REMEMBER - Leonid DIMOV, Ion NICOLESCU

REMEMBER

Leonid Dimov 

(11 ianuarie 1926 - 5decembrie 1987)

ÎNTÂMPLARE

Trăia în iazu-acela un ţipar

Mare, cât un vapor, aproape legendar

Dar, pe cât de lung şi bun, şi din ce în ce mai gros

Îi era trupul lunecos

Pe-atât îi era capul de redus

Ca un bob de strugure atârnând în sus.

Şi precum la acel bob

I se stăvedeau papilele, apeducte, lobi

Şi neunumărate formaţiuni nervoase

Multicolore şi sciplicioase

Atât de multe că nu o dată

Eram cuprinşi de pizmă nedeterminată.

Poate de aceea, poate dintr-un alt îndemn teluric

Ne-am propus să-i topim capul în acid sulfuric

Acu, lui îi plăcea tare mult să ne privească

Din iaz, cu ochii săi, uleioşi, ca de broască.

Noi îl mângâiam şi-l iubeam chiar,

Am adus acidul fumant într-un mojar portocaliu.

Erai atât de drăgăstoasă

În rochia ta neagră, de mătasă,

Că nici n-a bănuit

Când i-ai înfipt capul sferic în acid.

O, cum s-a ridicat imensul trup de ţipar

Nefolositor acum şi perpendicular

Şi-a început să se prăvale!

Iar noi alergam care încotro căutând scăpare

Până când ne-am oprit într-o îmbrăţişare.

Iar el, fulgerând rece din solzii de faianţă

A căzut la zece centimetri distanţă.

SĂ FIE IARNĂ

Cum roade visul firea cea aeve
Cu fiecare noapte mai adânc,
Mânând în turme zei, menandri, eve
Şi cavaleri cu lire la oblânc.

Cum se lipesc cu toţii de oglindă
Să treacă dincolo cât mai curând,
Cum creşte jalea-n tagma suferindă
A chipurilor în amurg plăpând,

Cum nasc apoi năluci în cavalcade
Gonind uşor spre porturi sidefii,
Spre specii calde, populând estrade
La circul interzis pentru cei vii.

Nu mă lăsa, de umeri mă cuprinde,
Şopteşte-mi vorbe clare, să-nţeleg
Ori şuieră preziceri şi colinde
Să fie iarnă pentr-un ev întreg.

CURTEA INTERIOARĂ

Gata de drum, gata de sacrificiu,

Au ajuns la secțiunea printr-un imens edificiu.

Acolo-și duceau traiul zilnic, plin de păcate,

Numeroase familii scăpătate.

De după rufe, din bucătării, din saloanele de ebonit,

Mâini subțiratice le făceau semne de bun venit.

Se treziră cu palmele făcute pahare,

Strigând un nume la-ntâmplare.

Auzeau voci de meseriași plecând la târg,

Zăriră balcoane cu rodii în pârg.

Întrebați: ce vor? de sus din balcoane,

Au zis c-au venit să scuture burlane,

Și-unde începură să zboare

Burlane, coturi cu cuie cu floare,

Date cu bronz, cu negru, spoite

Cu var. Portocalii, ruginite...

Curând fu curtea plină de ele.

Se așezară la treabă printre zorele

În sunetul unor clopoței de porțelan:

Fiecare sufla funinginea dintr-un burlan.

DESTIN CU CRABI

Argonauţi, ca varul, cu ventuze,

Treceau, streini, prin scorburi şi meduze

Aveau doi ochi îndureraţi, mai mari

Şi-al treilea, vesel, de la marinari

Ce hidromel ducînd tocma spre Tule

S-au înecat, în putred ceas, pe hule.

Doi muşi zuluşi, cu tobe şi mărgele

Eram şi noi, pe vasul lor, la vele

Şi necăjeam cu pietre, din catarge,

Bătrînii crabi, împleticiţi prin alge.

Cînd a-nceput corabia să cadă

Vedeam palate, creste de zăpadă,

Şi vechi cărări suite prin nămete

Cu pajeri şi grifoni pe parapete.

Cu, atârnaţi de ţurţuri, călători

Cu hanuri scunde şi lătrat în zori.

Apoi odată toate s-au rotit

Şi-un crab rotund ne-a sfîrtecat grăbit

Să stăm în el miraţi, sub carapace,

Când mugetul din fund de cremeni, tace.

DESTIN CU BAOBAB

Oraşul în cadril de mucava

Trăia, înfricoşat, la cinema,

Iar străzile duceau poveri de şoapte

Doar între pauze. La cinci şi şapte.

În piaţa cu celebru nume şvab

Creştea, până la cer, un baobab

Cu fructe cât o casă, cu bodegi

Şi trenuri de sidef iuţind prin crengi,

Cu gări albastre-n care stam zâmbind

La străvezii pahare cu absint

Şi povesteam din viaţă, şi râdeam

De peştii care ne priveau din geam,

În seara-aceea-n care nori duioşi

Au oglindit lătraturi şi cocoşi

Şi medici de zăpezi cu nume şvab

Zăcând lângă bonavi, în baobab.

