LANSARE DE CARTE - MIHAELA ROXANA BOBOC

LANSARE DE CARTE

MIHAELA ROXANA BOBOC  TERAPIA PLOII DE CHIHLIMBAR

Sâmbătă, 25 ianuarie a.c., a avut loc ce-a de a treia ediţie a clubului de lectură „Noise Poetry”, ediție specială în cadrul căreia a fost lansat volumul Terapia ploii de chihlimbar (editura Mitteleuropa), semnat de Mihaela Roxana Boboc.

Alături de Mihaela au fost atît familia sa, dar și numeroși prieteni și poeți: Teo CABEL, Cornel DIACONU, Dan Ionel DINU, Ionuţ DUMITRU, Viorel FRÂNCU, Stelian GRIGORE, Mihai MACOVEI, Mihai MARIAN, Lucian MĂNĂILESCU, Irina Elena MIRICĂ, Petruţa NIŢĂ, Andrada OPREA, Dumitru PANĂ, Ovidiu Ca-meliu PETRESCU, Nicolae POGONARU, Gheorghe POSTELNICU, Roxelana RA-DU, Mircea TĂNASE  (în ordine alfbetică)

Vorbe;te poetul Dumitru Pan[

Despre carte au vorbit: criticul Gheorghe Postelnicu, poeții Teo Cabel, Petruța Niță, Lucian Mănăilescu, Dumitru Pană, Stelian Grigore, Mihai Macovei și Mihai Marian, toţi cei care au luat cuvântul apreciind că Mihaela Roxana Boboc este, deja, o poetă valoroasă, capabilă de performanţe lirice remarcabile.

Cred că, din acest punct de vedere, sunt edificatoare aprecierile criticului băcă-uan Petre Isachi, inserate pe coperta a IV-a:

„Sacralitatea lumii este convertită de talentata scriitoare în limbajul şi poetica tăcerii/ absenţei/ tainei. Doar confluenţa şi configuraţia acestor poetici ar putea explica simfonismul temelor şi al motivelor, lirismul atipic, inimitabil, abisul scriiturii, varii şi originale morfologii tematice, când sublime, când tragice, inefabilul poetic, mistica (ne)cuvintelor, autenticitatea, dialogul interior al sufletului cu el însuşi, „moartea onirică”, „moartea ermetică”, magia şi destinul privirii, dar ar putea explica şi fuga de „zgomotul van al cuvintelor” şi, mai ales, salvarea talentatei scri-itoare de la căderea în epigonismul ce pare a fi cuprins poezia contemporană.”

POEME DIN VOLUM

ACESTA NU ESTE UN POEM DE DRAGOSTE

Nu e descătuşarea unei iubiri,

uşurarea pe care moartea o dă uneori,
risipa de energie pentru lucruri mici
cuvintele pe care nu le aştepţi dar vin oricum
când nu mai contează
şi nu te mai ating.
Acesta nu este un poem de dragoste,
dragostea rabdă toate, urcă pe umerii rugăciunii,
înalţă copilăriei zmeie din nisip.
Nu ştiu să iubesc. Nu ştiu să nu iubesc.
Uit să te uit şi nu uit umbrele pe care ochii tăi le aruncă peste bord
odată cu năframa roşie a înserării
când toate dor şi nu mă doare
să te văd ţintuit în lume când lumea e o corabie fără vâsle
să botezi neştiutele poeme după tine
dar să te lepezi de oameni,
de nimicurile lor,
de pământul de sub tălpile mele.
Nu dau bani flămânzilor din suflet
nu hrănesc gura anilor seci
sunt cenuşă şi mă şterg din anotimp
sunt cer şi trăiesc din leşul iubirilor
se va vorbi despre noi cum alipeam cioburi
şi ele prindeau viaţă mergând sub pământ.

Azi am plecat şi ziua m-a urmat cuminte
nu aveam seminţe în pumni nici lacrimi să le ud
nu aveam nimic al meu când te-am cunoscut
doar crucea ca o brazdă peste singurătate
şi lemnul ei plângea în mine
plângea şi nu puteam să opresc poezia
curgând pe mirul frunţii.
Tu nu ştii sau poate tocmai pentru ca ştii, taci şi te lepezi de cuvinte
sunt mici şi bat surd în geam, bat surd în lumină
fereastra morţilor s-a aburit înăuntru îngerul culege vise
sunt mai frumoase oasele lor,
sfinte încă, plămadite din dor.
Timpul trece care încotro apucă o pâine şi colţul ei alunecă în mâinile copilei
Iartă-mă, mamă, când plecam de lângă tine,
umpleam plămânii cu joaca şi te uitam
cu grija pe umeri
Acum să nu-mi pleci odată cu bulgărele desprins din lună
odată cu dragostea nepoemelor mele.

