ANIVERSĂRI - MIHAELA PERCIUN (CHIŞINĂU)

ANIVERSĂRI

MIHAELA PERCIUN (CHIŞINĂU)

Talentata şi curajoasa prozatore de dincolo de Prut, Mihaela Perciun, s-a născut la 15 februarie 1957, în Pripiceni-Răzeși, raionul Rezina, Republica Moldova. A ab-solvit Facultatea de Biologie a Universității de Stat din Moldova în 1980.

Despre cărţile domniei sale autoarea spunea într-un interviu: „Literatura trebuie să-ți aminteas­că și reamintească. Ființa umană este condiționată să uite. Am încercat să le revigorez memoria ce­lor care mai tânjesc după timpurile sovieticilor, să le amintesc de cozile interminabile, de lipsa alimentelor elementare, a altor mărfuri indispensabile, pe când nomen­clatu­riștii aveau magazinele lor speciale. Și nu doar. Literatura trebuie să-ți pună întrebări, nu neapărat să-ți sugereze răspunsul. Simplul exer­cițiu al întrebărilor e uneori suficient pentru perseverare.”

Această „rememorare”, în cazul scriitoarei din Republica Moldova, nu ţine doar de descifrarea elipselor ce se rotesc, încă, după steaua fixă a Kremlinului ci şi, sau mai ales, de drogul comunismului din noi. Şi este foarte important, acolo, ca aceste adevăruri, oricât ar fi ele de dureroase, să fie spuse...

La mulţi ani, minunată Doamnă!

BUNICUŢA COMUNISTĂ

Imaginaţi-vă o clipă că sunteţi în pielea unui primsecretar al comitetului raional de partid! Greu!? Dar imaginaţivă cât de greu îi vine unui prim-secretar să suporte fiţele unei puştoaice? Nici atât!

Prim-secretara noastră, căci despre ea vreau să vă povestesc, pe timpuri n-a su-portat nici capriciile fiicei sale, iar pe ale sclifositei de nepoată-sa cu atât mai mult nu avea de gând! Dacă-ar fi fost în funcţia de odinioară, imediat ar fi potolit-o şi pe asta, ar fi închis-o, ar fi izolat-o în vreo clinică supunând-o la tratamente forţate, ar fi scăpat de dânsa, precum a scăpat şi de fiică-sa. Dar nu mai este, şi se frământă în căutare de alte soluţii.

Ce-a făcut cu fiică-sa? cine şi-o mai aminteşte, deşi nici nu cred că vecinii au ui-tat-o. Nu se uită uşor certurile încheiate cu bătăi şi încăierări spectaculoase pe tim-pul când tovarăşa prim-secretară locuia în vechiul imobil cu cinci etaje. Era severă. Iar unica fiică, în concepţia Reghinei Ivanovna, avea datoria să-i substituie întreaga şi nu-meroasa familie la care nu mai visa. De prea multă responsabilitate ce i-a pus-o maică-sa în spatele-i firav, fata a clacat. Ba şi din cauza că i se cerea să fie exemplară. Rebelă din fire, intenţionat i-a ignorat restricţiile şi i-a pretins maică-si să fie dusă la şcoală cu maşina. Cu Volga statului! Ce tupeu!

Comunistă convinsă, credincios slujitor al poporului, Reghina Ivanovna s-a schimbat la faţă când şi-a auzit progenitura debitând asemenea prostii. Cum putea să accepte o astfel de condiţie? Ea, care le-a interzis subalternilor să folosească automo-bilele de serviciu în interese personale, tocmai ea să-şi plimbe fiica? Răspunsul a fost categoric: niciodată! Pe jos? Tocmai trei cartiere! De ce pe jos, când drumul spre co-mitetul raional de partid trece chiar prin faţa şcolii? Simplă şi lumească dorinţa fetei. Voia să fie văzută de elevi, voia demonstrativ să coboare din Volga prim-secretarei. Or-goliu infantil ce nu s-a lăsat estompat de impunătoarea forţă de convingere a mamei.