VIS CU CAI

Suntem cu toții niște negri cai:

De dimineață izgoniți din rai,

Și galopăm printr-un oraș

Necunoscut. Galopăm năprasnic, galopăm iabraș,

Nu ne mai ajung străzile. Mereu mai departe

Abia apucă locuitorii să se dea deoparte,

Sărim peste gardurile cu flori de fier,

Nechezăm din cartier în cartier,

Umplem tramvaiele cu abur învinețit,

Emanat din crupele noastre la nesfârșit -

Apoi ne dăm jos și galopăm din nou

Prin pasajele clătinate de ecou,

Prin grădinile cu copii de granit

Și păuni îndurerați, țipând alburit,

O! scâncetele pruncilor părăsiți în bazar,

O! metempsihozele neașteptate din intrări la bar

Și-atâtea întâmplări până când

Am părăsit orașul acela blând

Și-am început a galopa

Pe câmpia friguroasă de verde ce era.

Alergam de-o eternitate

Fără să vedem că, din spate,

Câmpia se îndoia întunecând zările,

Simțeam un fel de mucigai cum ne-nțeapă nările,

Dar niciodată n-am fi știut

Că-n spatele nostru se-ndoaie câmpia de lut

Dacă n-ar fi început să se-nchidă ca o carte

Și din față și din fiecare parte

Din ce în ce mai deasupra, din ce în ce mai jos,

Până când ne-am oprit și ne-am cuibărit frumos

Drept în mijloc, toți la un loc, negri și fremătători,

Cu dinții luminând în loc de zori,

Cu copitele trase pe sub pântece,

Tresărind în întunericul plin de cântece.

TRAMVAIUL 2

Nu-ţi pierde cumpătul. Cetatea

Decolorată ne-a-nşelat:

Străzile, turlele, etatea

Sunt parcă dintr-un alt veleat.

Suind alee alburită

Clădirile parc-au oftat.

În jur, pădurea-i înnegrită

De plante dintr-un neam ciudat.

Dar, iată, ocolind pădurea

E chiar tramvaiul nostru 2

Şi chiar Iisus zâmbind aiurea

Sus, pe platforma dinapoi.

SURORILE

Din nou un amestec de vară și iarnă,
Din nou au intrat, amândoi, pe lucarnă
Și iarăși sărutare. – Să fugim
De libidinosul sfânt Ieronim.
- Să mergem mai sus. Lângă clopotnițele mari
Surorile dantelărese țes șalvari
Pentru mine. Le cunosc de multișor.
- Le iubești? Dădu din umeri, ușor.

Începură să suie pe-o scară sidefie
Ce trecea prin cartiere din copilărie,
Unele noaptea, altele dimineața,
Se scuturau pernele, țipau tocilele, trecea viața
În clopoțeii gunoierilor, în vase de sticlă cu bezele,
În gemetele gospodinelor infidele.
Apoi noapte iar, cu mari ochi în cale
De revopsite tramvaie goale,
Pâlpâiau reclame, incitante. Iedera creștea,
Mormăia sonorul grădinilor de cinema...
- Ai obosit un pic?
Ultimele trepte treceau prin nimic.

SF. ELEFTERIE

Curgea o umbră de rai vopsit,
Clătina din clopotniți marele naos scorojit
Și chiar lângă lucarnă, violet pe jumătate,
Sfântul Ieronim cu buzele țuguiate.
Tremurau de frig și de-ntuneric mut
Plutind încet spre lumenul știut.
Zăriră lucarna și țâșniră prin ea
Ca două efluvii. Amiaza gemea
De lume. Coborâră spre caldarâm, peste tufele-n ceață,
Travesară-n fugă întreaga piață
Și se pierdură, goi, de nu știu câte ori
În forfota multicoloră, printre trecători.
Râdeau de bucurie că-i aevea tot,
Și streașina, și burlanul rupt în cot
Și Dâmbovița furișată prin ulei și materie
Dincolo de biserica Sfântul Elefterie.

NOSTALGICĂ

Tăiaţi, departe, scâduri cu proaspete răşini
Să treacă după-amiaza prin dinţi de ferăstraie.
Atunci, ciorchini de coacăz, sub garduri, la vecini
Vor tremura din umbră că vrejul li se taie

Şi iar va-ntoarce poarta bineţe automate
Când vor intra strămoşii cu oase străvezii
Cum învăţăm, să vază, materiile toate
Zâmbind pe la ferestre, ca şi când ar fi vii,

Va fi cu ei şi unul atât de gri, de vechi,
Că lune răsucite la fiece mişcare,
Purtate, verzi, prin curte şi trase în perechi
Or să se-aşeze, strâmbe, prin pomi, în chip de floare...

