Ziua Culturii Romţne - EMINESCIANA I

EMINESCIANA I

FOTOGRAFIILE LUI EMINESCU

După trei ani de pribegie prin țară, pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti, cu trupele de teatru conduse de Iorgu Caragiale și Mihai Pascaly, Mihai Eminescu se hotărăște să-și continue stu-diile, optând pentru Universitatea Carolină din Praga, a doua ca reputație din imperiul Austro-Ungar.

Așadar, în 1869 ajunge la Praga, împreună cu fratele său Iorgu, ofiţer, fiind găzduiți de alt frate, Șerban, ce locuia pe strada Lipova Teiului, nr. 471, fiind student la medicină.

Cum pentru dosarul de înscriere poetul avea nevoie de o fotografie, apelează la pictorul fotograf Jan Tomás, în atelierul căruia i se fac șase fotografii, trei ovale si trei dreptunghiulare, toate în sepia, de dimensiunile unei cărți poștale. 

Dn acestea, se pare, s.au păstrat cele maim multe exemplare Pe versoul unei fotografii din cele șase sunt scrise însemnările: „Fotografie dată de Eminescu lui Nicolae Oncu pe timpul cînd erau universitari în Viena.” și „Dăruită Asociaţiei «Astra» din Sibiu de E. Hodoş.”

Au mai fost regăsite încă două fotografii, dintre cele făcute la Praga, celelalte trei rămânând, probabil, în dosarele de înscriere la universitate.

Poetul nu va sta în Praga decât 11 zile, dosarul de înscriere fiindu-i respins, pe motiv că documentul de absolvire a liceului nu este corespunzător. În consecință pleacă la Viena, unde se înscrie, ca auditor extraordinar, la Facultatea de Filozofie şi Drept, dar participă şi la cursurile altor facultăţi.

Această fotografie a tânărului romantic de 19 ani, va deveni, peste ani, emblematică pentru Luceafărul poeziei românești, clipa în care Jan Tomás a apăsat pe declanșatorul aparatului de fotografiat aparținând, de atunci, eternității.

Cea de a doua fotografie autentică, fără dubiu, a fost realizată, în anul 1878, în atelierul lui Frantz Duschek, din București și a fost făcută pentru a completa albumul Societății Junimea

Solicitarea fotografiei nu va fi primită cu prea mult entuziasm de poet, dintr-un motiv pe care îl dezvăluie Slavici, într-o scrisoare adresată lui I. Negruzzi, la 20 decembrie 1877:

„Eu şi Eminescu nu vi le putem trimite (fotografiile – n.n.), ar trebui să ne «posăm», pentru ca să ne «posăm» ar trebui să avem bani, iară ca să avem bani, ar trebui să ne trimiteţi D-Voastre din Iaşi.”

Banii, o problemă perpetuă a lui Eminescu și, după cum se vede, și a lui Slavici. Iar fotografiile nu costau deloc puțin, deoarece Maiorescu vroia să fie făcute în atelierul lui Franz Duschek, fotograf al Casei Regale și un nume consacrat în domeniu. Așadar, onorariul trebuie să fi fost pe măsură

Problema va fi rezolvată de Maiorescu, care îi scrie aceluiași Negruzzi: „Cu Eminescu am să mă duc eu mîine la fotograf, mai înainte însă la bărbier să se radă”

Fotografia din 1884 a fost realizată la Iași, de fotograful Nestor Heck. Istoria ei este relatată de A.C. Cuza: „În sfîrşit, într-o zi, profitînd de bunele lui dispoziţii, l-am luat de pe terasa otelului Traian din Iaşi pe M. Eminescu, împreună cu Wilhelm Humpel şi cu Petru Grigoriu, şi aşa, îmbrăcat în costumul său alb de vară, cum era, ne-am dus cu toţii la atelierul de fotografie Nestor Heck în strada Lăpuşneanu, nr. 42, unde a consimţit a se fotografia, însă numai în grup, alăturea cu noi. Ne-am şi aşezat împreună. După indicaţiile noastre însă, fotograful l-a scos numai pe dînsul, ceea ce nu puţin l-a supărat mai apoi văzîndu-se amăgit ca un copil.”

Această fotografie se păstrează la Muzeul „Mihai Eminescu”, din Iași, fiind considerată unul dintre cele mai valoroase exponate

Trei ani mai târziu, în octombrie 1887, pe când Eminescu se afla la Botoșani, un grup de elevi de la Liceul «Matei Basarab» din București obține aprobarea poetului de a forma o societate cu numele «Mihai Eminescu» și, în acest scop, îi solicită o fotografie. Pe atunci, în oraș se afla fotograful Jean Bielig, de origine germană, provenit dintr-o familie de profesioniști ai imaginii. Eminescu, îndemnat și de sora sa, Aglaia, venită în vizită de la Cernăuți, împreună cu soțul, se va fotografia pentru ultima oară.

