EMINESCIANA II -170 de ani de la naşterea lui Eminescu

EMINESCIANA II

LACUL CU TRESTIA LINĂ

Cezar Petrescu (Fragment din Romanul lui Eminescu)

Acolo, la capătul codrului, e lacul cu trestia lină.

Mihai a desfăcut perdeaua de crengi plecate, a atins unda cu vârful piciorului, iar lumina s-a fărâmat într-o mie de țăndări. Pe urmă cercurile s-au potolit unduioase și lacul din nou a fost oglinda prelucie dintotdeauna.

Se vedea acum alt cer în apă, cu un nouraș alb topinduse-n adânc și cu o pasăre zburând molatec în cerul de dincolo. Poate în fundul acela era și schitul scufundat din basm... Poate de-acolo se aude câteodată și tânguiosul glas de clopot chemând de pe celălalt tărâm...

Mihai le cunoaște pe toate, dar mai știe deocamdată și altceva mai puțin pă-relnic. În mijlocul lacului se află plavia unde-și are încă un culcuș al său de sorit și de odihnă, mai drag decât toate celelalte, de aiurea. Acolo e o împărăție a lui necălcată de nimeni. Tuturor a tăinuit-o el; iar de dat, n-ar da-o pe nicio împărăție de-aievea din lu-me.

Și-a strâns hainele ghem, le-a învelit în cămașa de in și le-a dosit la adăpost într-o gură știrbă și neagră de salcie. S-a îndreptat spre cotul izvoarelor, unde apa e re-ce dar piciorul nu calcă pe mâl lunecos, ci pe-un așternut de nisip mărunțit și spălat.

Pasul dintâi e o înfiorare plăcută. Îndată lacul îi cuprinde picioarele în două că-tușe tăioase, pe care Mihai le simte urcându-se repede până la brâu și unindu-se într-o singură cingătoare metalică. Dar pe cât sunt de reci, pe atât sunt de firave. Cu o singură smucitură s-a smuls din cătușele și din chinga de oțel înghețat, tot așa cum cad lanțurile atinse cu iarba fiarelor, iar înnotătorul spintecă acum întinsul cu palmele, cu umărul și cu zvâcnetul genunchilor, până la plavia plutitoare cu egrete de stuf și săbii de papură.

Nimic nu-i schimbat. Îl așteptau. Patul de mușchi; căpătâiul de mintă și ierburi. Mai este și-un covor de trestii - sălaș primitiv pentru vreme vrăjmașă.

Mihai și-a scuturat stropii de pe trup împroșcând o ploaie arcuită de pietre scumpe. Soarele-i mai dulce decât o baie ghețoasă. Salteaua de mușchi l-a primit moa-le și caldă și catifelată. Cu bărbia în palme, rezemat de marginea plavei, ascultă și-aș-teaptă. Aici singurătatea e numai părere.

Trecătorul, străin, rătăcit pe întortocheatele poteci de la capătul codrului, se poate opri uimit de atâta tăcere: Ce locuri pustii! Ce lac singuratec!

Pentru Mihai însă, singurătatea acestei tainice împătății, e străbătută de o mie de alte mărunte vieți și de-o mie de zvonuri abia susurate.

În partea cealaltă, unde curg șipotele, e adăpostul ciutelor. La asfințit ori în nopțile cu lună, dacă stă neclintit și nu bate vânt într-acolo să poarte miros de trup omenesc, nu odată i s-a întâmplat să vadă minunea. Până atunci, sunt alte minuni mai aproape.

Jos, în adânc, trec și se-ntorc făpturile apelor. Nesfârșite la număr, fantastice la chip și la înot. Țiparii ieșiți dintr-un cotlon de mal își caută alt cotlon, lunecând cu un-duiri de șarpe; un crap cu solzi de alamă, poate împăratul tuturor crapilor după cât e de mare și de bătrân, s-a înălțat la lumina soarelui; au săgetat trei știuci cu guri de balaur, iar înaintea lor s-au risipit cu spaimă armatele mărunte de pești străvezii, s-au ascuns ochene și lini, aleargă să vestească primejdia o sârmuliță sprintenă ca o ștafetă. Melci leneși se lasă legănați între două ape. O broască țestoasă coboară oblic să-și prindă sub capacul greoi umbra mai vie decât dânsa, căci așa a vrut tainica lege a firii: broasca în țeasta ei să pară un bolovan neînsuflețit, iar vie să pară umbra-i din apă. Pe luciul tip-siei se-alungă păianjeni și gâze ca mici jucărele cu arcuri. O gânganie fără nume se saltă și coboară într-un clopoțel de cleștar; din treacăt îi sparge cutioara cu aer alt gân-dac, uriaș, cu spinarea de smalț verde și cu labele lungi ca două ritmice vâsle.

