MARI POEŢI AI LUMII - II

MARI POEŢI AI LUMII

în

PANORAMA POEZIEI UNIVERSALE CONTEMPORANE

(de A.E. Baconsky –Editura „Albatros”, 1972)

II

Yvan Goll

( scriitor alsacian de limbă franceză şi germană: 29 martie 1891 -  27 februarie 1950)

În mări străvechi

În mări străvechi

îşi au sălaşul peştii trişti

cu ochii de spaimă.

În timp ce dealurile trandafirii din jur

dansează ca dealurile din Biblie

pe căluşei de spumă se leagănă

un vânt mărunt.

Din ochii noştri străvechi

un surâs auriu licăreşte

şi totuşi o spaimă posomorâtă sălăşluieşte-n adânc.

Vladimir Holan

( scriitor ceh: 16 septembrie 1905 - 31 martie 1963)

PINUL

Cât de frumos e-acest pin alb,

pe colinele copilăriei tale,

pe care astăzi ai venit să le revezi...

Murmurul lui e toată amintirea morţilor tăi,

şi te gândeşti pe când îţi vine rândul.

Murmurul lui e pentru tine

ca şi când ţi-ai fi scris ultima carte

şi nu ţi-ar rămâne decât să taci şi să plângi,

ca să-nfloreasc-n voie cuvântul...

Ce-a fost viaţa ta? Ai dat cunoscutul pe necunoscut.

Şi soarta? Nu ţi-a surâs decât o dată.

Dar nu erai acolo. Erai dus.

Langston Hughes

( S.U.A: 1februarie 1902 - 22 mai 1967)

NEGRUL VORBEŞTE DE FLUVII

Am cunoscut fluvii:

Am cunoscut fluvii bătrâne ca lumea şi chiar mai bătrâne

ca valul de sânge uman din arterele oamenilor.

Sufletul meu a devenit adânc ca fluviile.

M-am scăldat în Eufrat pe vremea când zorile

erau încă tinere.

Mi-am făcut o colibă pe Congo şi el mi-a legănat somnul.

Am contemplat Nilul şi-am zidit piramide deasupra lui.

Am ascultat cum cânta Mississippi când Abraham Lincoln

cobora către New Orleans, şi-am văzut sânul lui

noroios, aurit în amurg.

Am cunoscut fluvii.

Fluvii întunecate, bătrâne.

Sufletul meu a devenit adânc ca fluviile.

Tudor Arghezi

(România: 21 mai 1880 – 14 iulie 1967)

DUHOVNICEASCĂ

Ce noapte groasă, ce noapte grea!
A bătut în fundul lumii cineva.
E cineva sau, poate, mi se pare.
Cine umblă fără lumină,
Fără lună, fără lumânare
Şi s-a lovit de plopii din grădină?
Cine calcă fără somn, fără zgomot, fără pas
Ca un suflet de pripas?
Cine-i acolo? Răspunde!
De unde vii şi ai intrat pe unde?
Tu eşti, mamă? Mi-e frică,
Mamă bună, mamă mică!
Ţi s-a urât în pământ.
Toţi nu mai sânt,
Toţi au plecat de când ai plecat.
Toţi s-au culcat, ca tine, toţi au înnoptat,
Toţi au murit de tot.
Şi Grivei s-a învârtit în bot
Şi a căzut. S-au stârpit cucuruzii,
S-au uscat busuiocul şi duzii,
Au zburat din streaşina lunii
Şi s-au pierdut rândunelele, lăstunii.
Ştiubeiele-s pustii,
Plopii-s cărămizii,
S-au povârnit păreţii. A putrezit odaia…
Ei! cine străbătu livada
Şi cine s-a oprit?
Ce vrei? Cine eşti
De vii mut şi nevăzut ca-n poveşti?
Aici nu mai stă nimeni
De douăzeci de ani…
Eu sânt risipit prin spini şi bolovani…
Au murit şi numărul din poartă
Şi clopotul şi lacătul şi cheia.

