LIVIU OFILEANU S-A ÎNTORS ÎN BABILON

LIVIU OFILEANU

SE ÎNTOARCE ÎN BABILON

Îmi scrie, Liviu Ofileanu, pe prima pagină a cărţii sale apărute recent (ma-nualul inginerului de drumuri şi poduri – Ed. PIM 2019) că aş şti cântecele sale tris-te, de mai bine de un deceniu. Într-un fel aşa este şi nu numai din punct de vedere al poeziei: viaţa şterge cu sufletul meu pe jos, mă latră, mă înjură, mă scuipă, dar mă şi fericeşte cu singurătăţile caraibe, de pe ţărmul cărora vântul flutură eşarfe roşii. Acolo, deseori, mă întâlnesc cu acest mare trăitor de poezie, care este Liviu Ofileanu.

Iată una din poeziile mai vechi semnate de Liviu, în vremea când „făceam” revista „Fereastra”:

excavatorul  întoarce pământul şi biserica

pentru că ai tăcut ieri, când i-au sfârtecat

pe apostoli şi astăzi, când fără nici o vină

un autobuz cu elevi a căzut între stânci,

filosofii s-au supărat cel mai tare

între ziua de sâmbătă şi duminică,

pentru fumul de la pearl harbour ş.a.m.d.

de atâta amar de vreme trebuie să fi ajuns

în visele Tale cucuta lui socrate dar

n-ai răspuns decât prin tornade şi cutremure,

câte un mic pompei ici-colo, un fleac

precum word trade center.

lumea s-a plictisit de aşteptare… în absenţa

emoţiilor puternice, foamea de adevăr

descarcă adrenalina în stare pură:

cargouri cu heroină pe bază vegetală

şi astea spulberate de un tsunami din dragoste.

speranţa ucide oamenii - de vii

le scrie numele pe crucile-de-mort.

chiar dacă am sugruma clopotele

să ducem naţionalismul până în coreea,

xenofobia în catacombele creştinismului

omul tot om rămâne, sofistul

care încalcă primul ceea ce afirmă.

şi totuşi, oare cum ar fi arătat ana lu' manole?

– frumuseţea tipică plaiului, ţăranca trupeşă,

bisericoasă, o prostănacă atrasă

de mirtul unei bărbi meditative?

nu i-am văzut un obraz precum al lunii,

surâsul plural, aglutinat în bulevardul

revoluţiilor din '89 şi 2009? surâsul

feciorelnic care anula veacuri de umilinţă?

dacă trupurile putrezeau în uitare –

Ana ieşise din zid pruncucidul

e metafora libertăţii mereu confiscate.

îmbătrânim şi nu o vedem pe ana

despletită ana. bombele dau

cu tesla morţii strat după strat:

icter negru / ciumă roşie. nimic mă,

nimic. urmele sunt acolo, ana nicăieri…

Pe coperta a IV-a a volumului actual Robert Şerban scrie, uitându-se în ochii cititorului: „De regulă texte precum acesta, de pe coperta a IV-a a cărţilor (mai ales a celor de poezie), caută să convingă cititorul că înăuntru e o comoară. Mai mare, mai mică, mai mijlocie, valoroasă deja acum, dar, ohoho!, cât de valoroasă pe viitor. Une-ori, te minunezi ce tâmpenii sofisticate se scriu în doar câteva rânduri, dar ce texte bu-ne sunt înăuntru. Alteori, te ia cu vertij când vezi că oameni serioşi au girat pentru o carte pe care nici apa n-o ţine, darămite ziua de mâine. Câteodată, şi pe coperta a IV-a, dar şi în pagini, sunt lucruri (că, pardon, cuvinte nu le pot spune) de mai mare hazul. Iar rar, foarte rar, atât textul de aici, cât şi conţinutul sunt la superlativ. N-am deloc pre-tenţia că tocmai am scris ceva memorabil, dar îţi spun privindu-te în ochi că Manualul inginerului de drumuri şi poduri e o carte grozavă de poezie. Ştiu că nu prea mă crezi, dar e simplu să afli că am dreptate: deschide şi citeşte. Mai vorbim apoi”

Robert Şerban

Ieri, când am primit cartea, am simţit nevoia să adaug câteva cuvinte, dintr-un fel de „Scrisori neexpediate”, menite să sărbătorească poezia „inginerului de drumurui şi poduri”:

Liviu Ofileanu se întoarce în Babilon

Liviu Ofileanu a fost vândut, de la naştere,

ca sclav să trudească la zidirea Babilonului

pe care acum îl mută dintr-o ţară în alta,

dintr-un oraş în altul, de au ajuns

să-l slugărească zeii, umblând după el în cete,

speriaţi de scrijelirea cuneiformă

a sensului vieţii şi de felul în care

nebunul de Liviu trăieşte cuvintele,

aproape surdo-mut, în eternitatea unei sticle de bere

sau  în postmodernismul tragic al celor

scăpaţi dintre ziduri.