Sprijinit în coate, cu bărbia în pumni, Mihai privește la lumea din apă, de sub el, unde cerul și adâncul se-amestecă; o mreană intră într-un nor și o pasăre albă zboară sub lănciile trestiilor înfipte cu vârful în jos.

Se vede acolo și chipul lui, nepământean, printre foile late de nufăr, căutându-i în ochi și zâmbindu-i. E chipul său oglindit într-adevăr, ori poate-i un alt el? Poate-i pereche lui de pe celălalt tărâm, aflându-se aici și ieșit să-l vadă și să-l întrebe, poate să-l cheme...

Gândul amețitor îi tulbură ochii și mintea. Cu vârful degetelor, Mihai sfarmă oglinda lacului. Își îndreaptă ochii aiurea.

Din stuful cu foșnetul moale o gâscă sălbatecă și-a scos puii în plutire înceată. Pe urmă, un cufundar a început să facă tumbe; o pasăre necunoscută a atins apa cu sfâr-cul aripelor și a zburat cu un pește de argint în plisc.

Văzduhul cântă de zumzetul subțire al țânțarilor; un greier se îngână cu un co-saș; departe, în codru, o pitulice răspunde-n răstimpuri unei ciocănitoare. Se poate nu-mi asta pustiu și singurătate?

Aiurea, pretutindeni sunt oameni osândiți să trăiască din muncile lor urâte și lacome, întocmai ca oarba cârtiță din hrubele subpământene, fiindcă au uitat că pe lu-me se mai află acestea, nu mai au ochi să le vadă, iar urechea a pierdut ascultarea zvo-nurilor din care-i făcută tăcerea. Dar o lume de vrajă durează aici și Mihai simte cres-cându-i în el închipuirea dulce că asemeni copilului din nu mai ține minte ce basm, el a fost scăldat de ursitoare într-o apă descântată care i-a deschis ochii, să vadă ceea ce alți ochi nu văd, urechea, s-audă ceea ce alte urechi n-aud.

POEME EMINESCIENE

STAU ÎN CERDACUL TĂU

Stau în cerdacul tău... Noaptea-i senină
Deasupra-mi crengi de arbori se întind,
Crengi mari în flori de umbră mă cuprind
Și vântul mișcă arborii-n grădină.

Dar prin fereastra ta eu stau privind
Cum tu te uiți cu ochii în lumină.
Ai obosit, cu mâna ta cea fină
În val de aur părul despletind.

L-ai aruncat pe umeri de ninsoare,
Desfaci visând pieptarul de la sân,
Încet te-ardici și sufli-n lumânare...

Deasupră-mi stele tremură prin ramuri
În întuneric ochii mei rămân,
Ș-alături luna bate trist în geamuri.

CĂCI  ETERNE SÎNT ALE LUMII TOATE

(Poemul postum cu titlul Căci eterne sînt ale lumii toate, a fort tipărit de Petru Creţia în volumul Testamentul unui eminescolog, Bucureşti, Humanitas, 1998, p. 268.)

Marea singură lin se plânge-n durere

Ea îşi spune demult şi taina şi jalea-i

Vai! de o mie de evi se zbate şi-şi spune

Singurătatea.

Pînze albe atîrn’ fluturînd pe mare,

Tremur unde-adînci de corăbii negre,

Între val şi cer scuturînd din aripi

Pasărea zboară.

Veşnic apa-i stă şi deasupra stele

Veac de veac stînd sus luminează blînde,

Numai vieţi ce trec, nimicirii date,

Zboară în stoluri.

Căci eterne sînt ale lumii toate:

De se nasc, mor tot pieritoare forme.

Dar cu toate au înăuntru viaţa

Păsării Phoenix.

Grafică de Marcel Chirnoagă

STRIGOII

I

. . . că trece aceasta ca fumul

de pre pământ. Ca floarea au înflorit,

ca iarba s'au tăiat, cu pânză

se înfășură, cu pământ se acopere.

Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici,

Între făclii de ceară, arzând în sfeșnici mari,

E 'ntinsă 'n haine albe cu fața spre altar

Logodnica lui Arald, stăpân peste Avari;

Încet, adânc răsună cântările de clerici.

Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă

Și păru-i de - aur curge din raclă la pământ,

Căzuți în cap sunt ochii. C’un zâmbet trist și sfânt

Pe buzele-i lipite, ce vinete îi sunt,

iar fața ei frumoasă ca varul este albă.

Și lângă ea 'n genunche e Arald, mândrul rege,

Scânteie desperarea în ochi-i crunți de sânge,

Și încâlcit e părul lui negru. . . gura-și strânge;

El ar răcni ca leii dar vai! nu poate plânge.

De zile trei, își spune povestea vieți 'ntrege:

«Eram un copilandru. Din codri vechi de brad

Flămânzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pământul,

Eu răsvrăteam imperii, popoarele cu gândul. . .

Visând că toată lumea îmi asculta cuvântul,

În valurile Volgăi cercam cu spada vad.

Domnind semeț și tânăr pe roinicele stoluri,

Căror a mea ființă un Semizeu părea,

Simțeam că universul la pasu-mi tresărea,

Și nații călătoare, împinse de a mea,

Împlut-au sperioase pustiul pân' la poluri.

Căci Odin părăsise de ghiață nalta-i domă,

Pe zodii sângeroase porneau a lui popoară;

Cu creștetele albe preoți cu pleata rară,

Trezeau din codri vecinici, din pace seculară,

Mii roiuri vorbitoare, curgând spre vechea Romă.

Pe Nistru tăbărâsem poporul tău să 'mpil;

Cu sfetnici vechi de zile mă 'ntâmpinași în cale,

Ca marmura de albă, cu păr de aur moale;

În jos plecat-am ochii 'naintea feței tale,

Stătând un îndărătnic - un sfiicios copil.

La blânda ta mustrare simt glasul cum îmi seacă . . .

Eu caut a răspunde, nu știu ce să răspund;

Mi-ar fi părut mai bine 'n pământ să mă cufund,

Cu mânile-amândouă eu fața îmi ascund

Și 'ntăia dată 'n vieață un plâns amar mă 'nneacă.

Zâmbiră între dânșii bătrânii tăi prieteni

Și singuri ne lăsară. . . Te 'ntreb într'un târziu,

Uitându-mă la tine, privind fără să știu:

La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu?

Ce cauți la barbarul sub streșina-i de cetini?

Cu glasul plin de lacrimi, de 'nduioșare cald,

Privindu-mă cu ochii, în care-aveai un cer,

Mi-ai zis: «Aștept din parte-ți, o rege cavaler,

Că-mi vei da prins pe-acela, ce umilit ți-l cer . . .

Eu vreau să-mi dai copilul sburdalnic - pe Arald».

Și întorcându-mi fața, eu spada ți-am întins.

Pe plaiuri dunărene poporu-și opri mersul,

Arald, copilul rege, uitat-a Universul,

Urechea-i fu menită ca să-ți asculte viersul,

De-atunci, învingătoareo, iubit-ai pe învins.

De-atunci, fecioară blondă ca spicul cel de grâu,

Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă

Și 'nlănțuindu-mi gâtul cu brațe de zăpadă,

Îmi întindeai o gură deschisă pentru sfadă:

«Eu vin la tine, rege, să cer pe-Arald al meu».

De-ai fi cerut pământul cu Roma lui antică,

Coroanele ce regii pe frunte le așează,

Și stelele ce vecinic pe ceruri colindează,

Cu toate la picioare-ți eu le puneam în vază,

Dar nu-l mai vrei pe Arald, căci nu mai vrei nimică.

Ah! unde-i vremea ceea, când eu cercam un vad

Să ies la lumea largă ... și fost-ar fi mai bine

Ca niciodată 'n vieață să nu te văd pe tine -

Să fumege nainte-mi orașele 'n ruine,

Să se 'mplinească visu-mi din codrii cei de brad!»

Făcliile ridică - se mișc' în line pasuri,

Ducând la groapă trupul reginei dunărene,

Monahi, cunoscătorii vieții pământene,

Cu babele lor albe, cu ochii stinși sub gene,

Preoți bătrâni ca iarna, cu gângavele glasuri.

