AŞA GRĂIT-A CARAGIALE

I.L. Caragiale (1 februarie 1852 – 9 iunie 1912)

AŞA GRĂIT-A CARAGIALE

Data de naştere a lui I.L.Caragiale a fost consideratăl, într-un timp, după mărtu-risirea sa, invocată de Şerban Cioculescu, noaptea de 29 - 30 iulie 1852. Certificatul de naştere, descoperit târziu (1970) în arhive este însă elocvent:  „La întâi ale lunii lui fe-bruarie anul o mie opt sute cincizeci şi doi au născut Iecaterina cu legiuitul dumisale soţ anume Dl Luca Caragiali. Şi astăzi la şapte ale lunii lui Februarie anul o mie opt sute cinci-zeci şi doi s´a botezat în legea pravoslavnică a Bisericii Răsăritului”.

Aşadar 1 februarie... dar asta după calendarul Gregorian. Ceea ce i-a determinat pe mulţi să accepte că, de fapt, ziua naşterii lui I. L. Caragiale este 13 februarie. Cum m-am obişnuit cu 1 februarie, am păstrat obiceiul de a-mi scoate, în această zi, pălăria în faţa lui Nenea Iancu, genialul scriitor din Haimanale, recitindu-l ca pe râsul-plânsul lui Nichita.

Cele ce urmează sunt citate, în odinea din carte, din „Momente, schiţe, amin-tiri”, vol. II, apărut la editura „Cartea Românească” în 1942 – aşadar necenzurate şi netrunchiate de cenzura comunistă – motiv pentru care sunt mai puţin cunoscute. Iar cititorul va avea surpriza să constate că, în eternitate geniului său, Caragiale scrie despre lucrurile pe care le-am trăit şi, din nefericire, le trăim.

CÂTEVA PĂRERI

„Noi, românii, suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândeşte prea mult, ne putem mândri că cel puţin se discută foarte mult, asta e frumos din parte-ne, să lăsăm încolo orice modestie; căci este ştiut că din discuţie răsare scânteia adevă-rului: Nu e vorba, adesea discutăm cam pe de lături; dar asta o facem tocmai pentru că voim să alimentăm continuarea discuţiei; dacă n-am da pe de lături, ar înceta poate discuţia prea degrabă: ei! atunci de unde ar ţâşni adevărul?”

„O operă de artă este o fiinţă, căruia însuflătorul de viaţă nu este, nu poate fi decât talentul. Fără această flacără de viaţă, flacără mai misterioasă şi mai nedefinită decât chiar razele Roentgen, poţi căpăta lucruri artificiale, nu opere artistice, şi nimic nu e mai altceva, faţă cu artistul, decât artificialul.”

„Mă rog, între o insectă care trăieşte o singură zi la umbra unei piramide egi-ptene şi piramida aceea, care este deosebirea cea mai adâncă? Dimensiunile? Densi-tatea şi soliditatea structurii materiale? Durabilitatea în timp? Desigur nu. deosebirea cea mai profundă între ele e că, insecta e vie iar piramida nu.

Piramida e de granit, insecta din nişte ţesuturi mucoare; insecta de-abia se vede, şi piramida e piramidă; insecta născută azi dimineaţă, va muri diseară; iar piramida e o veche cunoştinţă a soarelui şi poate va sta neclintită şi rece pe temelia ei până mult du-pă ce soarele va fi încetat de a-i mai putea trimite măcar o rază de căldură şi de lumină. Da, dar piramida stă şi va sta; iar insecta va muri, însă trăieşte.”

„Care va să zică, pe câtă vreme sufletele oameneşti în genere sunt iritabile la atingerea naturii, numai unele sunt în stare să întoarcă în afară, ca un fenomen deo-sebit, pentru înţelesul altora, iritarea ce au suferit-o. Toţi suntem iritabili; expresivi numai unii.”

„Cea mai infimă creatură este o revelare a unei infinte puteri, a unei inco-mensurabile şi eterne voinţe – fie acel fenomen o râmă oarbă, care se târăşte lipicios pe un palmac de mocirlă în umbră, fie cuceritorul care, din înaltele zăpezi ale Alpilor, arată legiunilor de biruitori, cu degetul poruncitor, fericitele câmpii ale Italiei, sclipind în razele soarelui.”