La 20 noiembrie 1887, sora din Botoșani, Harieta, despre care Mihai Eminescu spune că este: „un geniu în felul ei, cu o memorie ca a lui Napoleon I şi c-o înţelepciune naturală cum rar se află”, îi scrie Corneliei Emilian, o binefăcătoare a poetului:„Fotografia lui Mihai a reuşit bine. Trei m-au costat cincisprezece franci, una lui Moţoc (reprezentantul proiectatei societăți de le liceul bucureștean - n.n.), care a cerut-o telegrafic, una matale şi una pentru noi.”

Vasile Gherasim scria: „...D. Isopescul mai aminteşte de o fotografie făcută în atelierul Lövy de pe Mariahilferstrasse vis-ŕ-vis de Gartenbaumgesellschaf, pe atunci. Se fotografiaseră în grup d. Isopescul, Eminescu, Ştefanelli.”

LITOGRAFIE DIN EPOCĂ

În 1909, Ion Slavici notează, într-o epistolă adresată Valeria Micle-Sturza, întîia fiică a Veronicăi Micle: „Mărturisesc şi nu mă dau înapoi că am primit [...] un număr de cinci fotografii care mă leagă de M. Eminescu [...]. Avînd şi astăzi aceste daruri preţioase, îmi fac datoria să le amintesc: o fotografie din 1881 în care mă aflu eu, Candiano Popescu şi Eminescu la Ploieşti, un bust Eminescu tînăr, un alt bust Eminescu din 1878, o fotografie

din 1888, a mamei dvs. cu Eminescu la Botoşani şi ultima posă l-a prins pe Eminescu cu dr. Iachimovici, la Odesa, în anul 1885.”

Așadar, în 1888, Eminescu s-a fotografiat în atelierul lui Jean Bielig, împreună cu Veronica Micle, venită să-l ia la București. Din păcate, goana după fotografiile inedite ale Luceafărului nu s-a soldat, până acum, decât cu atribuirea, cel puțin discutabilă, a identității poetului unor alte persoane, cel mai cunoscut fiind cazul portretului folosit de George Călinescu în ilustrarea volumului Viaţa lui Mihai Eminescu, Ediţia a treia revăzută, F.P.L.A., Bucureşti, 1938, planşa, care îl reprezintă, de fapt, pe actorul Ion Bălănescu.

GÂNDURI DIN ETERNITATE

F

„Bădie Mihai/ (...) Această epistolie ţi-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunăţii, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase… frumoase… Dar coşcogemite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă… Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopţi albe când hoinăream prin Ciric si Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Ieşul nostru uitat şi părăsit de toţi. Şi dimineaţa când ne întorceam la cuibar, blagosloviţi de aghiazma cea fără de prihană şi atât iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai, parcă cine ştie ce nelegiuire am făptuit şi noi.” (Ieşi, 1877, decembre)

Ion Creangă

F

Lui  „X”

Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge…

Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt

Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge,

Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ.

Şi doreşti a mea iubire… prin iubire pân’ la tine

Să ajung şi a mea soartă azi de soarta ta s-o leg,

Cum să fac! Când eu micimea îmi cunosc atât de bine,

Când măreaţa ta fiinţă poate nici n-o înţeleg.

Geniul tău, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorţii

Şi numai din depărtare când şi când să te privesc,

Martora măririi tale să fiu pân-la pragul morţii

Şi ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc.

F

De ce-ţi mai numeri anii

De ce-ţi mai numeri anii să vezi de eşti bătrân

Când ştii ce grea durere tu porţi în al tău sân,

Şi pentru ce oglinda întrebi privind în ea

Să-ţi spună de nu-i încă zbârcită faţa ta?

Când ştii c-a tale lucruri ce curg neîncetat

Adânci şi triste urme în suflet ţi-au lăsat,

Şi crezi c-o vecinicie amară e de când

O clipă fericită avut-ai pe pământ.

Şi ce-ţi mai foloseşte să ştii azi cum mai eşti

Când simţi că tu pe lume de mult nu mai trăieşti;

Purtând cu moartea`n suflet străin în orice loc

Viaţa ta pustie şi fără de noroc!

