ANIVERSĂRI - Valeria MANTA - TĂICUŢU

ANIVERSĂRI

La mulţi ani, scriitoarei Valeria Manta-Tăicuţu

Valeria Manta Tăicuţu reprezintă, incontestabil, cea mai puternică „voce” lite-rară a Buzăului actual, dincolo de multiplele abordări auctoriale (teatru, poezie, critică literară, proză) domnia sa făcând tot ceea ce este omeneşte posibil, prin revista pe care o conduce („Spaţii culturale”), prin saloanele literare şi activităţile organizate, pentru promovarea culturii buzoiene

Pentru a nu intra într-un „bilanţ” teoretic, să spunem - totuşi - că „Moştenirea lui Mamin”, roman apărut recent este, din punctul nostru de vedere, cea mai valoroasă carte de proză a ultimilor ani, apărută în spaţiul buzoian.

POEME

ALTĂ LUMINĂ

pereţii se subţiază până ce toate jurămintele

trec prin ei şi se preschimbă în pietre.

aici a fost chipul Mariei, mutilat cu bună ştiinţă.

cohortele de corbi în sutane lucioase încă umbresc

strălucirea suavă a crinului, parfumul lui

intrat ca o muzică în sânge;

e negru peste tot, din sita pereţilor se scurge făină

pentru morţii făţarnici, cei care au făcut

jurământ de smerenie sub altare de nori.

de acolo vine blestemul, din neuitarea păcatului

de a trece prin guri tinere de lup toată mirarea,

şi foamea, şi arşiţa pântecului nicicând domolită.

chipul Mariei intră în pietre

ca să se nască într-o altă pădure de crini,

într-o altă lumină, mai lină.

LINIŞTEA SPAŢIULUI ÎNCHIS

ziduri groase, reci, de care lumina se teme:

stau între ele atât de cuminte – cumințenia

pământului, ricanează un gând –

vederea s-a mutat dinafară spre înlăuntru,

fără prea mare folos:

și aici sunt ziduri concentrice, cu șanțuri și răni

între ele,

și aici se aud doar cârtițele din adânc ori liliecii

țipând spânzurați sus în turle.

auzul mai încearcă uneori să înșele, să fure sunete,

să le preschimbe când în bătaie de clopot,

când în cântec de mierlă.

ziua e departe, șapte ziduri concentrice

stau greoaie între mine și ea.

iluzia saltului, zborul și visul – înecate

în negru opac, în nesomn și muțenie.

nici îngerul n-a trecut pe aici, poate doar Lazăr:

simt aroma de mir a fâșiilor de pânză

încă ude-ntr-un colț, unde cred că e lespedea

funerară;

cine să mă strige și pe mine să ies în lumină

să-mi lepăd pielea de șarpe, și ochii de cârtiță,

și țipătul, pentru o nouă întoarcere

sub cerul mai pur, transparent și înalt?

poate bobul de grâu încolțit sub genunchi,

poate bobul de tămâie aprins la rugăciune,

poate zidul, sătul să mă strângă în el

ca pe cea mai inutilă dintre jertfe.

 

Valeria Manta - Tăicuţu, Margareta Labiş, Ileana Vulpescu (de la stânga la dreapta)

ÎN AŞTEPTARE

nu e răceală, doar o trecere a nopții prin fereastră;
înăuntru se vestejește un cuvânt, silit
să stea între cărți ca o floare de toamnă presată.
singurătatea e un alt cuvânt pentru absență,
de aceea pereții chiliei sunt goi, cu bezna lipită de ei;
lumina e dincolo, ca și steaua ori îngerul.
aici e numai un cuvânt care se repetă,
un cuvânt care nu-și mai găsește sensul.
unde să afli un lanț, o capcană pentru
cuvintele trădătoare, pentru cele care au
evadat din noaptea lor și a ta?
mâna îngheață și se rupe de trup
în cristale fără lucire și formă;
nu mai ai cu ce scrie și, oricum, n-ai de ce:
e de-ajuns să te așezi la fereastră
în așteptare.