Orgoliul prim-secretarei fiind mai tare decât al fetei, cataliză o umilinţă ce o în-verşună rău de tot. N-a mai mers la şcoală. Ca să nu-şi pună în dificultate prim-secre-tara, profesorii cu bună-ştiinţă au evitat să-i şoptească despre faptul că fiică-sa nu prea frecventează. Întoarsă mai devreme dintr-o delegaţie a luat-o ca din oală cu toată gaşca. Caz banal, delegaţia pe mulţi i-a surprins într-un hal fără de hal. Şi-au adus învinuiri reciproce, acuzaţii grele. Iar când s-a mai calmat, Reghina Ivanovna cu stupefacţie a realizat că fiică-sa minte. Nu i-a venit să creadă şi a pus iscoade pe urmele ei. Şi iar a prins-o în flagrant, de data asta şi cu stupefiante. Poate oare un prim-secretar să suporte atâta înjosire? Ea, una dintre cele mai bine-văzute şi bine-privite comuniste din repu-blică, viu exemplu pentru toţi cetăţenii, tocmai ea să aibă o asemenea fiică? Nici nu vă imaginaţi ce s-a stresat când a conştientizat că poate fi pedepsită pe linie de partid! Ea, unica femeie din republică ajunsă într-un asemenea post?! O mai mare ruşine nici să-ţi imaginezi!

2

N-a prea a avut bărbat la casă, aşa cum tinde să aibă marea majoritate a feme-ilor. Ochii migdalaţi aşezaţi tocmai pe pomeţii proeminenţi îi lăţeau faţa şi aşa destul de lăbărţată. Din copilărie a ştiut că nu-i frumoasă, dar nici urâtă nu s-a considerat şi nici nu s-a complexat. A înţeles că-i mai altfel, poate de asta nici n-a visat la măritiş. Adică a visat, undeva în adâncul ei, iar tema în timp devenise tabu. Ca reacţie adversă şi-a dezvoltat un tupeu de invidiat.

Succesele în carieră. Ele dintotdeauna au interesat-o. Încă din şcoală a ştiut ce vrea şi unde trebuie să ajungă. I-a plăcut să fie în centrul atenţiei. La adunările comso-moliste înainta propuneri pe care tot ea cu entuziasm le executa, apoi raporta superi-orilor culegându-şi laurii. A înţeles că partidul are nevoie de ea şi şi-a clădit cariera escaladând vertiginos de la un simplu secretar al organizaţiei comsomoliste din loca-litate până la postul de prim secretar la raion.

Alte posibilităţi, altă lume în anturajul ei! Alte capricii şi dorinţe fierbinţi! Spre finalul unei şedinţe de la Vadul lui Vodă, profitând de tămbălăul creat, abuză în aceiaşi seară de trei bărbaţi. Abuză? Da, fiindcă îi clocotea sângele tânăr şi cum avea să-l stin-gă dacă nu cu un jet sau cu un furtun comsomolist, spuneţi-i cum vreţi! Efectul a fost acelaşi! Spre dimineaţă, când s-a mai dezmeticit, la lumina zorilor şi-a refulat instinc-tele, s-a pus la ştaif. După acea noapte semiconştientă a simţit că va avea un copil. Mare treabă-i să faci unul! Şi l-a făcut, dorind să-l educe în acelaşi spirit comunist atât de apropiat ei. N-a ştiut de la cine-i. Nici n-a contat. Doar după ce a prins-o cu droguri s-a întrebat genele cărui degradat le-a procreat în noaptea ceea?

Partidul şi problemele organizaţiilor primare i-au captat toată atenţia încât nici n-a observat pista pe care lunecase fata. Îşi recunoştea în sine, că nu s-a prea ocupat de educaţia ei, dar ştia cu fermitate că întotdeauna şi-a dorit s-o facă. Avea motive bine argumentate, timpul i-l fura partidul, fiind responsabilă de un raion codaş. În schimb se mândrea cu reuşitele vădite.