„A crea, a apuca din haosul inform elementele brute, a le topi împreună şi a le turma într-o formă, care să îmbrace o viaţă ce se diferenţiază într-un chip absolut ho-tărât de tot ce nu este ea – aceasta este puterea naturii şi a artistului.”

ÎN NIRVANA

„Era (Eminescu – n.n.) o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari, negre: o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari – la acele ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.”

„Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemul-ţumit totdeauna de toate: aici de o abstinenţă de pustnic, aici apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nenorocită pentru om!”

„Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a în-covoiat nici odată: era un om dintr-o bucată şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările.

Generaţii întregi or să se suie cu pompă dealul care duce la Şerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate.

Să doarmă în pace necăjitul suflet!

Ferventul budist este acum fericit; el s-a întors în Nirvana – aşa de frumos cântată, atât de mult dorită – pentru dânsul prea târziu, prea devreme pentru noi.

O VIZITĂ LA MUZEUL „IULIA HASDEU”

(Apărut în „Epoca”/ iunie 1897, reipărită în Note şi fragmente literate (1878) şi în acest volum)

Am fost alaltăieri la castelul „Iulia Hasdeu" de la Cîmpina unde am petrecut o zi nespus de încîntătoare, ospătat de d. și d-na Hasdeu părinții proprietarei. Această mi-nunată clădire a fost ridicată în trei ani, fără nici un studiu sau plan prealabil, ci numai și numai, bucată cu bucată, după comunicările spiritiste ale Iuliei Hasdeu, D. Hasdeu nu este arhitect și n-ar fi fost în stare, cum singur mărturisește să conceapă un plan așa de complex, așa de logic și de frumos. E un castel tare și totdeodată un templu. Baza lui are forma simetrică a unei cruci; axa-i principală urmează o linie perpendiculară pe meridian, așa că fațada templului privește drept la răsărit. (...)  

În sfîrșit, am ajuns. Eram așteptat. Am coborît repede din trăsură și am intrat în curte, unde am rămas cîteva clipe uimit de înfățișa impunătoare a castelului „Iulia Has-deu". Dar am fost repede deșteptat din uimirea mea: pe terasă a ieșit să mă întîmpine figura strălucitoare a nobilului meu amfitrion. I-am mărturisit numaidecît impresia pu-ternică ce mi-a cauzat-o vederea operei sale de piatră, tot asa de minunată ca și cele-lalte opere ale sale.

– Stai să vezi... încă n-ai văzut nimic! îmi răspunse... Și, mai întîi de toate, asta nu e opera mea, este opera fiicei mele, stăpîna castelului. Noi suntem aci numai în gazdă. Pentru aceea, mai-nainte de orice, trebuie să te prezint stăpînei casei.

Zicînd acestea, mă duse la umbra unui nuc. în trunchiul bătrînului copac, într-o găunoșătură, este portretul Iuliei Hasdeu, încadrat în mușchi viu, din care răsar plante mititele de munte. E o grădină în miniatură, grădina unei zîne, o grădină întreagă cu miile ei de umbre și de lumini, cu miile ei de poteci și de izvoare vii, cu miile ei de generațiuni, încăpînd toate în scorbura, cît un pumn, a unui bătrîn copac. (...)

Ne urcăm pe terasa întîia, deasupra căreia marele donjon își aruncă către răsărit umbra. Ne așezăm în fața unei mese. Acum începe să-mi vorbească despre ultimele re-zultate ale comunicatiunilor sale spiritiste cu Iulia. De demult încă, fiica împărtășește tatălui luminile la cari a ajuns ea. Din toate aceste comunicări cari se urmează metodic, va rezulta o operă măreață - o sistemă completă asupra problemei creațiunii. Savantul poet speră că în curînd opera fiicei sale va putea fi dată publicului.

Din această vastă operă, d. Hasdeu, depozitarul ei, îmi permite să citesc cîteva pagini miraculoase. îmi este peste putință, firește, să reproduc cît de palid propoziți-unile filozofice cuprinse în acele pagini. (...)