(PIAŢĂ DE PĂSĂRI BARURI MAGAZINE)

piaţă de păsări baruri magazine

buticuri izolate-n termopane

bătrâni ce scormonesc prin tomberoane

aurolaci ascunşi printre ruine

parlamentari politici sociale

licenţiaţi cerşind la colţ de stradă

acoperişuri care stau să cadă

violuri comentate în ziare

decese împrumuturi sărăcie

tâlhari mărunţi ce fură din altare

poeţi milkoşi învinşi de nebunie

întunecat sub fumul gras de seu

sătul să stea-n genunchi de-o veşnicie

oraşul l-a ucis pe Dumnezeu

(HÂRTOAPE ŞI GUNOAIE ÎMBOBOCESC PE STRADĂ)

 hârtoape şi gunoaie îmbobocesc pe stradă

în liniştea sinistră de cartier bătrân

şi muşte hămesite în roiuri stau să cadă

pe foamea împietrită a timpului hapsân

e vremea când vin robii cu umbre stilizate

pomana să-şi primească în trupul fără oase

demenţial în turla bisericii se zbate

un clopot şi metalul a îngeri morţi miroase

pe pâine mucigaiul dantela şi-o întinde

iar vinul se acreşte sub pojghiţe verzui

în prăvăli iertarea cu lumânări se vinde

şi piere orb oraşul nebum şi-al nimănui

când cerul gol în noapte de mult nu-i  mai pretinde

îngenuncheri pioase plângând de mila lui

 

Dumitru Brăneanu, Iuliana Paloda-Popescu, Valeria Manta - Tăicuţu, Florentin Popescu (de la stânga la dreapta)

(RIDICĂ-MI, DOAMNE, VĂLUL NEŞTIINŢEI)

ridică-mi, Doamne, vălul neştiinţei,

auzi strigarea mea din zori de cântec

şi scoate-mă dintr-al luminii pântec

curată ca un crin al umilinţei;

nu Îţi întoarce faţa de la mine,

nu mă uita aici, în somn vremelnic,

de lumânarea ce-a căzut din sfeşnic

şi-a-nchis o lacrimă de ceară-n sine;

să-mi spui, Părinte, unde poate duce

a Ta mânie multimilenară

ce-a scos din lume după grea ocară,

Pe Fiul Tău, cel răstignit pe cruce?

fii, Doamne, blând ca primăvara dulce,

nicicând o repetabilă povară.

(S-A DUS NOBLEŢEA CASELOR REGALE)

S-a dus nobleţea caselor regale,

cu luxul minţii clare, luminate,

şi-n loc, doar dezmăţare şi păcate

şi falşi baroni, cu sufletele goale;

Pe ei n-ai cum să-i scapi de nesimţire,

oricâte pilde li s-ar da, Părinte,

palatele lor cresc pe oseminte,

dar, proştii ca să-i laude-n neştire,

fac zeci de cruci pe zi şi temenele,

se vântură-n biserici pe la moaşte,

şi speră ca prin danii şi proptele

în mila Ta, să poţi ai recunoaşte;

Stăpâne, înainte de-a se naşte,

să-i bagi în iad pe puii de căţele.

ALTĂ LUMINĂ

pereţii se subţiază până ce toate jurămintele

trec prin ei şi se preschimbă în pietre.

aici a fost chipul Mariei, mutilat cu bună ştiinţă.

cohortele de corbi în sutane lucioase încă umbresc

strălucirea suavă a crinului, parfumul lui

intrat ca o muzică în sânge;

e negru peste tot, din sita pereţilor se scurge făină

pentru morţii făţarnici, cei care au făcut

jurământ de smerenie sub altare de nori.

de acolo vine blestemul, din neuitarea păcatului

de a trece prin guri tinere de lup toată mirarea,

şi foamea, şi arşiţa pântecului nicicând domolită.

chipul Mariei intră în pietre

ca să se nască într-o altă păpdure de crini,

într-o altă lumină, mai lină.

ABEL ŞI CAIN

sunt eu păzitorul fratelui meu?

mă uit în oglindă şi nu-mi mai găsesc

chipul, în locul lui

e doar conturul unui pom cu flori

mari de sânge prinse direct pe trunchi.

era o vreme când mă uitam la mine

şi-l vedeam pe el,

gura mea se potrivea perfect cu a lui,

lacom de culori stridente, roşul

pulsează înaintând cărnos şi smucit

spre scorbura cea neagră din frunte

acolo unde-mi ţin albinele

şi porunca pedepsei

în curând nu voi mai fi decât

o pată păzind altă pată de sânge.