O duc cântând prin tainiți și pe sub negre bolți,

A misticei religii întunecoase cete,

Pe funii lungi coboară sicriul sub părete,

Pe piatra prăvălită pun crucea drept pecete

Sub candela ce arde în umbra unui colț.

II

În numele sfântului

Taci, s'auzi cum latră

Cățelul pământului

Sub crucea de piatră.

Arald pe un cal negru sbura, și dealuri, vale

În juru-i fug ca visuri - prin nouri joacă lună -

La pieptu-i manta neagră în falduri și-o adună,

Movili de frunze 'n drumu-i le spulberă de sună,

Iar steaua cea polară i-arată a lui cale.

Ajuns-a el la poala de codru 'n munții vechi,

Izvoară vii murmură și saltă de sub piatră,

Colo cenușa sură în părăsita vatră,

În codri - adânci cățelul pământului tot latră,

Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi.

Pe-un jilț tăiat în stâncă stă țapăn, palid, drept,

Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân;

De-un veac el șede astfel - de moarte - uitat , bătrân,

În plete-i crește mușchiul și mușchiu pe al lui sân,

Barba 'n pământ i-ajunge și genele la piept. . .

Așa fel zi și noapte de veacuri el stă orb,

Picioarele lui vechie cu piatra 'mpreunate,

El numără în gându-i zile nenumărate,

Și fâlfâe deasupra-i, gonindu-se în roate

Cu-aripele-ostenite un alb ș'un negru corb.

Arald atunci coboară de pe-al lui cal. Cu o mână

El scutură din visu-i moșneagu 'ncremenit:

«O mag, de zile vecinic, la tine am venit,

Dă-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a răpit,

Și de-astăzi a mea vieață la zeii tăi se 'nchină ».

Bătrânul cu-a lui cârjă sus genele-și ridică,

Se uită lung la dânsul, dar gura 'nchisă-i tace;

Cu greu a lui picioare din piatră le desface,

Din tronu-i se coboară, cu mâna semn îi face

Ca 'n sus să îl urmeze pe-a codrilor potică.

În poarta prăbușită ce duce 'n fund de munte,

Cu cârja lui cea vechie el bate de trei ori,

Cu sgomot sare poarta din vechii ei ușori,

Bătrânul se închină . . . pe rege-l prind fiori,

Un stol de gânduri aspre trecu peste-a lui frunte.

În dom de marmur negru ei intră liniștiți

Și porțile în urmă în vechi țâțâni s'aruncă.

O candelă bătrânul aprinde - para lungă

Se 'nalță 'n sus albastră, de flacăre o dungă,

Lucesc în juru-i ziduri ca tuciul lustruiți.

Și în tăcere crudă ei nu știu ce aștept' . . .

Cu mâna 'ntinsă magul îi face semn să șadă,

Arald cu moartea 'n suflet, a gândurilor pradă,

Pe jeț tăcut se lasă, cu dreapta pe-a lui spadă,

În zid de marmur negru se uită crunt și drept.

Fantastic pare-a crește bătrânul alb și blând;

În aer își ridică a farmecelor vargă

Și o suflare rece prin dom atunci aleargă

Și mii de glasuri slabe încep sub bolta largă

Un cânt frumos și dulce - adormitor sunând.

Din ce în ce cântarea în valuri ea tot crește,

Se pare ca furtuna ridică al ei glas,

Că vântul trece 'n spaimă pe-al mărilor talaz,

Că 'n sufletu-i pământul se sbate cu necaz -

Că orice-i viu în lume acum încremenește.

Se sgudue tot domul de pare-a fi de scânduri,

Și stânci în temelie clătindu-se vedem,

Plânsori sfâșietoare împinse de blestem

Se urmăresc prin bolte, se chiamă, fulger', gem

Și cresc tumultuoase în valuri, rânduri, rânduri . . .

«Din inimă-i pământul la morți să deie vieață,

În ochi-i să se scurgă scântei din steaua lină,

A părului lucire s'o deie luna plină,

iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânță de lumină

Din duhul gurii tale ce arde și înghiață.

