POETUL ZILEI - GELLU NAUM

POETUL ZILEI

Gellu Naum

(1915 – 2001)

CĂLĂTORIA CU STELICĂ

Buzele mielului sîngerau în răcoarea de seară
cînd am văzut soarele lucind deasupra soarelui
călcam tiptil pe blana de la picioarele patului
aveam un coleg Stelică de o strălucitoare frumuseţe
pe lîngă el se tîrau şopîrle îmbrăcate
în aur străveziu

aceasta se chema prietenie şi în ea putrezea adolescenţa
verigheta de sîrmă lucea pe degete şi în gurile noastre scînceau cuvinte de sîrmă

discutam liniştiţi ca greierii
cînd învelit în spaţiul său Stelică a murit

eram prea tulburat şi mă gîndeam la inevitabila lui călătorie
spre delta unde marele fluviu îngrămădea ruini omeneşti

sub masa cinei noastre ploua
soarele se ascundea singur şi fraţii lui Stelică veneau dintr-un elan de iubire
prin ceaţa deasă a sfîrşitului
înfăşuraţi în piei neargăsite veneau cîntînd în pumni
veneau să-l scoată pe Stelică din corabia lui de zinc să-i spele oasele
dar el era întreg neputrezit devenise metalic
îi sărutau furca pieptului pe la mijloc pe rouă
dar el devenise livid veneau cai albi îl acopereau cu frunze
mai bine i-ar fi pus o perdeluţă peste gene

murise atîta cît să plîngă maică-sa şi încă din leagăn citea o carte de rugăciuni
un bătrîn îi spăla prune i le dădea şi el se oprea din citit
îi spunea maică-si „alăptează-mă pentru ultima oară
de mic copil îmi plăcea alăptarea”

acum umblam amîndoi pe meleaguri natale şi corbii ne dădeau tîrcoale
adolescenţi nenorociţi umblam de colo-colo

în jurul nostru sufletele se văitau „tu cine eşti
de mic copil cine eşti
de nu mai ştii nici cuvinte ca să ne spui cine eşti
de mic copil cine eşti”

îl învăţam aşa „să le spui
doamnelor şi domnilor mă recomand Stelică”

eram doi adolescenţi amărîţi el era mort de mic copil
locuiam într-o văgăună ne creşteau copaci pe spinare
crengile lor ne umbreau
umblam amîndoi prin ceaţa mlaştinii de dinaintea naşterii
întrebam de unu Bacuta nu-l ştia nimeni
Stelică stătea în biserică întins frumos pe o masă mai mult plutea în corabia lui de zinc edificînd fraternitatea noastră agresivă
în zori cîntau vreo 2000 de cocoşi improvizau Zorile
ne luam fiecare iubita de mînă sărbătoream nunta de aur
simţeam o delicată anxietate o surditate fecundă
şi iată că ne căram miresele în spinare spre altar
ele simţeau o uşoară cutremurare îşi simţeau pîntecele umede
simţeau cum se destramă luna în mii de fire şi cum se ascunde în iarbă
rumegam pămînt împreună cu ele cu miresele amazoane şi arhitecte ale umbrelor noastre
inventate de vînt
aveau coliere de plumb
privirea fiecăreia ne confirma pe fiecare
stea împăcată cu tăcerea
prin semnele beznei

sfîrşitul nopţilor acelora întîrzia
trecea vîntul scria pe valuri ne împingea la mal
ne tîram cum puteam spre focurile aprinse prin curţile oamenilor
au trecut mulţi ani de atunci am avut mărturii despre o amară agonie
şi am rămas acolo istovit
cu pălăria căzută în praf

o cît e de mult de cînd vedeam soarele lucind deasupra soarelui

PRAGUL

Singur pe sub grădini mă întrebam

„cine eşti tu bătrânul meu copil”

stăteam în urechea mea mă jucam cu trompa numitului Eustache

de acolo se auzea prin timpanul meu spart

cum o fecioară se urca pe rug

„aprindeţi focul” striga „vreau să mor”

atunci se ridica din iarbă cineva de abur şi citea

anunţul din ziarul de seară

pe măsură ce citea auzeam înserarea cuvintelor

PE LA SFÂRŞITUL NOPŢII DE VARĂ

Pe la sfârșitul nopții de vară când unii poate mai așteaptă zorile

și eu arhimandrit al șerpilor condotier al unei liniștite dezordini

ascult izbirea apei de maluri

acum când mi se fâlfâie de toate

acum când în camera mea goală sună telefonul speriind păsările care se uită pe geam

acum când cu pieptul deschis ca o ușă aștept apariția unui semnal care nu spune nimic

acum când văd cum arde pădurea cu arborii ei iluzorii

acum când cineva îmi aduce o monedă antică furată de nu știu unde

acum când se trage de pe balcoane fiindcă cineva a inventat acest nou viciu

acum când mă gândesc la cheltuiala inutilă făcută de bravii mei părinți 

cu educația și altele

o pasăre imobilă mă pândește la o răspântie

și eu magistru-obosit al păsărilor moarte

îmi reîncep chemările de cuc

BELVEDERE

Prietenul meu pictorul mort

mă strigă (n-are importanţă)