Veronica Micle

F

Sculptură De Lazăr Dubinovski (Chişinău)

Un zeu servit de o muritoare

„Eminescu ne părea neliniştit şi răvăşit, ca venind dintr-o altă lume, tenebros, el îmi amintea de Manfred şi de Faust, de chipurile palide şi răvăşite ale marilor romantici… Degetele-i erau lungi şi îngheţate, obrajii brăzdaţi de riduri albăstrui, gura foarte expresivă, cu buze fine, îi traducea toate emoţiile… Eminescu se amuza deşirând fraze şi sonorităţi verbale. Mi-a sărutat mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes. În toată viaţa mea el a rămas pentru mine imaginea poetului însuşi, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a acelui poet aruncat dezorientat pe pământ, nemaiştiind cum să regăsească aici comorile pe carele poseda. Avea vocea răguşită dar duioasă,ca a turturelelor spre toamnă. Când i-am lăudat versurile, a înălţat din umeri: «Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de pe copaci» - a suspinat el readus o clipă la realitate. Mi-am dat foarte bine seama că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceaşca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de o muritoare”.

Carmen SYLVA

(Regina Elisabeta I a României, după audienţa acordată lui Eminescu,

însoţit de Titu Maiorescu)

F

Caragiale despre Eminescu

„Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre: o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari – la acele ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.

«Mă recomand, Mihail Eminescu!».

Aşa l-am cunoscut eu.

Câtă filozofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetul vârstei de şaptesprezece ani! Ce entuziasm! Ce veselie! Hotărât, închipuirea nu mă înşelase... Era un copil minunat” (...) „Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate: aici de o abstinenţă de pustnic, aici apoi lacom de plăcerile vieţei; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură – fericită pentru artist, nenorocită pentru om!” (...)

Copil al unei rase nobile şi bătrâne, în el se petrecea lupta decisivă între flacăra celei mai înalte vieţi şi germenul distrugerii finale a rasei – geniul cu nebunia. Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul către Nirvana a fost tot aşa de dureroasă cât şi de strălucită. În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenţă – cel mai mâhnit suflet în trupul cel mai trudit! Şi dacă am plâns când l-au aşezat prietenii şi vrăşmaşii, admiratorii şi invidioşii, sub «teiul sfânt», n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieţii, de câte suferise această iritabilă natură dela împrejurări, dela oameni, dela ea însăşi.” (In Nirvana)

F

 „Pe vârful unui obelisc bătrân se abate câteodată şi un vultur, dar mai ales se strâng totdeauna roiuri de muşte să bâzâie pe creasta monumentului înfierbântată de arşiţă. Apele norilor vânturile vremilor spală şi svântă piatra nobilă de urmele acelor efemere, şi ea rămâne tot curată ca mai nainte. De clintit nu o poate clinti decât trăsnetul cerului, ura fanatică a sectarilor exaltaţi, ori securea vandalului imbecil şi rău, sau ignoranţa barbară, care doboară şi sfarmă frumuseţea ceea ca să-şi facă un prag inform la o sărmană colibă...

Dar toate astea sunt elemente oarbe ale naturii, mişcate de sus fără conştiinţă, de jos de o conştiinţă din cale afară de obtusă ori smintită... Însă a ciunti cu conştiinţă limpede şi sânge rece o operă de artă?... Şi de asta e vorba aici. (...)

Lucrarea ce un mare artist ca Eminescu o lasă este, cu toate calităţile şi defectele ei, ceva sfânt, fiindcă în ea se întrupează pipăit, şi pentru o viaţă mai durabilă decât chiar a neamului său întreg, gândiri şi simţiri de veacuri ale acestuia, şi de aceea, fără teamă de exagerare, s-a putut zice că o aşa lucrare este patrimoniul omenirii întregi nu numai a unui neam.” (Două note)

SCULPTURĂ de Nicăpetre

F

 „Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o aşa de covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienaţiei declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână. În aceeaşi proporţie tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenţie socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obştească şi chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi erau indiferente.

A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu însemnează a întrebuinţa o expresie nepotrivită cu individualitatea lui şi pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască în accepţiunea materială a cuvântului, a avut el totdeauna. Grijile existenţei nu l-au cuprins niciodată în vremea puterii lui intelectuale; când nu câştiga singur, îl susţinea tatăl său şi-l ajutau amicii. Iar recunoaşterile publice le-a despreţuit totdeauna. Şi nici de nefericiri cari ar fi in- fluenţat sănătatea intelectuală sau fizică a lui Eminescu nu credem că se poate vorbi. Dacă ne-ar întreba cineva: a fost fericit Eminescu? Am răspunde: cine e fericit? Dar dacă ne-ar întreba: a fost nefericit Eminescu? Am răspunde cu toată convingerea: nu! Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era, prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plângerea mărginită a unui egoist nemulţumit cu soarta sa particulară, ci era eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobşte...”