Ion Nicolescu

(19 ianuarie 1943 – 17 februarie 2002)

ELEGIA

mă cunoaşteţi lume

ăla-s care scrie

ăla ce-ndulceşte

lemnul de sicrie

ăla ca deşertul

şi ca arabescul

suflet de cămilă

ionnicolescu

fac negoţ cu moartea

ochii mei sunt hoţii

care fură fluturi

din neantul nopţii

ăla spânzuratul

teatrul de paiaţe

de-un simbol de paie

gata să se-agaţe

ăla cu iluzii

trist antropofag

sunt sătul de oameni

şi mă cam retrag

mi-am trăit mumia

şi cred că-i firesc

cu o crizantemă

să vă mulţumesc

am iubit odată

marea şi mareea

m-am ales cu sarea

şi cu de aceea

scriu aceste rânduri

şi vă las cu bine

nu ştiu ce-o să faceţi

însă fără mine

fără ca deşertul

şi ca arabescul

suflet de cămilă

ionnicolescu

MIORITIADA

Cântul VII

nu e om cel ce nu schimbă lumea

dar pe sine nimeni nu se schimbă

de aceea clopotele noastre

se trag veşnic singure de limbă

dincolo de dincolo de dincolo

nu mai e nimic catifelat

iar aici pe pârghia albastră

totul este calp şi-adevărat

ninge peste mine şi când plouă

stăm prea des cu ochii în tavan

şi tavanul nu e harta lumii

şi pe el nu trece Magellan

Cântul IX

mai mor şi tu dacă eu mor

mai strânge marmură sub tine

nu fierbe sânge de actor

în eprubete bizantine

şi-a ta e ţara şi cuvântul

tot neamul meu e-n cimitir

pe toţi i-a cumpărat pământul

la târgul negru din Izmir

n-am timp să pun o lumânare

la crucea lor de lemn amar

pe care-o rupe vântu-mi pare

că eu sunt vântul şi tresar

mai mori şi tu când bate vântul

sau măcar taci în preajma mea

e-atât de-ncăpător pământul

dar semne am că nu mă vrea

mă caută un cal prin lume

copitele i s-or fi smult

dac-aţi pris voi un cal în spume

să nu mi-l călăriţi prea mult

de-aş fi mai mort decât sunt viu

îmi voi da sufletul călare

aşa cum asfinţind târziu

prin mine neamul meu răsare

Cântul XII

urmează-mă aşa cum sunt

nebun şi singur ca un sfânt

rămâi acolo unde eşti

în ochii mei nepământeşti

a fost aşa să ne lovească

cu mâna sa dumnezeiască

o clipă-n care ne-am uitat

în dumnezeu adevărat

din bietrul trăgător de sfori

care ne-aruncă tuturor

un vis mai mare sau mai mic

din tolba sa cu mult nimic

Cântul XIX

miroase-a sarmale peste munţii Carpaţi

miroase de-ţi vine să mori de-ţi vine

aşa să te-ntinzi peste munţii Carpaţi

ca un aer nepieritor

şi-ţi vine să plângi peste munţii Carpaţi

până la ultima picătură

poate că munţii aceştia Carpaţi

sunt sufletul nostru la gură

Cântul XL

hai să ne pârâm lui Dumnezeu

ne-am mâncat condiţia umană

nu mai merge nici măcar ce-a mers mereu

tot ce-a fost rotund devine rană

am venit şi am văzut şi e cam zob

când iubeşti eşti alungat cu biciul

nu putem trăi aici pe glob

fiindcă ne mănâncă licuriciul

Cântecul XXII

uşor cu pianul melinte uşor

că fluier de-ţi surp hardughia

pe câmp ia te uită luceferii mor

şi noi n-am strâns încă dughia

ia vezi tu de cal poate-l roade zăbala

ca luna e soarele un astru formal

ce mult e de când şi pe tine obida

te-a ros în primul şi al doilea război mondial

prin piele ne ies statuiete de ceară

şi nu-s nici arşice şi nici lumânări

mă doare de tine pe mine mă doare

dar nu pot să merg pe mai multe cărări

ajunge o cobră şi-o zebră şi chiar te întreb

n-ai pus tu prea mulţi ochelari gloabei sfinte

că prea dă cu oiştea în gardul efeb

şi e chiar pian gardul lumii melinte

Cântecul LI

râd ce-ai vrea să plâng

prea multe drame

bani n-am să-i strâng

ninge cu lame

ninge peste omenire flori de tei

catalepsii

te inspiră scrie mă poezii

ROCOCO

Rococo, ah, rococo. N-aţi văzut ceva maro?

N-aţi văzut o herghelie pe un petec de hârtie?

Erau anii mei fugari deghizaţi în armăsari,

În imagini încarnate, gânduri paricopitate.

Doamne, numai peteci cu lumină, nicio zi –

Întunericul mi-ar spune unde-s pleoapele nebune,

Unde-mi sunt podoabele, orele, potcoavele

Furate de îngerii răi din valea plângerii?

Ia-mi cu moarte viaţa, colorată hoaţa

Lasă-mi negativul, capului captivul.

Poate or să revină, caii fără vină

Să îmi pască doagele geniului, oloagele.