După ce d. Hasdeu m-a încleștat bine în țesătura sistemei sale îmi zice, pri-vindu-mă cu bucuria triumfului:

– Trebuie să stai deseară aci, să vezi o noapte înstelată de pe terasa de sus, ca să prioepi mai bine toate cîte ți le-am spus.

Se înțelege că nu m-aș fi putut împotrivi la o așa ademenire dacă nu eram cu dinadinsul împedicat de afaceri. M-am grăbit să mărturisesc ilustrului meu amfitrion adînca părere de rău ce simțeam că nu mă pot supune unei așa de grațioase porunci.

– Atunci, îmi zise d. Hasdeu, n-ai înțeles nimic. Pentru ce ai mai venit?

La întrebarea aceasta, mi-am adus aminte, după atîta uitare, de scopul practic al vizitei mele, și promițîndu-mi în gînd să mă reîntorc altădată cu mai mult timp și pe-n-delete la fermecătorul castel-templu, am răspuns:

–Am venit... am venit să intervievez pe d. Hasdeu în chestiuni literare.

– Așa? și anume despre ce?

– Despre starea literaturii noastre și despre sorții ei de progres.

– Atunci, zise d. Hasdeu, n-ai decît să-ți începi întrebările.

– Iată. Doresc a ști: ce credeți dv. despre literatura romînească actuală în ge-nere? Cari sunt personalitățile într-adevăr eminente ale literaturii noastre? Ce dezvol-tare viitoare poate spera literatura romînă, avînd în vedere starea în care această litera-tură se află astăzi?

– Foarte bine. Am să-ți spun.

Și, luînd tonul sigur al omului deprins cu catedra universitară, d. Hasdeu îmi comunică părerile sale, pe cari le voi reproduce cît se poate mai exact.

D. Hasdeu crede că literatura unei nații nu se poate ridica la o treaptă în adevăr înaltă pînă cînd societatea națională și Statul național n-au ajuns la cea mai înaltă treaptă de putere. Societatea noastră și Statul nostru sunt încă pe drumul de suiș. Au fost grele păsurile de pînă acum, grele și fără răgaz. Momentele de liniște și de răsu-flare, prin cari trecem astăzi după atîtea veacuri grele, nu sunt decît un scurt popas pe calea destinatelor noastre. Ideea românismului se întremează astăzi printr-un scurt re-paus, pentru ca să pornească, hotârită, către țelul ei final, către culmea dezvoltării sale.

– Mai sus! Avem încă de mers... mai sus!

E atîta inspirație în glasul savantului poet cînd grăiește aceste vorbe, atîta voință în tonul lui profetic, încît mă simț ridicat fără de voie și porni cu el către un viitor de glorie românească, de strălucire națională, care, oricît ar fi de depărtat, este real, palpabil, inevitabil.

Literatura română de astăzi? zice d. Hasdeu, zîmbind cu bunătate... Încercări mai mult sau mai puțin fericite, avînd mai mult sau mai puțin noroc de izbîndă a momentului și datorindu-și mai adeseaori modei atît succesul trecător, cît și împe-dicarea unui succes mai durabil. Iată un exemplu: Eminescu. Eminescu este incon-testabil un talent cu toate defectele lui; dar Eminescu, deși a avut după moarte norocul de a trece pentru cîtva timp la modă, din aceeași cauză, tot din cauza modei, a avut ne-norocul să lucreze sub o direcțiune absolut străină de spiritul românesc, o direcțiune specifică, regională, eterogenă față cu ideațiunea poporului nostru - sub direcțiunea, la modă pe atunci, a unei școli literare - sub direcțiunea școlii pesimiste-schopenhaueriste germane. Afară de forma externă a producerilor lui, adesea prea silită, aproape nimic nu este original sau măcar specific românesc. Mai toată opera lui este un răsad al ide-ilor pesimiste-schopenhaueriste, cari au făcut modă cîtva timp în universitățile ger-mane; e marfa ieftină a studențimii germane de pe la mijlocul secolului, în urma con-fuziunilor politice, redată, sub etichetă locală și, firește, cu multă dibăcie, tinerimii române - budhismul antic, fiert încă o dată în cratiţa nemțească, și de acolo făcut ciorbă a treia oară într-o oală românească, drept hrană proaspătă pentru întărirea nouelor ge-nerațiuni.