Aceasta nu e rugă de seară
Dumnezeu ştie că îl chem rareori dar El vine,
vine pentru tine.

I-am spus zilei să îl aştepte în genunchi
cu soarele în palme şi ea mi-a aruncat firimiturile acestea de poem
pe care nu-l voi numi nicicum.

Ovidiu Cameliu Petrescu şi Teo Cabel

55 AICI ŞI 10 DINCOLO

Timpul iartă,

timpul leagă sacul amintirilor la gură

55 aici și 10 dincolo

anii se destramă ca un ghem de lână

la picioarele lui april

trebuia să-ți croiesc haine pe măsură

trebuia să te pictez noaptea

când cu palmele căuș

țineai tâmplele culorilor și din ele izvora mir,

tată, la umbra crucii, cuvintele se micșorează

suferința are alt înțeles,

dacă te-aș vedea aievea

nu aș mai adăuga nimic

din ce n-a încăput în sufletul unei păsări

în inima unui fluture

în puful păpădiilor

și cerul, tată,

cerul s-ar sparge în vitraliul ploii

alunecând de aici dincolo

în curcubeul din pumnul strâns al copilei.

Petruţa Niţă

SE LEAGĂNĂ TĂCUT PE ŞINE

Zorii se  îngână, dragul meu

şi trenul acesta se leagănă tăcut pe şine

spre braţele mamei

În casa bunicului Dumnezeu 
încă binecuvântează zarea;

de când ascunzi candele în pământ

am scris şi plâns

scris şi iubit,

cumva cele mai mici gânduri au fost despre

cafeaua rămasă în cană,

afară plouă mărunt

femeile păşesc grăbit spre duminica lăuntrică

iubi-te-voi, Doamne

picături bat în ferestre şi vocea ta tremură în ecoul litugic

mama aşteaptă în trupul compact al spitalului

mama mă aşteaptă.

Radu Roxelana, Teo Cabel şi dan Dinu

IUBIREA E ATUNCI CÂND SĂRUŢI PODUL PALMEI

Iubirea e atunci când săruți fruntea rece a părintelui tău

și Dumnezeu tresare pe buzele tale,

când culegi în pantofi toate pietrele din cimitir

și tot mai e loc de una

să-ți amintească de copilul care arunca cel dintâi piatra

și apa i se juca între pleoape

nu știu să fi fost aproape

să mă fi chemat pe nume

roxana încă își leagă șireturile strâmb

semn că în cer și pe pământ

distanțele se anulează

zborul unui avion

întârziat de secunda când ți-ai pus valiza sub pat

și ai uitat că

iubirea e atunci când săruți podul palmei

și singurătatea intră în cutie

sclipind cu ochi de pisică

negre agate

pe la geamuri

copilăria cu dinții ei de lapte

zâmbește

când dezlegi șireturile nopții și pășești cu tălpile goale

prin tine.

FRUNZE IRADIATE

Doamna Elena Mirică, mama poetei, căreia îi este dedicat volumul

Va fi bine. O să fie bine, o să înveţi

să priveşti lumea prin acuarele din ochi

tumorile devin mai mici aproape palide în faţa morţii

mă priveşti surprins spovedaniile nu-ţi priesc

ar fi mai uşor să tac şi ceasul să indice ora exactă

ora în care marionetele calcă pe frunze iradiate

toamna sunetele împing ascuţit în coaste

şi respiraţia devine greoaie

în lumina goală a dimineţii cocoşul plânge

leagănul scârţâie aproape de tâmple, mama se roagă

sub genunchi creşte o icoană,

pruncul îşi şterge acuarela din ochi

cu mâneca dreaptă acopăr cerul

plouă şi doare, mamă.

Aspect din sală

DINŢI DE LAPTE

La parterul clinicii se perindă halate albastre

din când în când cineva iese și anunță o naștere

moartea nu poate fi anunțată

se infiltrează tacit între chipurile preocupate

ne afundăm în fotoliile negre și depănăm amintiri cu mama tânără,  cu pântecele plin de mine

și un gol imens se prelinge pe picioare până în vârful degetelor

pierderea unei mame nu poate fi răscumpărată nici de gânguritul pruncului

nici de slăbiciunea genelor moștenite

ne strecurăm fricile în paharele de cafea la 2 lei

cu gust de lapte matern

ești la terapie intensivă și somnul tău se așterne ca o pecete

nimeni nu ar trebui să taie burta unei mame

și să scoată uterul care m-a adăpostit de atâtea palme și spaime

doctorul are ochii blânzi

deasupra halatul albastru se vede o dâră pe cer

îi zâmbesc

când scoate moartea cu mâna

lumina are dinți de lapte.

Irina Mirică