CENACLUL ANTE PORTAS

ÎNTÂLNIREA CENACLULUI „ANTE PORTAS”

Prima întâlnire de lucru din acest an a Ceneclului „Ante Portas” a avut loc sâmbătă, 18 ianuarie. Au participat: Laurenţiu Belizan, Laura Cozma, Nicolae Pogo-naru, Lucian Mănăilescu, Cornel Diaconu, Alexandru şi Andrei Bolache, Ruxandra Vulpe şi Ionuţ Dumitru. A citit, din volumul de poezie în pregătire, Laura Cozma.

Vorbitorii au subliniat linia ascendentă a poeziei Laurei, interesantul proiect de a „reinventa” poezia la graniţa dintre clasicism şi postmodernism, o „traducere” a sentimentelor într-o erotică „bine temperată”, dar şi performanţele metaforice remar-cabile („moartea nu este singura veşnicie ascunsă în noi”, scrie autoarea în finalul poemului intitulat „Surpare).

Desigur au fost şi observaţii critice pertinente, aşa cum se obişnuieşte în ce-naclu – indiferent de numele sau performanţele anterioare ale lectorului – în cazul de faţă majoritatea vorbitorilor reproşând utilizarea în exces a neologismelor şi une-le„trimiteri” livreşti forţate. La următoarea  întâlnire va citi Lucian Mănăilescu

POEME de Laura Cozma

RESURECŢIE

ne-am născut pentru cer
dar pe Platoul Gizeh preoții caută stropi de viață-n mastabas

te urmăresc bărbierindu-te
iar gameții încep să cânte la castaniete
corabia lui Keops merge înapoi
ridurile tale au fost afluenți ai Nilului
lacrimile s-au retras în oaze
barba ta era o pădure de chiparoşi
acum ating obrazul tău neted ca o apă liniştită

dunele de nisip îşi unduie coamele în ritmul mângâierilor
stropi turcoaz se preling la răsărit dintr-un sicomor
arunc oglinda de bronz lustruit

un hykso vine spre noi călăuzit de o stranie nevoie de frumos
din pereții de marmură sare o gazelă
direct în irişii tăi de culoarea setei

face salturi peste fâșiile albe impregnate cu rășini parfumate

ea
ea
geamăna mea resorbită într-o altă viață
care te-a ales tot pe tine

INFERNO

 

Laurenţiu Belizan

Dante aș vrea să-ți măsor fiecare pas

de la disperare până la împlinire

de la ură până la iubire

din nimic s-a născut acest grăunte rogvaiv

din care a țâșnit durerea

am fost meduza care te-a înțepat

în piept cu otrava unui Krait

sunt nopți în care mă lovesc de zile

și zile cu care strivesc nopțile

când încă încerc să țin firul întins

dorul - jumătate apă/jumătate vânt

sculptează neasemuit de ciudat

ghețarul acesta dintre noi

am înțeles chiar dacă prea târziu

că sunt mult mai frumoasă în tine

acum știu

morții trăiesc pe pământ

ei n-au nevoie să lege-n lanțuri cuvinte

necuvintele-s ardente

Dante

am devenit un alt tu

iar tu ești liniștea dinlăuntru’ meu

UNICUS

simți? ești roata pe care am tras lumina

scrutez cu rea-credință oglinda mării

străina are ochii pictați precum regina egipteană

buzele mușcate până la sânge

s-au îmbătat de trupul tău unicus

și așteaptă războiul lumilor

când veninul viperei ajunge-n cotloanele minții

plăsmuiești sânii

iar ea moare în focuri și reînvie din cenușă

merge spre tine din tine în tine

atunci aș vrea să cred că ești un fel de

preot al dragostei

știi? sunt un trup incomplet fără tine

suntem noi înșine doar unul în celălalt

aici

acum

celălalt în unul

pururea

și dăruim Pământului o parte din noi

celebrăm întoarcerea iubirii risipitoare

doar eu sunt cetatea cucerită cu adevărat

restul sunt ziduri...

 

Nicolae Pogonaru

SURPARE

în taverna cu rafturi de cărți

lumina se agață-n pictograma perețilori calzi

iar desenele copiilor zâmbesc în filigranul culorilor

noi două trupuri amputate de sentimente

surpăm vremelnic dragostea

excizând cuvinte unul din altul

până când limbile ceasului se mușcă între ele

vinul pătrunde-n venele noastre și-mi spui dulce-amar

că ar trebui să învățăm cântece vechi    

poate într-o zi ne vom regăsi în fața porților tăioase

sângele irupe creierul meu

când chelnerul îți face cu ochiul

tu nu știi!

tu ești tabloul lumii ascunse

eu doar vopseaua ce i-a dat viață

oare am început să cred?

câteodată am impresia că porți

în tine văpaia meningelui meu

ORBIRE DE ALB

Alexandru Bolache şi Cornel Diaconu

poți vedea punctul alb al negrului?