– Nu, nu! adaugă d. Hasdeu... Eminescu a avut talent, dar e departe de a se putea numi un mare poet național.

– Dar, întreb eu cu sfială, atuncea care e, după dv., d-le Hasdeu, cea mai mare figură a literaturii noastre?

D. Hasdeu îmi răspunde, fără a sta un moment la gînduri:

– Alecsandri... Fără nici o îndoială, Alecsandri... El este reprezentantul cel mai puternic, cel mai complet al gîndirii și simțirii romanesti. El a cîntat toate dorințele, el a plîns toate nevoile și necazurile românimii. El a încurajat, a îndemnat și a îmbărbătat neamul lui în felul în care acest neam putea mai bine să înțeleagă; a fost vesel, trist, viteaz, cuminte, răbdător, plin de speranță și de credință, glumeț și înțelept ca poporul român însuși. În mintea lui întreagă n-a fost loc pentru nimic ce n-ar fi fost specific românesc, și în talentul lui nici o pornire care să nu fi fost specific românească. Alec-sandri este gloria nediscutabilă a literaturii românești în secolul acesta. La așa înălțime nu mai văz alta.

– Dar altul, tot mare, nu avem?

– Eliade, desigur. Iată încă o figură gigantică, cu atît mai minunată, cu cît puterea nu-i stă în talent, ci în vointă. Iată un om care, la un moment dat - cînd nimeni aproape nu gîndește decît într-un mod fragmentar la cultura unui neam - închipuie cu vasta-i inteligență o sistemă completă de evocare a forțelor spiritului național: științe, literatură, arte, filozofie, religie, politică, tot încape pentru el într-o sistemă închegată. Fără să reușească a face îndeosebi o operă de mare valoare, apucă, cu o egală putere, toate genurile literare și științifice, întemeind, ca bază neclintita a culturii si dezvoltarii neamului românesc, ideea națională. Eliade n-a fost poate niciodată un mare scriitor; ceea ce, însă, e indiscutabil este că a fost o minte mare, o voința mare, - un om căruia generațiile actuale, cu judecata lor încă nesigura nu pot înțelege cît îi datoresc, dar pe care o generațiune cu conștiința mai limpede și cu mintea mai înzestrată îl va onora ca pe una din cele mai strălucite figuri ale renașterii române. Și la Eliade ca și la Alec-sandri, credința și voința s-au manifestat cu toată binefăcătoarea lor înrîurire pentru neamul nostru.

E bine înțeles că eu mă mărginesc a da aci numai într-un mod imperfect pă-rerile ilustrului academician. Sub torentul ideilor sale eu nu pot nota decît liniamentele fundamentale cît se poate cu mai multă fidelitate.

Aci, a proposito de opera lui Eliade și de influența pe care a exercitat-o această operă, d. Hasdeu face o bogată digresiune asupra școlii „Junimii".

În digresiunea d-sale despre „Junimea", d. Hasdeu revine asupra observațiilor privitoare la Eminescu. A fost, zice d-sa, o școală literară care a falsificat felul de a gîndi, de a simți și de a spune românește, introducînd cu dinadinsul în literatura noastră tînără pesimismul universitar nemțesc, pedanteria obscură și greoaie nemțească. Pe de o parte, a inventat talente închipuite (Bodnărescu), iar pe de alta, a denaturat și a defor-mat talente reale (Eminescu). Acel ce s-a pretins cap al școalii, el însuși, n-a produs nimic original, n-a produs nimic care să poată rămînea altfel decît doar ca document de naivă și umflată pretențiune: căci, în definitiv, toată activitatea lui nu s-a exercitat altfel decît ca paradă ostentativă de bun-simț. Cu un bagaj portativ de cîteva formule ale celebrului Lessing, a căutat sa răstoarne pe cîțiva infimi, ca Pelimon, Aricescu ș.a., ca și cum aceia, pentru a dispărea, mai aveau nevoie de o așa sfîntă campanie...

Un cap de școală care n-a avut altă treabă, nici altă inspirație decît să demon-streze că „În natura toată totul repoza” a lui Aricescu, sau „Poemele eroice” ale lui Pelimon nu sunt potrivite esteticei lui Leasing!...

