REMEMBER - CIPRIAN CHIRVASIU

REMEMBER

cIPRIAN cHIRVASIU

(25 IANUARIE 1964 – 13 IULIE 2018)

„Dac-ai dansat cu Dumnezeu

înseamnă că ai trăit destul.”

 ATENŢI CA ICOANELE

Încă nu s-au inventat acele păduri cu care să ne naştem
pentru haita de care suntem în stare.

Plouă de gesturile noastre false, de minciunile băute
în loc de apă, de cuvinte fără căpătâi.
Să fiu singur în oraşul care se năruie.

Singura verticală a celui care şi-a tras în vene Apocalipsa.
Bucureştiul este un oraş optimist
doar fiindcă are mai multe gropi
decât oamenii care îi mor zilnic.

În rest, mi-a dăruit toate haitele şi hăituirile sale:
dacă m-aş apleca să-i sărut mâna mamei,
din gura mea ar ieşi guri de lupi.

Din pricina asta, trăim în rezervaţii,
din vina lor ne-am închipuit o provincie a sufletelor cu rest
şi ne-am pus preţuri fixe.

Dacă nici o piaţă nu ne mai poate atinge,
vom respira respirarea de ură a vânzătorilor,
a traficanţilor, a pegrei pe bot cu sânge.

Să fim atenţi ca icoanele,
spre a nu apuca vreodată mâna javrelor
care cer ajutor.

Cancerul este lumea care pătrunde trupul
prin încheieturile descusute de neputinţe şi disperări.
Nu avem de ales: vom trăi către interiorul iubirii,
ca orice specie pe cale de dispariţie.

Popoarele muribunde au un timpan al lor
în care veşnicia bate cu sfială,
să iasă.

Dumnezeule, e o teamă de moarte a veşniciei
pe care, cândva,
noi trei,
o s-o punem la punct!

MESAJUL PIERDUT

Mi-ai lăsat vraişte inima ta, cu ferestre ţăndări, uşi date la perete,
cu gâze buimace în lumină, cu o nuntă urcându-ţi pe gleznă.
Dar eu, bietul, ce să fac cu ea, dacă trăiesc după colţuri?

Şi mi-am zis: las-o acolo să bată, iar eu să fiu aproape de colţ.
Şi i-am închis ferestrele, i-am zăvorât uşile,
le-am mai dăruit efemeridelor încă o zi dintr-ale mele,
nunţii-încă o gleznă, încă o nuntă, încă o moarte.

Pentru oameni colțul e foarte simplu:
de-acolo se poate iubi şi se poate ucide la fel.

Şi ce să fac eu cu inima ei
decât să calc mai senin prin noroaie?

Unde s-o las şi cui s-o las, ca să rămână a mea?

Numai pe fundul mării e bine, cu epavele,
e-ntuneric, şi frig, şi peşti carnivori.

DE CE NU PUTEM MURI

Doar cei care trăiesc au viziunea pământului,
moartea e totdeauna sus,
mormintele sunt în cer.

Deci să nu te miri, femeie, dacă uneori plouă
cu oasele frunţii. Suntem mici în lume
fiindcă nimeni nu ştie că lumea este deasupra.

Când naşti, dai afară pământul din tine,
ca să devină aer.

Sinele nostru profund
are rădăcini în copii.

Ei vin aici să ne povestească.

Trăim povestiţi de pruncii care stau să vină
şi distilaţi de pietre.

Din pricina asta, uneori,
nu putem muri.

Când murim, avem senzaţia
că nu suntem singuri.

Din pricina asta fericirea
vine mereu ca o lopată de pământ.

AŞA - ZISUL

Ce noroc de țară am avut și eu, Ondina,

ce noroc de țară!

Țara mea, unde până și-ntr-un loc părăsit

și neisprăvit

poți găsi o fată frumoasă,

loc de casă

și fructe de pădure, care stau să urce.

Țara mea,

unde râurile sunt ploaia pământului!

Țara mea, de unde, o dată plecat,

ți se mai permite să-i vizitezi doar plânsul,

cu frigul de care ești în stare.

Țara mea,

în care-am reușit să devin așa-zisul.

Am visat miros de pâine caldă astă-noapte,

o călca tata mort în picioare,

și mi-a nins foamea-n ultima odaie,

mama te-a ascuns într-o stupoare de fragi,

într-o zacuscă,

în niște copăi albe,

cu haine de ducă.

De unde să știu eu că mă așteptai

în câmpul de bumbac

al fugii mamei

de tata?

De unde să știu eu

că mă iubeai

în soba de la drum?

Frânge-te-aș la o cină în zori,

bea-te-aș pe urmă!