Stihii a lumei patru, supuse lui Arald,

Străbateți voi pământul și a lui măruntaie,

Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie,

Să 'nchege apa 'n sânge, din pietre foc să saie,

Dar inima-i fecioară hrăniți cu sânge cald ».

Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere;

El vede toată firea amestecat' afară -

Ninsoare, fulger, ghiață, vânt arzător de vară -

Departe vede - orașul pe sub un arc de pară,

Și lumea nebunise gemând din răsputere;

Biserica creștină, a ei catapeteasmă

De-un fulger drept în două e ruptă și tresare;

Din tainiță mormântul atuncea îi apare,

Și piatra de pe groapă crăpând în două sare;

Încet plutind se 'nalță mireasa-i, o fantasmă . . .

O dulce întrupare de - omăt . Pe pieptu-i salbă

De pietre scumpe . . . părul i-ajunge la călcâie,

Ochii căzuți în capu-i și buze viorie;

Cu mânile-i de ceară ea tâmpla și-o mângâie -

Dar fața ei frumoasă ca varul este albă.

Prin vânt, prin neguri vine - și nourii s'aștern,

Fug fulgerele 'n lături, lăsând-o ca să treacă

Și luna înnegrește și ceru 'ncet se pleacă

Și apele cu spaimă fug în pământ și seacă -

Părea că 'n somn un înger ar trece prin infern.

Priveliștea se stinge. În negrul zid s'arată

Venind ca 'n somn lunatec, în pasuri line ea;

Arald nebun se uită - cu ochii o 'nghițea,

Puternicele brațe spre dânsa întindea

Și 'n nesimțire cade pe-a jilțului său spată.

Își simte gâtu-atuncea cuprins de brațe reci,

Pe pieptul gol el simte un lung sărut de ghiață,

Părea un junghiu că-i curmă suflare și vieață . . .

Din ce în ce mai vie o simte 'n a lui brațe

Și știe că de-acuma a lui rămâne 'n veci.

Și sufletul ei dulce din ce în ce-i mai cald . . .

Pe ea o ține - acuma , ce fu a morții pradă?

Ea 'nlănțuește gâtu-i cu brațe de zăpadă,

Întinde a ei gură, deschisă pentru sfadă:

«Rege-a venit Maria și-ți cere pe Arald!»

«Arald nu vrei tu fruntea pe sânul meu s'o culci?

Tu zeu cu ochii negri . . . o, ce frumoși ochi ai!

Las' să-ți înlănțui gâtul cu părul meu bălaiu,

Vieața, tinerețea mi-ai prefăcut-o 'n raiu,

Las' să mă uit în ochi-ți ucizător de dulci».

Și blânde, triste glasuri din vuiet se desfac,

Acușa la ureche-i un cântec vechiu străbate

Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate,

Acuș o armonie de-amor și voluptate

Ca molcoma cadență a undelor pe lac.

III

«... cum de multe ori când mor

oamenii, mulți deîntr'acei morți zic

se scoală de se fac Strigoi...»

Indereptarea legii, 1652.

În salele pustie lumine roși de torții

Rănesc întunecimea ca pete de jeratic;

Arald se primblă singur, râzând, vorbind sălbatic -

Arald, tânărul rege, e-un rege singuratic -

Palatu-i parc' așteaptă în veci să-i vie morții.

Pe-oglinzi de marmuri negre un negru nimitez,

A faclelor lucire răzbind prin pânza fină

Răsfrâng o dureroasă lumină din lumină;

Zidirea cea pustie de jale pare plină

Și chipul morții pare că 'n orice colț îl vezi.

De când căzu un trăsnet în dom. . . de-atunci în somn

Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată,

Pe inimă-i de-atuncea s'a pus o neagră pată -

Dar noaptea se trezește și ține judecată

Și 'n negru 'mbracă toate al nopții palid domn.

Un obrăzar de ceară părea că poartă el,

Atât de albă fața-i ș'atât de nemișcată,

Dar ochi-i ard în friguri și buza-i sângerată,

Pe inima sa poartă de-atunci o neagră pată,

Iară pe frunte poarta coroană de oțel.

De-atunci în haina morții el și-a 'mbrăcat vieața,

Îi plac adânce cânturi, ca glasuri de furtună;

Ades călare pleacă în mândre nopți cu lună,

Și când se 'ntoarce, ochii lucesc de voie bună,

Pân' ce-un fior de moarte îl prinde dimineața.