 

Cu poetul Ovidiu Genaru

MIRARE DE TOAMNĂ

guri tinere de lup ţin lumina

aproape de sânge şi zgomot

vezi? solii pădurii zac sfârtecaţi

în râuri de purpură şi aur,

foşnitorul râu al morţii, care

va lega vara de iarnă şi ierburile

de imaginea lor intrată-n pământ;

urlă lupii cei tineri în sângele

nostru, în arterele ciuruite de perfuzii

ce zbucium târziu, ce mirare

de toamnă îşi caută-n scorburi

izbăvire şi somn?

UMBRA RUGĂCIUNII

încearcă-mă, dor, încearcănă-mă, lună,

văzduhul prin care-mi plimb fantasmele e plin

de sunetul clopotelor:

atâta mătase și-argint și nicio aureolă de sfânt;

pe aici bântuie doar umbra rugăciunilor neascultate

și a blestemelor de noapte.

nevăstuicile încă mai împletesc cozile cailor

înainte de zborul lor prin poeme:

când se deschid aripile, lacătele greoaie

tremură în belciugul de fier, ispitind întunericul.

voi lăsa toate poveștile în urmă, toată mătasea,

și argintul, și fierul ruginit;

orice zbor e urmat de căderea în gol,

în cuvinte lipsite de sens, în mituri naive;

nici luna nu mai este ce-a fost, regatul ei

pare acum lipsit de noblețea durerii.

îmi plimb poemele prin noapte și

noaptea devine reală și grea.

JERTFĂ

în sfârşit, uite zăpada, cu fulgii ei legaţi

ca literele într-un cuvânt prea lung

uneori uit să citesc,

paginile căderii sunt greoaie

în oraşul cu inimi în sicrie de plastic

am murit cu toţii acum un secol,

seceraţi de ciuma roşie

aici, sub fulgii care cad ca nişte litere

se mişcă doar umbrele noastre,

scoase la aer din temelia bibliotecilor

şi-a bisericilor cu geamuri sparte

trec prin ele sutane purtate de vânt,

croncănind a viscol;

nu-i nimeni sub cerul curgând

sub formă de cruce crengi-răvaşe

de sticlă le mână galopul

dintr-o parte în alta.

ACASĂ

acasă e locul în care caprifoiul crede că

va veni iar primăvara:

o spun crengile lui ori răstignite pe stinghii de lemn,

rănite, ori încrucișate pe sârmă, dreapta peste stânga;

cucuvelele din podul depozitului nu mai cred

în veniri și renașteri:

iarna le-a preschimbat în figurine de sticlă,

trec prin ele roiuri mocnite, fulgi de la toți

porumbeii zăpezii, ca un ultim mesaj în cod Morse.

acasă e locul din care nu vezi nimic pe fereastră,

oricât de zi ori de noapte ghicești că e cerul;

ceața cea groasă trece din pervaz în

cadrul anemic de aluminiu.

cândva, aici vor curge lacrimi și melcii

vor lăsa urmă argintie.

cândva, seva unui alt crin va urca

dintr-o primăvară într-alta, la fel de ireale amândouă;

acasă e locul din care nu poți pleca nici în viață,

nici în moarte, nici în blestem.

ARS POETICA

va veni o noapte când statuile se vor sparge sub ger,
peste parc vor trece cârduri de ciori mânate de vânt
și poarta sărutului prinsă-n cuvânt va scârțâi
ca un poem de divorț sub luna ascunsă;
noaptea de iarnă e o noapte de prăpăd, în stihiile ei
se prăbușesc toate cuvintele luminoase,
toate păsările și somnul.
fără motiv bat acolo clopotele,
bisericile au rămas drepte și pustii:
cine mai îngenunchiază în fața altarelor?
cine mai aprinde lumânări pentru morții cei vii
când vântul îi scoate din icoane și-i aruncă pe străzi?
coșmarul începe la ceasuri târzii,
imagini dintr-o lume pe dos adunând;
iarna pare eternă, cu noaptea ei nemiloasă,
cu demonii cei fără de odihnă;
scriu pe-ntuneric, visez că scriu
și scrisul devine crivăț și ger.