S-a apucat cu abnegaţie de întărirea rândurilor de partid, de curăţarea lor. A pe-trecut adunări în fiecare sat, în fiecare colectiv, le-a explicat accesibil rolul partidului şi a muncii entuziaste pentru binele noilor generaţii, pentru viitorul lor luminos! În min-tea ei disciplina se identifica cu frica. Mulţi aveau fibrilaţii şi ticuri nervoase doar la o simplă cătătură de a ei. O severă ameninţare cu excluderea din partid era suficientă pentru a-l pune pe jar chiar şi pe cel mai lăsător comunist. Se găseau şi dintre aceştia! Din păcate. Dacă nu s-ar fi găsit, nu s-ar fi ajuns unde s-a ajuns, îşi reproşa şi credea cu sinceritate în ceea ce spunea.

„Cum şi când s-au infiltrat aceşti carieriştii printre comuniştii adevăraţi? De ce partidul a devenit o trambulină pentru o carieră de succes, pentru deplasările peste hotare? chiar şi pentru eschivările de la responsabilităţi? Până unde poate ajunge obrăznicia profitorilor?!” Se indigna Reghina Ivanovna nu fără motive.

Şi-a dedicat viaţa luptei partinice fără să aştepte ori să-şi ceară răsplata. Că răs-plata n-a întârziat să vină e altă treabă. Mulţumiri pe linie de partid i-au fost aduse chiar de la tribuna congresului republican! A fost inclusă în lista celor mai de vază co-munişti din republică. Apoi a fost propusă delegat la congresul XXVII-lea al PCUS! Cum să nu se mândrească cu o asemenea apreciere?!

„Toată ţara urmărea cu sufletul la gură lucrările congresului! Secretarul Ge-neral în persoană mi-a citit numele de la înalta tribună! Interviul din Pravda cu foto-grafia mea pe prima pagină!? A?! La ce mai poţi visa după toate astea!? Tu contribui direct la educaţia ţării, a celei mai mari ţări din lume! Îţi mai arde, te mai gândeşti atunci la educaţia fiicei? Contează aprecierea oportună. Aprecierea te mobilizează, te motivează la fapte şi mai grandioase! (...)

3

La ultimul congres n-a mai avut fericirea să participe. Era gata-gata să plece, avea rezervate biletele de avion şi cazarea la hotelul Rossia. Indiscutabil, ar fi fost apreciată şi, cine ştie ce ar mai fi fost dacă n-ar fi încurcat-o fiică-sa! Blestemata! Re-gretă cu amărăciune acea ratare. Că nici să închidă ochii la nebuniile ei. Cum să se îm-pace cu teribilismul adolescentin? Cum să se lase dusă cu preşul de-o fâţă? Mereu a ţi-nut-o din scurt, poate prea din scurt. Până şi blugi, a refuzat să-i cumpere, din prin-cipiu, ca să nu se deosebească de ceilalţi copii… Şi uite cum s-a răzbunat!

Dac-ar fi ştiut Reghina Ivanovna ce-i coace tărtăcuţa verde? De ce tocmai fiica prim-secretarei să se drogheze!? Oare există ceva mai degradant? A epatat, i-a plăcut să fie admirată? Intenţionat a comis acele infracţiuni, ca s-o compromită pe maică-sa. Dozele i se furnizau tocmai de la Chişinău, de la hotelul Internaţional. Câtă conspira-ţie! Devenise un fel de expertă printre consumatori, avea preferinţe. Pretindea doar pra-furi de calitate! O supradozare, probabil, i-ar fi fost fatală! Ce mai poate simţi un pă-rinte, aflând că fiică-sa se droghează într-un bar cu reputaţie dubioasă? Două erau în tot oraşul şi a dispus să fie închise. Urgent! Trebuia cumva s-o izoleze. Barurile purtau toată vina.

„O arăta lumea cu degetul. Sufeream de parcă m-ar fi arătat pe mine. Oare mai am vreun drept moral să conduc raionul?”