îi ies din gură literele gata desenate

e un băiat normal numai argint şi catarame

în fine tot felul de chestii broderii şi altele

stă într-un scuar în faţa unei clădiri cu frontispiciu

pe frontispiciu scrie ce-i scris pe clopoţelul meu

s-ar zice că iau plasă dar nu se ştie sigur

l-am salutat de şaisprezece ori şi el tot dă din cap spre mine

are un tic nici nu mă vede

ţine sub braţ cumplita carte scrisă în limba

pe care o vorbim în gând

CU VAPORUL PE CAL

„auzi cum plânge piatra

a mușcat-o vreun mort de-al lor”

În vârful muntelui

grațioasă tremură femeia hotărâtă de fiecare dată pentru fiecare

și blândă pentru fiecare

ea spune că ai înghețat de frig în pudra locuințelor și

„de ce tremură mânuța maică și vai de mine

tu ai și iatagan care lovește și doare

măi băiete”

CĂLĂUZA RĂTĂCITĂ

Faptele trăite obligau la o nouă lectură în cuvinte

erau atâtea lucruri atâtea nume stranii

umblam pe câmp eram obosit şi din greşeală m-am culcat pe iarbă

departe se spărgeau copaci se clătinau acoperişuri

în surzenia lucrurilor un om îmi făcea semne

„sunt călăuza ta” striga „vino şi te culcă în câinele meu”

eu mă culcam şi mă trezeam în lumina rece a lunii departe

trecea un vapor

era ceasul care îndeamnă la rătăcire

sprâncenele îmi acopereau încă ochii roua îi umezise

ceva mai jos omul acela continua să-mi strige „chiop chiop chiop sunt călăuza ta”

cu o simplă fluturare a degetelor ar fi vrut să mă ducă la o domnişoară

făcea gesturi porno ca să mă convingă

era călăuza mea rătăcită într-un loc foarte îngust într-o casă

dincolo se aflau alţii rătăciţi pe câmpie

ca un ciclop vedeam peste hotarele lor mă puteam uita

creşteau acolo doi copaci cerul deasupra

însemna linişte până departe

ceilalţi se aflau pe un câmp mă uitam nu vorbeam

fiecare susţinea că ar fi rătăcit pe un câmp

biata mea călăuză condamnată la o aspră tăcere

îi conducea prin pădure

(urlau de frică le dădea făină)

din toate părţile curgeau izvoare

pădure era în fiecare dormeau pe făină curgea pădure din ei

cineva spunea „dacă am ieşi de aici am vedea ce mulţi sunt

mişună peste tot ca furnicile”

le strigam „aşezaţi-vă liniştiţi pe mal aşezaţi-vă ca furnicile”

eram călăuza lor rătăcită

o femeie se urcase într-un copac

vroia să mişune acolo ca furnicile şi ascultând adâncurile sale

cerul arăta linişte până departe

umblam pe câmp eram obosit şi s-a nimerit să mă culc din greşeală sub iarbă

stăteam acolo cu un orizont peste ochi

ceilalţi se culcaseră în câini

stăteau în adâncul lor şi ascultau cum vuia pământul

ÎŢI FACI VÂNT CU PROPRIA-ŢI FIGURĂ

Lenea ta e o apă foarte potabilă și

mâinile o frământă ca pe ceva necesar

într-o zi într-o zi ai

să afli ce e ascuns pe dinăuntru

sub pantalonii ca niște bătrâni bicicliști

sub albia de rufe tunsă proaspăt

ordonată și fixă ca un fragment de paranoia

ai să-mi suni predispozițiile ca pe niște clopote

ai să te strecori pe sub ușile larg deschise

în gurile tunurilor ai să te miri fumând o țigare

ai să umbli în mâini pe dinăuntru meu

ciupindu-mi nervii ca pe niște coarde vocale

ai să-mi numeri globulele roșii și ai

să-mi treci prin ficați cu ochii la stele

ASCET LA BARACA DE TIR

Dimineaţa şi seara stăteam la baraca de tir câştigam obiecte

lei albi pe care îi dăruiam cu generozitate

odată a venit o persoană care avea sprâncene pictate

o iubeam nemaipomenit aşteptam să-mi vorbească

avea o plasă neagră pe picioare

o îmbrăcam mă plimbam cu ea prin oraş

ceilalţi erau liniştiţi ce conta o persoană

îşi trăgeau bezna pe cap ca pe o pătură călduroasă

câţiva făceau şi glume ea îmi punea o mică mână pe umăr pe

calea Floreasca

pe acolo nu mai ştiu când fusese un hipodrom noaptea se mai

auzea tropotul cailor

câte un jockeu trecea plângând în hohote prin mijlocul

străzii

eu nu scoteam o vorbă ea mă ţinea de umăr

ceilalţi îşi rezemau coatele de masă se bucurau de fiecare fum

de ţigare

TIGRUL FOSFORESCENT

Exista un tunel în centrul oraşului

care nu ducea nicăieri niciodată

un tunel cu lilieci adormiţi 

(nimerisem acolo din întâmplare)