microscopic precum un ovul fecundat

pe care mama l-a tăiat din rădăcină

ai citit toate rândurile scrise de Hugo

din romanul acela cu un happy end

fără să înțelegi vibrația neliniștii

durerea nu poate fi trasă la indigo

trăim tragedia veselă

respirăm/ mergem/ plângem

dar o mamă își vinde dinții pentru pruncul cu sindromul down

zâmbetul ei urcă în mulțimea de lacrimi

când întinde mâna spre cer

încerci să evadezi din scena vieții

și să rămâi după cortina cerului

respirația/ zâmbetul/ pielea

devin un fel de aplauze ale deșertăciunii

sorbi din mine precum un muribund ultima picătură de lumină

știu

ar trebui să rămânem despuiați în paradis

doar eu pot suporta iubirea ta electrică

sunt îmbibată cu tine

totuși

câteodată vreau să intru în trupul tău

să te duc până la capătâiul adevărului

ai orbit de prea mult alb

moartea nu este singura veșnicie ascunsă în noi

ACTION

Andrei Bolache

plouă dar picăturile fug de mine durerea 

e prea mare chiar și pentru ele
gust vina aroma mărul mâncat pe jumătate 

mă străpunge prin interior
lebedele dansează într-un cerc mistic 

ele hrănesc ploaia cu poftă

ziua de ieri se îngroapă în cea de azi
plânsul copilului nedorit se aude din pântecul mamei
pe scenă actorul încă repetă
peste câteva minute publicul pedant va căuta himera în nimic
ei nu văd din gură le ies hiene ce se mănâncă între ele
plouă dar ei  nu simt picăturile îi transpun într-un sipet al răului

pe care Regizorul îl va închide într-o zi

IUBIREA CA UN ATOL

azi-noapte m-am gândit pentru ultima dată la tine
dirijai valurile cu pensula
și oceanul s-a făcut verde
și începutul acela cât un fir de nisip
se umplea de sidef
așa s-a născut dragostea:
am navigat sute de nopți-lumină
pe o corabie fără ancoră în ochiul furtunii
auzind deseori fluieratul de durere al delfinului

nu
nu mai pot îndura iubirea
neîncrederea lovește în rafale
inundă țărmul
azi am nevoie de o ancoră să nu mă înnec

Adăugați o legendă

Ruxandra Vulpe şi Ionuţ Dumitru

ALTER EGO

pe paleta lui da Vinci a mai rămas doar negrul
din care lacrimile Giocondei se scurg 

ea ieșea uneori din ramă și îl revendica
făceau dragoste până se sfâșia pânza
zâmbetul era mereu altul
și el urca din colțul buzelor ei
într-un alt tablou

îmi spuneai că noaptea e o femeie geloasă
hipnotiza pictorul la frontiera dintre iubire și ură

linia aceea se îngroașă
ca o ceață pe un câmp de război
soldații stau în tranșee în pântecul unei mame
gemetele se împletesc spre cer într-un cordon ombilical
aerul lăptos e singura certitudine din care sug înfricoșați
viața e un tablou  în care vopselurile învață aceeași limbă

recunosc
aș vrea să pot spânzura timpul
să-i văd secundele ieșind pe gură ca niște șobolani translucizi

privești
privești
privești
cum moartea intră în mine ca un nisip alb și fin

vino!
pentru tine aș putea fi vasul smălțuit
din care da Vinci încă bea apă

Ruxandra Vulpe

NOSTALGIE ÎN DOI

cerul se loveşte de lumină
trece prin membranele celulelor
caută punctul neatins
din care pulsează cosmosul nostru

un copac şi-a întors rădăcinile spre cer
îi admir florile moarte
căzute pe pământ
acolo stă frumuseţea

Dâmboviţa surâde straniu
 te vede în mine
ascultă
cântecul nostalgiei vărsat în paharul meu de Bourbon
veghezi cu privirea-ţi crudă
prin lună

pietrele au mărturisit
în haosul din Regie se adăposteşte liniştea
în pasul meu stă pasul tău
ţi-ai făcut culcuşul în mine

când Michelangelo îl căuta în piatră pe David
trupul tău era deja sculptat de dalta buzelor mele
ne-am împletit sufletul şi trupul
în cele două spirale de ADN

cerul s-a înnegrit de lumină
plouă cu cenuşă fosforescentă
eu fac dragoste cu poezia.

EROTIKON

lumina întinde cearceaful

iar brațele tale îmi sfărâmă trupul

- asfințim unul în celălalt

culorile fac implozie în cutele lumii noastre

ți-am șoptit în timp ce dormeai

- brațele tale ar putea fi singura dimensiune a

universului

m-aș putea destrăma ca să devin membrana

inimii tale

dar nu mai e timp

tăcerea e piatra care alungă pânza de paianjen

dintre noi și ei

simt cum mă pierd în mulțime