EMINESCIANA IV
UTIMUL EMINESCU
LEGĂMÂNT
Lui Mihai
Eminescu
Ştiu, cândva, la
miez de noapte
Ori la răsărit
de Soare,
Stinge-mi-s-or
ochii mie
Tot deasupra
cărţii Sale
Am s-ajung
atunce, poate
La mijlocul ei
aproape
Ci să nu
închideţi cartea
Ca pe recile-mi
pleoape
S-o lăsaţi, aşa,
deschisă
Ca băiatul meu,
or fata
Să citească mai
departe
Ce n-a dovedit
nici tata.
Iar de n-au
s-auză dânşii
Al străvechii
slove bucium
Aşezaţi-mi-o ca
pernă
Cu toţii codrii
ei în zbucium.
Grigore Vieru
La 12 ianuarie 1984, ziaristul George Stoian a fost
martor, în Municipiul Slo-bozia, la o prelegere ţinută, cu ocazia „Zilelor
Eminescu” de remarcabilului om de spirit Gheorghe Eminescu (pe
atunci în vârstă de 88 de ani), nepotul Marelui Poet.
„Eram gazetar local la vremea aceea – povesteşte cel ce ne-a pus la dispoziţie
acest material documentar - și, înainte ca Gheorghe Eminescu să înceapă a
vorbi, am avut inspirația să pornesc rotirea unei benzi de
magnetofon și să înregistrez cele ce veți citi mai jos.
 |
| Gheorghe Eminescu |
„Într-unul
din aforismele sale, Blaga spunea: «De
sub orice ruină izvorăşte un flu-viu de
melancolie. Şi bătrâneţea este o ruină, dar
de sub care izvorăşte un fluviu de amin-tiri».
Din
acest fluviu de amintiri am ales pentru
dumneavoastră câteva pe care le-am intitulat
«Amintiri de familie». Mă întreb însă dacă tineretul nostru,
aflat la vârsta la care iluziile n-au început să se scuture, va putea înţelege
emoţia care ne încearcă pe noi, cei ajunşi
la vârsta amintirilor, când evo-căm o lume în care am trăit, o lume pe care
astăzi o căutăm în amintire şi o găsim risipită pe aleile cimitirelor. Fără să
vrem, în acest moment măsurăm drumul
care a rămas în ur-ma noastră şi, când vedem cât este de lung, emoţia vine încărcată
de o uşoară me-lancolie. Să trecem peste ea, împreună, să facem o mică drumeţie în
lumea de unde, cum spunea poetul Octavian Goga, «Glasul anilor se aude tot mai
încet şi tot mai de-parte».
În
ziua de 17 iunie 1889, un car funebru, urmat
de Mihalache, Kogălniceanu, Lascăr Catargiu,
Teodor Rosetti şi Titu Maiorescu, ducea
spre o veşnică odihnă rămă-şiţele pământeşti
ale lui Mihai Eminescu. Purificat prin
suferinţă, poetul intra în eter-nitate.
La
nu-mai şase luni de la această tristă ceremonie,
în gara micului orăşel Mizil, oraş care
făcea parte din judeţul Buzău, cobora din
tren un tânăr căpitan, purtând uni-forma regimentelor
de linie şi pe piept baretele a şase decoraţii,
semne ale bravurii do-vedite pe câmpurile de
luptă de la Smârdan şi Plevna. Era căpitanul Matei
Eminescu, cel mai mic frate al poetului, care, după divorţul de prima
lui soţie, fusese mutat în Re-gimentul 32 de dorobanţi ce făcea garnizoană în
Mizil.
Mizilul
anului 1890 era un orăşel cu vreo 7000 locuitori, foarte mulţi negustori, viticultori,
moşieri şi avea o mahala de renumiţi ţigani lăutari. Burghezia oraşului îşi măcina
existenţa în fumul cafenelei făcând petreceri cu lăutari în podgoriile din
Dealul Mare, ori jucând cărţi în familie sau la club.
Acest
stil de viaţă nu se potrivea cu preocupările lui Matei Eminescu. Ca atare, plictiseala
a intrat în drepturile ei. Pentru a-i pune capăt, s-a oprit la soluţia unei noi
căsătorii, în definitiv din două rele omul alege pe cel mai mic, şi-o
plictiseală în doi e preferabilă uneia de unul singur. Dintre domnişoarele
candidate la măritiş, care în-deplineau şi condiţiile de dotă şi moralitate
cerute de regulamentele militare, Matei a ales-o pe domnişoara Ana
Condeescu.
Din
această căsătorie au rezultat patru copii: Lelia, Ecaterina,
Anibal şi cel care vă vorbeşte, care nu a dat până acum banul moşneagului
Charon. Şi pe care popa Man-dache de la Biserica Catedrală l-a botezat Gheorghe,
în amintirea bunicului meu, că-minarul Gheorghe Eminovici.