Titu Maiorescu –

Eminescu şi poeziile lui, 1889)

F

„El va trăi, deşi a murit nebun.Şi cum oare să nu înebunească? În toate epocele au fost poeţi, pe cari flămânda sărăcie, uneori numai deşertăciunea, pentru o ticăloasă pomană însoţită de o mai ticăloasă laudă, îi încovoia tămâitorii dinaintea celor puternici. În toate epocile s-au văzut însăşi de acele firi semeţe, înalte, vrednicede solia ce le-a dat-o. Dumnezeirea, cari niciodată n-au întins mâna cerşitoare către vreo mărire pământească, către acei ce uită că nu săracii spălau picioarele lui Isus, ci Isus a spălat picioarele săracilor. Aşa poet a fost Eminescu”

B.P. Hasdeu

(Revista nouă,nr. 6/ 15 iunie 1889)

F

„Eminescu a venit cu mâna plină înaintea nefiinţei. Rătăcit, nemângâet, ca un suflet fără parte, exact aşa cum spunea omul Renaşterii despre om cum că e fiinţa ce n-are partea ei, poetul nostru şi-a primit lotul, trăind pe măsura acestuia, în marginile, ba chiar în nemărginile lui (...)

Nefiinţa aduce totuşi odihna. Eminescu, neodihna. Nu ne putem odihni în el. Întreg evantaliul lui de deschideri către lume şi cultură se strânge pentru noi într-o inimă, care bate. Cărui popor i s-a făcut darul acesta? O conştiinţă mai bună, o spusă mai bună şi exemplară, au desigur câteva mari popoare şi culturile lor. Dar câte din ele au cu-adevărat o inimă? (...)

Căci nu de judecat critic, de către noi, este acum Eminescu, ci de asimilat într-un fel, ca o conştiinţă de cultură de dindărătul nostru de la folclor şi până la ştiinţele pozitive, devenind astfel conştiinţa noastră mai bună, sau poate mustrarea de conştiinţă a oricărui intelectual, care-i vede necuprinsul, adică sinteza însăşi.”

Constantin Noica

F

„Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaineitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Eminescu. Îl iubim cu toţi pe Creangă, îl admirăm pe Hasdeu, învăţăm să scriem de la Odobescu, îl respectăm pe Titu Maiorescu şi anevoie putem lăsa să treacă mult timp fără să-l recitim pe Caragiale.

Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a relevat alte zări şi ne-a făcut să cunoaştem altfel de lacrimi. El şi numai el, ne-a ajutat să înţelegem bătaia inimii. El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român (...)

Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele.

Noi cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în el tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un dulce somn, la noi acasă.”

Mircea Eliade

F

 „Eminescul meu a fost cioplit de un om care citeşte şi iubeşte ce a dat acest poet lumii. S-a întâmplat ca acel om să fie sculptor, să mângâie cu mâinile lui această lumină dată de zei oamenilor, marmura, să fie sculptor bun care a aşteptat timpul când soarta a hotarât să apară masca lui Apollo drept Eminescul nostru. Dar în primul rând eu am sculptat nevoia noastră de Eminescu.”

Nicăpetre

(Petre Bălănică) – sculptor

F

„Inspirata statuie a lui Eminescu, datorată lui Anghel, se află mereu în faţa Ateneului şi aşteaptă, mai ales în preajma zilei de 15 ianuarie, flori din partea celor ce, netemându-se de judecăţile comune, pot trăi sublimul.”

Geo Bogza

F

„Afară de Eminescu, totul este aproximativ. Nici unul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat cu toţii o excepţie inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Budha ar putea fi gelos? Fără Eminescu am ştiut că nu putem fi decât esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine şi ne-am fi adaptat condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de turburarea ce ne-a vărsat-o în suflet. Eminescu a fost declarat unanim o apariţie inexplicabilă. Oare ce-am face noi dacă  nu l-am fi avut pe Eminescu?