Și care a fost urmarea școalii aceștia?... afară numai dacă această școală n-o fi avînd pretenția că ea a dat naștere unor talente, ori că acele talente, născute mai-nainte de ivirea școalii, nu s-ar fi născut fără dînsa...

– Cap de școală?... Un Lessing?!... Dar Lessing - fără a împrumuta bagaj portativ de la un alt Lessing anterior și mai ales exotic (așa încît să fie mai greu de con-trolat de către contimpuranii puțin deprinși cu cititul) - Lessing a scris el însuși minu-natul Laocoon, celebrele Natan înțeleptul și Mina de Barnhelm. Lessing a creat, și creațiunea lui va rămînea ca o creațiune pur personală și specific germană, spre gloria lui și a neamului lui... Dar capi de școală, cari se bat cu morile de vînt pentru a face pe Sancho Panca să caște gura plin de admirație și nu sunt în stare a construi o pagină de invenție originală! capi de școală, cărora cei mai slăbuți ucenici nu le pot recunoaște altă valoare decît că sunt capete foarte bine echilibrate, foarte bine cumpănite!... Cum-pănă în echilibru - diferență de greutate, zero. (...)

– În sfîrșit, d-le Hasdeu, zic eu, aș vrea să știu părerea d-tale despre sorții de dezvoltare, de aci încolo, a literaturii românești.

– De asta, răspunde ilustrul meu amfitrion, de dezvoltarea literaturii românești nu mă îndoiesc de loc. Sunt cu deosebire convins că românii vor avea în viitor o epocă de strălucire literară, care se va număra între epocele remarcabile ale dezvoltării intelectuale umane. Neamul acesta e chemat, netăgăduit, să joace un rol mare în complexul istoriei...

D. Hasdeu întemeiază această propoziție pe teoria d-sale filozofică despre creațiune.

– Toate marile epoce literare au coincidat la epoce mari politice Cînd voința unui neam întreg a reușit să ajungă a realiza culmea aspirațiunilor sale, a îndeplini suma de rezultate posibile ale energiei sale i se trimite acestui neam o colonie de mi-sionari, o pleiadă de talente și de genii, spre încoronarea și glorificarea traiului lui... Fericit acel ce va reprezinta atunci voința neamului! Numele lui va marca veacul în care strălucita colonie a celor trimiși își va fi îndeplinit misiunea. Se va numi veacul lui Pericles, lui August, lui Leon X, lui Ludovic XIV, sau al lui... cine știe?

...Poate că, adaogă d. Hasdeu, un așa secol pentru neamul nostru românesc nu e atît de depărtat cît s-ar crede după împrejurările politice de astăzi; poate că nu e așa departe ziua în care acest neam va să-și ajungă culmea voinții.

Aci d. Hasdeu, cu verva d-sale cunoscută, îmi arată foarte apropiată o pers-pectivă uimitoare... (...)

Umbra marelui donjon, cîtă vreme am stat de vorbă a acoperit cu încetul toată terasa. Soarele scapătă către dealurile cari domină valea Doftanei. A trecut prea repede această zi încântătoare... Momentul plecării mele se apropie... trebuie să părăsesc castelul „Iulia Hasdeu"...

POLITICĂ ŞI CULTURĂ

O astfel de societate (aşezată), în urma prefacerilor politice din Europa în secolul acesta noi nu o avem. La noi n-avem azi decât o strânsură de lume din ce în ce mai mare, mai împestriţată şi mai eterogenă. Această strânsură de năvală, care-şi schimbă fisionomia în fiecare zi, care n-are nici vre-o nevoie mai presus de cele individuale, care nu poate avea o tradiţie şi prin urmare în nici o împrejurare unitate de gândire şi de simţire, este departe de a fi ceea ce se înţelege prin cuvintele „societate aşezată”. lumea aceasta se aseamănă cu un vast bâlci, în care totul este improvizat, totul trecător, nimic înfiinţat de-a binelea, nimic durabil. În bâlciuri se riddică barace şubrede, pentru timp foarte mărginit, nu monumente durabile, cari să mai rămână şi să folosească şi altora decât acelor ce le-au ridicat. Artă, literatură, filosofie, astea sunt monumente pe cari nici nu poate, nicio n-ar avea de ce, să le ridice o lume cum e cea de astăzi la noi.