Ce ți-ai mai putea dori să iei cu tine, Ondina,

decât înţelesul așa-zisului,

lumina cea întunecată,

care lasă umbră?

Poate doar bunul de oameni,

ce ți-aș fi fost.

Ondina, gura mea vine

dintr-o întrebare, în sfârșit, bine pusă:

„CINE este adevărul?”.

Eu nu am avut niciodată timp,

ci doar întretimp.

Ție însăți, pui de acvilă,

ți-am mângâiat capul, retezat de odihnă,

pe întretimpul vieții mele.

Dacă ai aduce acum pe masă

o sticlă de vodcă,

să nu mai stau singur la așezata asta,

te-aș vinerii cu o miercure,

într-o zi de duminică.

Ondina,

prin țara mea,

Dumnezeu călătorește cu bou-vagonul.

Și, dacă S-ar opri să bea apă,

te-aș strânge în brațe

cu toate locurile părăsite

și neisprăvite ale lumii,

cu toate fetele lor frumoase

și m-aș întuneca puțin,

așa, ca să-ți fie și ție umbră, puțin.

Până una alta,

culege-mi de pe linia norocului

o zi de luni,

promisiunea de marți,

halvița de joi

și moartea de sâmbătă.

Copiii bogați și nebunii

vor avea curând

nevoie de daruri.

BATE TACTUL

Să exersăm pentru ultima oară, Ondina,

fa, do diez, si bemol, si, si,

bate tactul, Ondina, strânge griful!,

încă n-ai venit, nu te-a chemat nimeni,

încă n-am plecat, parcă m-aud respirând,

bate tactul, Ondina, recviemul acesta

dă ca prostul în oda bucuriei,

dar e bine chiar și așa: mi te-nchipui,

ești asemenea ei, care n-are egal,

lasă, o să murim mai târziu, lasă,

mai târziu, când om fi odihniți,

sol, re, mi, fa, si, do diez,

asemenea ei, care n-are egal,

asemenea ei, ai lepădat rochia subțire de in,

pe care o țin acum între degete, bate tactul,

și, dacă vrei neapărat, na!, ține!,

trăiește tu viața asta în locul meu,

mâncă tu agurida mamii ei de viață!,

fa, do diez, sol, re, mi, si bemol,

ia pe răspunderea sufletului tău

oboseala care mă apasă,

ia tu neputința de-a scrie numai revelații,

de-a gândi numai în cuvinte, poftim!, iubește tu

femeia asta pe care n-o mai iubește nimeni!,

încearcă tu să faci rost de bani

pentru iaurt, parizer, cafea,

pentru mentă și dude,

încearcă tu să faci rost de bani!,

bate tactul, fa, la, do diez,

poftim!, ia-le tu pe toate!,

trăiește tu în locul meu!,

străbate cu sandale albe

ziua asta, vagă sub crivăț!,

ar trebui să murim odihniți,

și, mai ales, nu te plânge,

nu te plânge de nimic,

fii demnă!, îți dăruiesc destinul până la prăsele,

dacă ții neapărat,

n-ai venit încă, nu te-a chemat nimeni,

nici eu n-am plecat, parcă m-aud respirând,

dar e bine așa: mi te-nchipui,

dacă ții neapărat,

trăiește tu viața în locul meu,

trăiește-o tu!,

și cântă, dansează până la uitare,

a venit vacanța, podul de piatră,

strânge griful, Ondina, bate tactul!,

până și vodca îmi e săgetată de pești roșii,

trenul de Franța nu oprește aici.

N-a mai rămas nimic de spus.

Rostul acestei lumi îl știu

doar copiii și morții.

IOSIF, FĂRĂ IMPORTANŢĂ

Niciodată omul vreunei femei

n-a avut firescul femeii sale.

Fecioria e un fel de-a sta nedumerită

între dorința de a avea om

și dorința de-a avea prunc,

după cum, în Evanghelii,

Iosif n-are nicio importanță.

Trăiți între lăcuste,

noi nu am avut până acum nici sensul

înșurubării în aer,

nici dimensiunea prăbușirii din înalt,

ci doar bucuria salturilor mici.

Atunci când o întorci,

înlăuntrul mânușii se află măsura

ce poate să-ți dea plânsul degetelor,

cu care mângâi

în somn.

TUTA

Altfel, Ondina,

află că sunt bine.

Mi s-a spus mai apoi,

că moartea mea ședea pe câmp

fără treabă,

fără niciun fel de albine

și se uita în zare, ca proasta,

la combine.

Și m-am dus la dânsa și i-am zis:

„Auzi, fă, cât crezi că te-aș mai putea ține?!

Cât să te mai țiu?!”.

Și moartea mea a murit

de dor,

după mine.