Emil Cioran

F

„Inteligenţa îi era limpede, îndreptată numaidecât la ţintă, dar mijlocie ca o apă curgătoare fără ochiuri adânci. În schimb, puterea de a oglindi prezentul în vis, făcând din el cer întors şi fără fund, este enormă şi înpiedică paşii tereştri. Eminescu era un lunatec sublim, în sufletul căruia visele creşteau ca nalba, acoperind şi colorând priveliştea orizontală”

George Călinescu

F

O AMINTIRE

„A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă... Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă. În toate veciile vizitate de atleţii şi bicicliştii filozofiei, el are vecia lui deosebită, închisă. Trebuie vorbit pe şoptite... Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o ştie oricine citeşte: cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine.”

„Mă numesc unul din oamenii în viaţă, care l-au văzut pe Eminescu în carne şi oase. Eram copil de nouă ani. L-am zărit pe Calea Victoriei... Trecea prin public un om grăbit, fără să ocolească, impetuos. „Uite-l pe Eminescu!”- a spus cineva, cu un glas pe care-l ţin minte. Se pare că poetul nu mai făcea parte din viaţa lui şi că trăia o metempsihoză străină. Nu puteam şti atunci cine era să fie Eminescu, şi ar fi fost normal să-i uit numele auzit. E curios că nu l-am uitat. Mi-a rămas în ureche, o dată cu tonul de stupefacţie şi de compătimire, probabil, cu care a fost rostit. Mi-a rămas aninat ca de o schiţă de fum. Nu mă puteam gândi, atunci, că după cincizeci şi cinci de ani trecuţi voi evoca într-o pagină de tipar ceea ce începea să fie, încă de pe atunci, o amintire...”

Tudor Arghezii

F

„Cu ce drept îl iubesc pe Eminescu? Fără nici un drept. Prin declaraţie unilaterală de voinţă, pentru că oricine are dreptul să iubească, oricît de nevolnic şi de neîndreptăţit este. Pentru că, după cum spun englezii, o pisică poate privi un rege. Tot astfel, fără nici o justificare, iubesc în mod arbitrar şi total poporul român şi «fenomenul românesc». Şi-apoi Eminescu, prin fermitatea şi curăţia caracterului, îmi este sprijin de nădejde în credinţa că poporului român îi este menit a se împărtăşi în cultură şi în viaţa spirituală de o soartă cu mult deasupra mediocrităţii – acea binecuvîntată soartă în care au crezut Hasdeu, Pârvan, Blaga, Mircea Eliade şi Constantin Noica.”

Nicolae Steinhardt

F

„Eu aş zice că au fost trei sacrificări (ale lui Eminescu – n.n.): prima în timpul vieţii lui, când era privit de contemporanii săi ca o ciudăţenie. El venea ca un mare întemeietor de limbă poetică, venea ca un european. Este primul mare poet european al României! A doua a fost în anii ’50, când sovieticii aveau în plan să ne reteze rădăcinile. Şi a treia se întâmplă în momentul de faţă, promovată, din păcate, dinspre vest, ceea ce e o mare tristeţe. Eu înţeleg globalizarea, integrarea, dar nu fără identitate. A încerca să dărâmi acest monument - închinat, de alţii, în cinstea lui – înseamnă să-ţi ignori tu puterile tale, de nevrednică şi măruntă creatură. Şi ceea ce e cel mai grav, să loveşti în valorile culturii tale tradiţionale. Asta nu înseamnă să te integrezi într-o cultură europeană, căci fără aceste valori nu vom putea nicodată supravieţui.”

Zoe Dumitrescu-Buşulenga 

(Maica Benedicta)

F

O călărire în zori

Lui Eminescu tânăr

Tăcerea se izbeşte de trunchiuri, se-ncrucişe,

se face depărtare, se face nisip.

Mi-am întors către soare unicul chip,

umerii mei smulg din goană frunzişe.

Câmpul tăindu-l, pe două potcoave

calul meu saltă din lut, fumegând.

Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave!

Soarele a izbucnit peste lume strigând.

Tobe de piatră bat, soarele creşte,

tăria cu acvile din faţa lui

se prăbuşeşte în trepte de aer, sticleşte.

Tăcerea se face vânt albăstrui,

pintenul umbrei mi-l creşte

în coastele câmpului.

Soarele rupe orizontul în două.

Tăria îşi năruie sfârşitele-i carcere.

Suliţe-albastre, fără întoarcere,

privirile mi le-azvârl, pe-amândouă,

să-l întâmpine fericite şi grave.

Calul meu saltă pe două potcoave.

Ave, maree-a luminilor, ave!

Soarele saltă din lucruri, strigând

clatină muchiile surde şi grave.

Sufletul meu îl întâmpină, ave!

Calul meu saltă pe două potcoave.

Coama mea blondă arde în vânt.

                                                   Nichita Stănescu