Tăcu surprinsă de întrebarea ce putea fi enunţată de oricine. Nu-i venea în cap nici un răspuns plauzibil, asta stresând-o şi mai rău. Cântărea. Cântărea şi, ca de fiecare dată balanţa înclina spre carieră. Cariera, laudele şi medaliile, până la urmă, au tras mai greu! Repede se împăcă cu acest adevăr şi nu fără temei începu s-o urască. „Cum să nu o urăşti?” se lamenta, convinsă fiind că iarăşi are dreptate. Iar de undeva din interior îi răbufnea răutatea. Era rea cu sine, nu-şi putea ierta slăbiciunea din noaptea în care o fă-cuse atât de îndărătnică. Ce noapte furtunoasă! Furtuni obişnuite pentru finalurile întru-nirilor activiştilor de partid. Totuşi cu cine anume?… Şi-i tot căuta asemănare printre subalterni, apoi îşi amintea de fiecare coleg de partid, fără rezultat însă, căci nu de pu-ţine ori se trezea dimineaţa în pat cu un bărbat proaspăt cunoscut, adică un absolut ne-cunoscut. După câteva pahare nu se putea stăvili, nu-şi controla instinctele, nu-şi dirija hormonii. O lua razna şi se agăţa de primul nimerit în cale. (...)

4

Se poate oare ca fiica Prim-secretarei să nu urmeze o facultate? Una din cele prestigioase?! Căci absolvise câine-câineşte şcoala. Pentru asemenea progenituri viito-rul era cu porţile deschise, porţi sigilate pentru atâţia alţii. Avea Reghina Ivanovna posibilităţi nelimitate, dar fiică-sa tot nu s-a lăsat înduplecată. Analizând la rece situa-ţia, veni cu un alt verdict. S-o înscrie la o scoală de profil. Nici atât! Degeaba!

Ca să scape definitiv de ea, decise s-o căsătorească. Măritată – va fi în drept să facă orice! Libertate după măritiş i-a promis, doar s-o astâmpere, să nu-i mai răsune numele pe la miliţie. Decizie imbatabilă! Poate cea mai bună la acea oră! Copleşită de grijile familiei va uita de pahar şi marijuana. Reghina Ivanovna întotdeauna a stat pe poziţii ferme. Alta-i că n-a prea avut de unde-i alege un mascul care s-o suporte. Dar ceea ce conta era s-o mărite urgent. „I s-ar potrivi un mojic tăcut”, conchise ea, selec-tându-i unul de la o casă de copii. „Pare să fie chiar prea bun, căci şi eu…” Era şi ea de la orfelinat.

Câţiva ani s-a chinuit acel bărbat făcându-i, unul după altul, doi copii. Ambii la cererea mamei-soacră. Apoi n-a mai rezistat, a plecat în lumea mare, lăsând-o cu un băiat de doi ani şi cu o fetiţă de două luni. Că a fugit sau i-a abandonat - nu se ştie, fapt că niciodată n-a mai revenit, nici la soţie, nici la copii. Şi n-au ştiut nimic despre el până acum o lună, când o scrisoare trimisă pe numele nepoatei o anunţa despre o moş-tenire. Vestea despre moştenire o primise tot Reghina Ivanovna şi o ţinea în mare taină, nu cumva să înnebunească nepoată-sa de prea multă bucurie picată din senin pe capul ei beat, căci suma era frumoasă, comparabilă cu toate pensiile prim-secretarei.

„De ce n-a abandonat-o după primul copil? A? Aş fi fost acum cea mai fericită bunică! Ce minciuni o fi ajuns la urechile lui înainte de moarte? De ce şi-a perfectat testamentul atât de inechitabil? S-o fi culpabilizat pentru abandonul fiicei? Păi, la fel a procedat şi cu fiul-său!” analiza în sinea ei Reghina Ivanovna, urând-o şi mai mult pe nepoată-sa.