M-am
născut după cum vedeţi cu privilegiul de a fi nepotul lui Mihai Eminescu. N-am
pentru asta nici un merit, dar n-aveam nici o vină pentru toate necazurile pe care
le-am avut de pe urma numelui în timpul şcolarităţii; am avut „neşansa” ca în
primii ani de liceu să am profesori doi renumiţi cercetători eminescieni. Pe
Bogdan Duică la limba română şi pe Ion Scurtu la limba germană. Cum nu
străluceam nici la unul nici la altul, Bogdan Duică nu scăpa nici o ocazie
să-mi spună „Păcat de numele pe care îl porţi” şi Ion Scurtu că fac de
ruşine numele lui Eminescu, dar în afară de aceste ne-plăceri şcolăreşti, timp de 50 de ani
numele nu mi-a pus nici o problemă pentru că ni-meni nu era curios să ştie dacă şi
ce rudă sunt cu poetul, iar eu, deşi apărut în lume când „tot românul se năştea
poet”, am rămas un original, în sensul că nu am scris, dar
nici nu am
încercat să scriu vreo poezie.
Vă
spuneam că mama mea era născută Condeescu, ea era sora faimosului pri-mar al
Mizilului, Leonida Condeescu, intim prieten al lui Caragiale şi
pe care marele dramaturg l-a imortalizat în schiţa „O zi solemnă”.
Până
la decesul prietenei mele din copilărie, scriitoarea Agatha Grigorescu Ba-covia,
mai eram doi care ştiam cât de strânsă era prietenia dintre Iancu şi Leonida,
aşa cum îşi spuneau.
Pe
Leonida Condeescu şi Caragiale îi lega în primul rând o prietenie politică,
amândoi erau conservatori, Caragiale prin apartenenţa lui la „Junimea”, Leonida
prin tradiţie de familie. Dar în timp ce Caragiale, cu spiritul lui de frondă,
refractar disci-plinei de partid, a avut cunoscutele oscilaţii, Leonida a trăit şi a murit
conservator, con-stantă pe care Caragiale ţine să o sublinieze în schiţa
amintită când spune: „Tot ce-i glumă la o parte, trebuie să
mărturisească fiecine că puţini dintre bărbaţii noştri po-litici mari şi
mici au fost aşa de consecvenţi ca Leonida, partidul tău nu are un mem-bru
mai nestrămutat şi mai devotat”.
Îi
mai legau pe cei doi interese comerciale, oricât s-ar părea de curios, în
vre-mea când Caragiale ţinea în arendă restaurantul din gara Buzău; pentru
nevoile resta-urantului procura vinul de la via lui Leonida Condeescu, situată în comuna Vadu
Săpat.
În
fine, pe ambii îi lega o strânsă prietenie de foarte tânărul pe atunci George
Ranetti, viitorul codirector al revistei Furnica, revistă care
cultiva un umor de cea mai bună calitate şi era bogat ilustrată de penelul lui
Şirato şi Murnu, şi care îşi semna în revista Furnica articolele cu
străveziul JorjdelaMizil, scris într-un cuvânt. Ranetti mai era şi
autorul cunoscutei comedii Romeo şi Julieta la Mizil. A-ncetat
apariţia revistei în momentul când trupele germane se apropiau de Bucureşti şi
armata noastră angajase bătălia de pe Argeş; refugiat la Iaşi, Ranetti a
continuat să scoată Greierul, revistă un-de, printr-un umor adecvat
situaţiei, a contribuit la întreţinerea moralului armatei noas-tre de pe front.
Cei
trei prieteni, cărora li se alătura din când în când şi Grigore Tocilescu,
rec-torul Universităţii din Bucureşti, petreceau adesea la via lui Leonida
Condeescu şi aco-lo, într-o atmosferă de voie bună întreţinută de cei doi maeştri ai
umorului, treceau în revistă toate can-canurile politice de care mica Românie
nu ducea lipsă. Nu este exclus ca acolo, stimulat de vinurile lui Leonida, în
mintea marelui dramaturg să se fi conturat unele din personajele sale din Momente
şi schiţe. Ceea ce eu pot spune cu certitudine este că schiţa O zi solemnă a apărut pentru
prima oară în ziarul Universul, la o săp-tămână după ce la Vadul Săpat
avusese loc o petrecere reuşită.
Era
o vreme săracă în evenimente, câte-o crimă banală ţinea afişul ziarelor luni
întregi, aşa că pentru mizileni apariţia acestei schiţe a avut proporţii de
eveniment. Numai tanti Filofteia, soţia lui Leonida, umbla furioasă prin casă
cu ziarul spunând: „Leonido, îşi bate joc grecul de tine”.