Şi mă bucur, cum naiba să nu mă bucur,

că am primit azi ultima lui viaţă, împachetată

între două coperţi de carte, unde

iadul este bucata de rai cea mai apetisantă.

Şi zic, lasă Doamne, mai lasă şi tu de la tine,

că uite ce frumoşi sunt derbedeii pe dinăuntru

şi cu câtă credinţă te slujesc atunci când

se uită în ochii unui amărât de câine

ca la icoana mântuirii ! ....

Lucian Mănăilescu

Şi, pentru a da cititorului ce e al cititorului, am cules (sper fără prea multe gre-şeli) şi două poeme din volum, inserate aici în spiritul îndemnului lui Robert Şerban:

zac pe scăunelul din balcon şi nu-s acolo.

nu mă mai ajung cu banii şi am o stivă de chitanţe.

cineva îmi poartă sâmbetele:

oriunde m-aş duce ajung al doilea,

orice aş începe altcineva deja termină.

am fost şi figurant pentru o telenovelă:

să mă plimb noaptea cu o pălărie neagră

şi să spun ce mai fac.

filmările s-au sistat din lipsă de fonduri,

mă gândesc la cum au să râdă vecinii,

ce meclă de ceapistă o să facă myra

când află că n-a fost plătit un mare actor.

şi a venit iarna cu-n ger de crapă ochelarii.

însă frigul nu e mai rău decât foamea,

dacă mi-e frig sunt plin de emoţii ca o javră de purici

frigul mi-aminteşte de primu’ sărut,

toate drumurile se înfundau într-un pat zgomotos.

atâta că frigul nu umple vintrele,

odată am vrut să scriu un roman,

dintr-o carte vândută aş fi trăit o săptămână.

când am auzit cum o duce radu albulescu

am lăsat-o baltă – mai bine dau cu târnacopul.

dacă puşcă priza rămân pe întuneric,

dacă explodează o ţeavă scriu despre ţeavă,

orice aş face încerc să nu devin fanatic.

dar uite că nici aşa nu mai merge,

pentru că aici nu mai merge am să plec dincolo.

îmi iau jucăriile şi plec, plec şi pe jos dar tot plec.

toţi au plecat dincolo şi nu s-au mai întors.

dacă nu se mai întorc înseamnă că-i bine.

imaginea terifiantă a labradorului

nu toate migrenele au legătură cu banii şi femeile,

uneori mă doare capul că-i gol.

am văzut odată un câine ciudat,

dacă şi această specie are, precum a omului,

înclinaţii care ies din canon

se hrăneşte din botul său antic, inoxidabil şi plictisitor

asemeni cuştii lui antice, inoxidabile şi plictisitoare.

slăbind oţelul scurtului său lanţ,

împingea cu botul prin toată curtea

de la poartă până la garaj tinicheaua goală a valorii lui

de parcă ar fi oferit-o şi altor forme de viaţă.

hăpăia întruna mireasma zilei de ieri,

fantomele puilor aduse la cină.

lătra nervos şi nu primea nici un răspuns

îşi întindea capul pe preşul de la intrare

şi asculta cine-i dincolo de uşă, în special nimeni

se trezea în criză ca un artist conştient că totul e o farsă.

dacă inspiraţie nu e nimic nu e

şi scheuna întruna cum s-ar cere afară.

de la o fereastră situată undeva la etaj

ateriza un pantof cu toc, o perie, uscătorul de păr,

mere câte un lucru însoţit de o înjurătură calmă:

hai şarap, taci dracului, idiotule !

nu e bine să scoatem câinii din oraş,

unde-s câini sunt şi pisici, unde-s pisici sunt şoareci

şi unde-s şoareci sunt case, saci cu grâu, oameni şi cărţi.