Se chinuia cu demonstraţii şi căutări de dreptate. Nu le găsea, nu vedea nici o logică de care s-ar fi condus fostul ei ginere în alcătuirea testamentului fraudulos pen-tru nepot. „Şi ce nepot! Ce băiat! Pâine caldă! Student la medicină, străduitor şi sări-tor la nevoie! Oricine s-ar mândri cu un asemenea copil frumos şi bun! L-am crescut şi educat, sprijin la bătrâneţe să-mi fie, speranţa mea... Păcat că n-are şi el parte de moştenire. Dar trebuie, trebuie să întreprind ceva, că nici să-l las fără… El merită mult mai mult decât păcătoasa asta! Pe timpuri aş fi apelat la procuror, aş fi organizat un flagrant cum i-am organizat şi fiicei… Pe timpuri uşor le puneam la punct pe toa-te!... Regret că vremurile s-au schimbat prea brusc, că nu mai am acces la putere, că-s departe de judecători şi procurori, de toate celelalte instanţe… Mă simt atât de margi-nalizată, că-mi vine să nu mai ies din casă. Mi se face rău până la leşin de neputinţa în care exist. Eu, femeia din fruntea partidului, am ajuns să fiu un om de rând, un ni-meni?! După atâţia ani de muncă asiduă am fost trimisă la pensie cu un adaos de cincizeci de lei, echivalentul a cincizeci de ruble ruseşti pentru medalia oferită de fosta uresese. Măcar de-ar fi calculat corect raportul rublă - leu! Mai am acces şi la clinica Cancelariei de Stat, doar că vizitele nu mai sunt la fel de gratuite ca pe timpuri. Şi atât!

Eu, cu toate meritele mele, imaginează-ţi, am ajuns să fiu de rând cu toţi cei-lalţi! Nici o deosebire! Bine că m-au lăsat la acelaşi medic de la lecisanupr! Că ar fi putut să mă excludă şi din listă… dar mai urc lună de lună scările lor ce se ruinează tot mai mult. De ce partidul este atât de nerecunoscător? Poate un om atât de impor-tant precum am fost eu să suporte atâta înjosire şi nedreptate?…”

5

Când fiică-sa a rămas cu doi copii minori, în loc s-o susţină moral, a chemat poliţia şi a denunţat-o pentru consum şi vânzare de stupefiante. A minţit cu bună-ştiinţă, a făcut-o de dragul nepoţilor căci, la drept vorbind, fiică-sa consuma, dar nu vindea droguri! De prea multă iubire pentru nepoţi i-a izolat de mama lor pentru a le da o educaţie aleasă. Acum asta o acuză de mărturii false! De unde a mai aflat-o şi pe asta? Şi chiar dacă-i aşa, păi a fost atât de demult!... Şi n-a minţit, deşi i-a plasat dozele. Despre ele a uitat, a vrut să uite şi a uitat. Iar asta o mai tachinează cu între-barea de ce n-a scos-o de sub acuzaţie, căci ar fi putut?! Ar fi putut! Dar nu! A băgat-o în închisoare! Şi-a dorit s-o bage, fiindcă-i o mamă cu convingeri comuniste ferme!

„M-am înţeles şi cu procurorul, şi cu judecătorul! Puteam, eram în exerciţiul funcţiunii! Credeţi că înţelegerea nu m-a costat? Mi-am pătat obrazul cerându-le s-o pedepsească fără a ţine cont de postul meu, s-o pedepsească sever, să le fie tuturor de învăţătură! În toată republică a răsunat acel proces. Fiecare să-şi plătească greşelile! O fiică de comunistă – în primul rând!”

Şi a urât-o pentru totdeauna. A detestat-o pentru toate câte le-a ratat şi pentru toate câte le-a tras din cauza ei! Vroia să se spele de ruşine, să uite şi a cerut să fie mutată în capitală. Iar ruşinea s-a consumat imediat ce a primit un apartament într-un nou cartier. Şi s-ar fi instalat liniştea mult dorită dacă, între timp, progenitura de nepoa-tă-sa, n-ar fi pornit pe cărările bătătorite de maică-sa.

6

De ani de zile nu avea nici o veste de la fiică-sa, ea nici nu le mai aştepta. Dar uite surpriza - a primit asta o scrisoare din închisoare. Cum? Dacă s-a rugat personal de şefa secţiei poştale să-i fie adusă în mână toată corespondenţa? Cum? Credea, spera că fiică-sa nu mai trăieşte. Când au ridicat-o, cu cătuşele la mâini, din sala de judecată, şi-a dorit să n-o mai vadă, s-o înghită puşcăria pentru totdeauna! Cât de mult a greşit adu-când-o pe lume! La ce bun s-a mai străduit să-i creeze condiţii? A dat-o la cea mai bu-nă şcoală. I-a adus bucata de pâine albă cu unt şi cu salam, iar de fiecare An Nou – portocale, daruri de la Moş Gerilă la care mulţi dintre colegii ei visau. De ce?