Leonida surâdea satisfăcut; ironia lui Caragiale era caldă, prietenească,
împletită cu meritate elogii, poate că din această cauză nu este nici cea mai
reuşită. Leonida ştia că această schiţă,
mai mult decât zadarnicul zbucium politic, îl va salva de la uitarea
definitivă.
După
câteva luni, un eveniment local a avut darul s-o împace pe tanti Filofteia cu grecul.
La Mizil aveau loc alegeri comunale şi Leonida Condeescu, deşi în opoziţie,
şi-a învins opozantul cu o majoritate de voturi covârşitoare, ceea ce în
climatul politic de atunci constituia a opta minune. Această victorie a fost sărbătorită
printr-un banchet care a avut loc în grădina casei Condeescu şi a fost prezidat
de Caragiale. În acea zi, unchiul Leonida m-a prezentat pe mine, pe sora şi
fratele meu lui Caragiale prin cuvintele simple: „Iancule, nepoţii
lui Eminescu!” Emoţia pe care o încerc la distanţă, în timp, de la această
întâmplare
contrastează cu
indiferenţa de atunci a copilului care se pregătea să intre în clasa întâi primară
şi pentru care domnul Caragiale nu era decât
arendaşul restauran-tului din gara Buzău.
Pentru respectul adevărului, trebuie să spun că la întâlnirile care aveau loc la Vadul Săpat, Matei Eminescu nu participa niciodată, raporturile dintre el
şi Caragiale erau foarte încordate şi nici cele dintre el şi cumnatul lui nu
erau prea cordiale. Matei Eminescu era o fire impulsivă până la violenţă,
incapabil să-şi ascundă adevăratele sentimente sub masca atitudinilor
convenţionale, pentru el Caragiale nu era decât „gre-coteiul” căruia nu-i putea
ierta rolul pe care acesta îl jucase în raporturile dintre poet şi Veronica Micle.
Astăzi, după ce academicianul Şerban Cioculescu, într-un foarte
lung şi docu-mentat articol publicat pe vremuri în Revista Fundaţiilor, a
clarificat definitiv cauzele care au dus la ruptura dintre Caragiale şi poet,
nu mai e un secret pentru nimeni că marele dramaturg a jucat rolul lui Cătălin
din Luceafărul şi a făcut-o cu o indiscreţie pe care poetul nu
i-a iertat-o niciodată.
Dar anii au trecut îngropând sub ei toate pasiunile, noile
generaţii nu se mai o-presc la ceea ce a fost pieritor şi omenesc în zbuciumata lor
viaţă, ci numai la ceea ce-i menit să dureze, la opera lor. Astăzi, când
dramaturgul şi poetul îşi dorm
somnul de veci în cimitirul Belu, când teiul de la căpătâiul lui Eminescu îşi
cerne frunzele şi peste mormântul alăturat al lui Caragiale, din amintirea
noastră dispar toate umbrele şi pe acel imens ecran al trecutului nu ne mai
apare decât imaginea luminată de glorie a celor doi titani ai scrisului
românesc.
Pentru că suntem la această oră de evocări, să ne oprim un moment
cu gândul şi la mormântul solitar de la Mănăstirea Văratec, unde odihneşte
Veronica Micle, fe-meie de mare sensibilitate artistică şi care prin farmecul ei
a ştiut să inspire o poezie menită să înfrunte timpul.
Dacă este adevărat ceea ce Brătescu - Voineşti sus-ţinea într-o
conferinţă ţinută pe vremuri în faţa studenţilor de la Facultatea de Litere,
după care personajele din Lu-ceafărul ar fi Maiorescu - Dumnezeu, Eminescu -
Lucea-fărul, Caragiale – Cătălin şi Veronica - Cătălina, atunci această
nestatornicie a dat liricii universale o capodoperă şi liricii lui Eminescu
creaţia lui de boltă.
Aş vrea să închei prin câteva cuvinte: criticul Ilarie Chendi,
spunea că poezia lui Eminescu e o poezie a tine-retului şi eu cred că incisivul
critic greşea. Poezia lui Emi-nescu este o poezie a tuturor vârstelor: tinerii,
cu poezia lui lirică, străbătută de un mare romantism, îşi trăiesc iu-birile lor
prezente; cei în vârstă amintirea iubirilor trecute; poezia filozofică a lui
Eminescu rămâne un îndreptar pentru toate vârstele, pentru toţi aceia care în
această lume cuprinsă de febră caută răspunsuri la întrebările rămase până
astăzi fără răspuns.”
Comentarii
Trimiteți un comentariu