Arald, ce însemnează pe tine negrul port

Și fața ta cea albă ca ceara, neschimbată?

Ce ai, de când pe sânu-ți tu porți o neagră pată,

De-ți plac făclii de moarte, cântare 'ntunecată?

Arald ! de nu mă 'nșală privirea, tu ești mort!

Și azi el se avântă pe calul său arab

Și drumul, ca săgeții, îi da peste pustie,

Care sub luna plină lucește argintie -

El vede de departe pe mândra lui Marie

Și vântu 'n codri sună cu glas duios și slab.

În părul ei de aur rubine 'nflăcărate

Și 'n ochii ei s'adună lumina sfintei mări -

S'ajung curând în cale, s'alătură călări,

Și unul înspre altul se pleacă 'n desmierdări-

Dar buzele ei roșii păreau că-s sângerate.

Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr,

Căci caii lor aleargă alăturea 'nspumați,

Vorbind de-a lor iubire, iubire fără saț -

Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț

Și-și răzimase capul bălaiu de al lui umăr.

« Arald, nu vrei pe sânu-mi tu fruntea ta s'o culci?

Tu zeu cu ochii negri... O! ce frumoși ochi ai.. .

Las' să-ți înlănțui gâtul cu părul meu bălaiu . . .

Vieața, tinereța mi-ai prefăcut-o 'n raiu-

Las' să mă uit în ochi-ți ucizător de dulci!»

Miroase - adormitoare văzduhul îl îngreun'

Căci vântul adunat-a de flori de teiu troiene

Și le așterne 'n calea reginei dunărene.

Prin frunze aiurează șoptirile-i a lene,

Când gurile 'nsetate în sărutări se 'mpreun'.

Cum ei mergând alături se ceartă și se 'ntreabă,

Nu văd în fundul nopții o umbră de roșeață,

Dar simt că 'n al lor suflet trecu fior de ghiață,

De-a morții gălbeneală pieriți ei sunt la față . . .

Ei simt c'a lor vorbire-i mai slabă, tot mai slabă.

«Arald! strigă crăiasa - las' fața să-mi ascund,

N'auzi tu de departe cucoșul răgușit?

O zare de lumină s'arată 'n răsărit,

Vieața trecătoare din pieptu-mi a rănit . . .

A zilei raze roșii în inimă-mi pătrund ».

Arald încremenise pe calu-i - un stejar,

Păinjenit e ochiu-i de-al morții glas etern,

Fug caii duși de spaimă și vântului s'aștern,

Ca umbre străvezie ieșite din infern

Ei sboară... Vântul geme prin codri cu amar.

Ei sboar' o vijelie, trec ape făr' de vad,

Naintea lor se 'nalță puternic vechii munți,

Ei trec în răpejune de râuri fără punți,

Coroanele în fugă le fulgeră pe frunți,

Naintea lor se mișcă pădurile de brad.

Din tronul lui de piatră bătrânul preot vede

Și 'n vânturi el ridică adâncul glas de-aramă,

Pe soare să-l oprească el noaptea o rechiamă,

Furtunelor dă sborul, pământul de-l distramă..

Târziu! căci faptul zilei în slavă se repede!

Pornește vijelia adâncu-i cânt de jale,

Când ei soseau alături pe cai încremeniți,

Cu genele lăsate pe ochi păinjeniți -

Frumoși erau și astfel de moarte logodiți -

Și 'n două laturi templul deschise-a lui portale.

Călări ei intră 'nuntru și porțile recad;

Pe veci pieriră 'n noaptea mărețului mormânt.

În sunete din urmă pătrunde 'n fire cânt,

Jelind-o pe crăiasa cu chip frumos și sfânt,

Pe-Arald, copilul rege al codrilor de brad.

Bătrânu-și pleacă geana și iar rămâne orb,

Picioarele lui vechie cu piatra se 'mpreună,

El numără în gându-i și anii îi adună,

Ca o poveste - uitată Arald în minte-i sună,

Și peste capu-i sboară un alb ș'un negru corb.

Pe jilțul lui de piatră înțepenește drept

Cu cârja lui cea veche preotul cel păgân,

Și veacuri înainte el șede-uitat, bătrân,

În plete-i crește mușchiul și mușchiu pe al lui sân,

Barba 'n pământ i-ajunge și genele în piept.