„Eram la putere şi aveam posibilităţi nelimitate! Un singur capriciu i-am re-fuzat! Din principiu. Nu i-am dat maşina la scară! Şi uite cum s-a răzbunat! Chiar şi fără blestemata de maşină, avea destule privilegii. Şi nici o gratitudine! Nu s-a mulţu-mit cu puţinul, care deloc nu era puţin – să plătească cu răcoarea! Să plătească, dacă n-a ştiut să-şi preţuiască mama!...”

„Cine pe cine n-a ştiut să preţuiască?” se întreba uneori Reghina Ivanovna fără a mai căuta răspunsul. Îl cunoştea şi, se înfuria de fiecare dată când şi-l amintea. De unde atâtea pretenţii faţă de mamă-sa? Ei şi ce dacă- i prim-secretară?!

„Anume un prim-secretar nu trebuie să se deosebească de ceilalţi. Această frază am auzit-o din gura unui înveterat comunist şi am ţinut-o minte toată viaţa. Poa-te dacă i-aş fi satisfăcut poftele, acum la bătrâneţe aş fi avut-o alături…

Nepotu-meu îmi toarnă verzi şi uscate de nu mă văd, din cele mai dulci şi le în-ghit, chiar îmi place să-l ascult. Mă fac că nu pricep, mă las dusă de nas! Repetă ce zic eu, face ce vrea el, apoi îşi cere scuze! Sincere scuze! Cum să nu-l iert, cum să nu-i intru în voie, cum să nu-i fac pe plac, când mi se linguşeşte ca unul mic? Iar asta-i leit mă-sa! Mai rea chiar! Din ce în ce mai rea! Nu mă mai pot abţine, o urăsc deschis! Nebuna n-a uitat şi nu vrea să mă ierte pentru că odată, în copilărie, i-am spălat mâi-nile până la sânge cu un burete aspru. Ranchiunoasa! De ce a pus mâna pe pisică? Şi de ce-i spun că-i rea ca şi mă-sa!? Ba-i mai rea decât mă-sa! Doamne, Dumnezeule! Cu ce am greşit!?”

Ca să vezi! Fiind ateistă convinsă, niciodată n-a pronunţat cuvântul Dumnezeu decât în bătaie de joc, mai ales faţă de nepoţi. Rău a ajuns-o cuţitul la os dacă-l strigă pe Dumnezeu în ajutor!

„Of, pipernicita! Că seamănă cu tată-său! Unul mai răsărit nici nu s-ar fi în-surat cu… Şi acela a făcut-o doar pentru că i-am promis bani şi carieră! Am râs mult în sinea mea - nu i-am dat nimic. Totul trebuie câştigat prin muncă, nu prin căsătorii convenabile şi cointeresabile! Aşa  i-a trebuit! S-a lăcomit! Şi pentru a se asigura i-a făcut tocmai doi copii! N-a înţeles din prima că n-are cu cine face borş, tâmpitul! Apoi a fugit! Oare aşa face un bărbat când nu-şi mai poate stăpâni consoarta? Iar eu? Eu de ce trebuie să sufăr de pe urma laşităţii lui?! A lor! Şi încă ceva: de ce i-a lăsat be-ţivei toată averea?! De ce n-a împărţit egal? Măcar un sfert să-i fi lăsat şi băiatului… Unde-i logica?”

7

Prin pereţii apartamentului răzbăteau injuriile răcnite de o voce piţigăiată ce persevera în lecţii de comportament civilizat, apoi alta baritonală, fumată, nu se lăsa mai prejos. Reghina Ivanovna, care dădea sfaturi înţelepte în stânga şi în dreapta nu mai avea nicio influenţă asupra nepoatei. Ura grea se vărsa între ele. Cu răutate se pri-veau de fiecare dată când se întâlneau accidental. S-o facă intenţionat, nu risca niciuna nici alta. Ambele se temeau de o naivă scânteie capabilă să declanşeze o luptă corp la corp. Se temeau, se urau şi, pe cât posibil, se evitau.