mă poticneam la fiecare pas 

fredonam ca să-mi fac curaj

liliecii se clătinau deasupra mea pe tavan ca lămpile după cutremur

acolo mă aştepta o doamnă 

(i-am uitat numele)

poate cosea deşi nu mişca degetele

lângă ea ca o pisică gigantică torcea Tigrul Fosforescent

îşi mişca ochii deasupra ei îşi clătina fruntea

eu bâiguiam „poate n-am chef să mai văd lucruri triste”

Tigrul şoptea arătându-mă „uită-te bine la el

într-o noapte ca asta la Belgrad îi era frig îl durea pieptul

îl apăsa ca o lespede prăbuşită peste cei prăbuşiţi”

o stranie oboseală îmi cuprundea umerii

mă gândeam la câteva lucruri absolut inutile

la nişte culori calde (poate focul) la depărtate savane

la adieri geografice peste feţele noastre

„eu o întind” îi spuneam doamnei aceleia

„dacă vrei vino cu Tigrul la gară

am să vă citesc poheme scrise de poheţii anului 2006

care acum păcătuiesc singuri sub marile orgi ale nopţii”

eram la o vârstă îndoliată la sfârşitul unui mileniu

în beznă numai ochii Tigrului luceau

şi în cuvintele mele curgeau alte ape

SINGURĂ ŞI IMOBILĂ

Când te opreşti în faţa oglinzilor

o mâna iese din apele clare ca să te mângâie

o mâna care este totdeauna a ta

aceasta mâna de mătrăgună şi de hârtie

care-mi aminteşte dezastruoasele şi amplele întâlniri în faţa oglinzilor

şi de data aceasta umerii mei nu mai au umbră

nu mai sunt decât picioarele mele care aleargă

aceste triste biciclete aceste butoaie încărcate cu pălării

vom trece strada fără a vedea ce se întâmplă

în pachetul acesta sunt pantofii uzaţi ai cenuşăresei

dar nu ne priveşte

în camera aceea goală răsună poate armonica morţii

ceea ce văd e un fluture călcat de tren

ceea ce ating e sângele tău ca un arbore

ceea ce aud e părul tău ca o scoică

iată dezgustătoarele amintiri corpul meu împărţit în două

jumătatea mea roşie jumătatea mea albastră

linia precisă care mă împarte

pe care am construit-o muşcându-mi palmele

iată jumătatea mea calmă jumătatea mea dezesperată

îţi vor trebui ace mai tari ca să le coşi împreună

sfori mai elastice degete mai abile

va trebui să distrug singur ceea ce am iubit împreună

şi mai ales va trebui să te mişti liberă

când voi traversa oraşul acesta pustiu

în frumosul meu costum de scafandru

CIUDATA ÎNTÂMPLARE DIN RADA PORTULUI X

În rada portului X stau pe o scândură mă uit la vapoare

o poetă foarte grasă mă măngâie pe mână cu o mânuţă grasă

zice că mă ştie foarte bine că sunt aproape genial

că mi-a citit ultimele poeme într-o publicaţie olandeză

că l-a citit tot acolo şi pe colegul meu Maria Rilke dar că nici nu se compară e cu totul

altceva mă preferă

că dacă vreau îmi cumpără prăjituri cu scorţişoară şi mă ia la film

e foarte cald singurele spaţii de răcoare dacă îmi permiteţi se află între aripile pescăruşilor

şi noi poetul care am fost în Infern până la plantaţiile colegei noastre Euridice şi chiar

ceva mai încolo

mâncăm prăjituri cu scorţişoară ne ducem la film şi ne întoarcem la scândură

CUM SE NASC METALELE

Ici-colo se mai pot petrece lucruri greu de înţeles

vecinii mei de pildă nebiruiţi şi umezi se duc să macine porumb la Singureni

eu nu mă duc mai bine stau acasă şi mă uit prin sită

da stau în ipostaza asta ca nu cumva să-mi scape momentul 

când întregul se va revărsa pe ţărmuri

e drept oricine poate să rămână sau să plece

n-are decât

vecinii mei se duc să macine la Singureni eu nu-i opresc

rămân acasă şi mă uit prin sită

poate sunt cel ce doarme nu ştiu încă

în somnul meu prin sită e o pădure depărtată acolo doar tăcerea luminează

acolo toţi copacii nasc metale

ar trebui ţinut seama de naşterea aceasta dar nimeni nu mai ştie când se împlineşte

şi nici ce este şi în ce constă seducţia acelor prunci de fier sau de aramă care lucesc sub

scoarţa lemnului matern

în forma lor târzie

Aceste pagini sunt ilustrate cu tablurile pictorului Florin Menzopol