Ceea ce ajungea la urechile vecinilor nu reflecta nici pe departe adevărata lor relaţie. Nu e deloc dificil să-ţi imaginezi ură mocnindă, pe care nici nu încercau s-o mascheze. Parte din care rămânea pentru a doua zi, când totul se relua. Şi tot aşa. O perpetuă cruzime neînvinsă, impenetrabilă pentru raţiune. Raţiunea se consumase, lip-sea cu desăvârşire. Domnea instinctul de supravieţuire şi gândul că undeva asta are mulţi bani pe care nu-i merită, iar cel care-i merită - e gol-pistol.

Din dorinţa de a face dreptate, bunica blama şi mai vehement desfrânarea ne-poatei. „Cât oare mai am de îndurat?” Întrebarea răsuna destul de des în mintea ei, revigorându-i esenţele comuniste de a nu tolera încălcarea regulilor de comportament în spaţiile publice. Zicea că nu mai poate, dar nu avea de ales şi le suporta în conti-nuare cu stoicismul şi încăpăţânare.

„Am reuşit să ridic un raion codaş, atâtea am izbutit şi nu mă pot isprăvi cu o… ca asta!” mereu iritată se întreba Reghina Ivanovna. Gata, are o idee! Ştie ce! Ştie cum să acţioneze ca să nu-şi lase auraşul fără nimic. Băiatul merită mai mult decât be-ţiva naibii!

8

A ieşit la balcon intenţionat, tocmai când nepoată-sa fuma, scuturând scrumul direct peste rufele scoase la uscat. Fata tresări. Nu se aştepta să fie surprinsă într-un asemenea moment intim de savurare a plăcerilor lumeşti. Tresări, se simţi ameninţată, iar instinctul de apărare o făcu să ţipe.

– Nu răcni, nebuno! Idioato! strigă din toţi bojocii bunica, turbând de furie că fata iar ridică hărmălaie fără vreun motiv. Ruşinea faţă de vecini o învăluia doar când deschidea uşa să iasă afară.

– Tu eşti nebună, tu nu urla! urmă răspunsul prompt al nepoatei în fraze ţipate şi mai tare.

– Nu răcni, debilo! Te aud vecinii!

Bunica de fiecare dată avea mare grijă să nu deranjeze, se mai îngrijea şi de fai-ma ei de comunistă, regretând că acceptase să locuiască într-un asemenea imobil de elită.

Epuizase toate metodele de educaţie care niciodată nu-i aduceau rezultatele scontate. La ţipete şi lovituri, fata răspundea cu aceeaşi monedă, ba şi mai mult. Bunica se văzu nevoită să-i tempereze acţiunile. Pentru o clipă. O comunistă poate fi învinsă? Deci? Nu va ceda! Va lupta! Până la capăt! Va lupta fiindcă-i o luptătoare. Unde-i mâ-na de fier cu care pe timpuri s-a impus în faţa unui raion întreg?! Întrebările îi veneau aşa, pentru încurajare.

„Chiar să nu mă izbăvesc de-o beţivă? Dintotdeauna am combătut vehement viciile. Adevărată comunistă în suflet!”

Argumentul veni pentru a-i induce putere. Înaintă spre inamic, înfruntându-i rafala de înjurături. Nu le auzea, parcă îi ocoleau timpanul. Cu stânga îi astupă gura. O apucă de un crac, şi, o împinse peste balustrada balconului. Fata nu se lăsă. Atunci o împinse cu tot restul puterilor. Fata, plutind o clipă în aerul din balcon, simţi cum se scurge în afară. Bunica n-o mai ţinea… Uită să ţipe. Încerca să înţeleagă ce se întâm-plă. Nimic. Doar se prăbuşea în gol.

Respiraţia adâncă, una de uşurare, trădă efortul bunicii. Ştergându-şi fruntea de broboanele mari de transpiraţie se piti în balcon, se furişă să nu fie văzută de vecinii de vizavi. Apoi alergă la clinica unde, din timp, îşi programase o vizită la medicul dentist. Ce alibi veridic!

Bine că balconul dădea în curtea din spatele casei, altfel ar fi fost nevoită să păşească peste cadavrul nepoatei.