S-ar putea să fie Cine-ştie-Cine…
Care n-a mai fost şi care vine
Şi se uită prin întuneric la mine
Şi-mi vede cugetele toate.

Ei! Cine-i acolo-n haine-ntunecate?
Cine scobeşte zidul cu carnea lui,
Cu degetul lui ca un cui,
De răspunde-n rănile mele?
Cine-i pribeag şi ostenit la uşă?

Mi-e limba aspră ca de cenuşă.
Nu mă mai pot duce.
Mi-e sete. Deschide, vecine,
Uite sânge, uite slavă.
Uite mană, uite otravă.
Am fugit de pe Cruce.
Ia-mă-n braţe şi ascunde-mă bine.

Dino Campana

(20 august 1885 – 1 martie 1932)

BALCONUL

Seara brumată de vară
Din înaltul balcon toarnă limpezimi în umbră
Şi-mi lasă în suflet un sigiliu arzînd.
Dar cine oare (pe terasă, pe fluviu se-aprinde un felinar) cine oare
Madonei Podului cine oare cine oare-i acel ce 

i-a aprins felinarul? – e

În odaie un iz de putreziciune: e
În odaie o plagă roşie care lîncezeşte.
Stelele sînt nasturi de sidef şi seara în velur 

se-nvestmîntă:

Şi tremură seara îngîmfată, e îngîmfată seara şi tremură dar e
În inima serii e
Întotdeauna o plagă roşie care lîncezeşte.

Corrado Govoni

(Italia: 29 octombrie 1884 – 20 octombrie 1965))

MI-E DOR SĂ PLÂNG…

Mi-e dor să plâng şi totuşi nu pot plânge.

de s-ar descrie iar sicriul tragic

al tău, n-aş plânge nici atunci: mânia

nouă - s-ar adăuga vechii mânii;

dar spasmul inimii şi nodul în gâtlej

n-a izbuti nici să-l înghit şi nici să-l spulber.

N-aş plânge nici de suferinţe crude

sau bucurii sublime: de-ar veni

să-mi cânte-n palmă o privighetoare

cu neaua sau cu gheaţa, de-aş vedea

minunea unei roze înflorind

pe lujer când ating cu mâna spinul;

ori într-o clipă bobul dând flori şi roade

şi iarăşi întorcându-se-n sămânţă.

Dacă din sacra ta eternitate

o, dragul meu, mă poţi vedea schimbat

în automat inert, străin, mecanic,

fă-mă să plâng, ai milă, să pot plânge.

Illyés Gyula

(Ungaria: 12 noiembrie 1902 – 15 aprilie 1983)

Zi după zi

Zi după zi mă duc să-mi văd

livada…

O, câtă bucurie, să descoperi

Printre frunzişul pustiit şi galben

Un ultim fruct care nu vrea

să moară!

În el învie amintirea verii.

Stau răsucite frunzele de aur,

Cerul albastru cade peste zare,

Prin palidul Eden trec singuratic

Ca un Adam - şi lipsa ta mă doare.

Uuno Kailas

(Finlanda: 29 martie 1901 – 22 martie 1933)

Adăugați o legendă

Prostul şi cei înţelepţi

Eu râd la soare

Şi râde şi el.

E o prostie să râzi la soare -

Tata, mama, unchii, mătuşa

Nu râd niciodată la el,

Căci ei sunt oameni mari

Şi oamenii mari sunt înţelepţi

Şi înţelepţii nu văd nimic,

Înţelepţii nu cunosc soarele.

Dar eu sunt prost

Şi râd la soare.

Soare, îmi vine a crede

Că şi tu eşti prost -

Şi râdem, tu şi cu mine,

de cei înţelepţi.

Constantin Kavafis

(Grecia: 29 aprilie 1863 – 29 aprilie 1933)

FERESTRELE

În camerele-ntunecoase, unde

trăiesc zile pustii, mă-nvârt mereu şi caut

ferestre (o salvare-ar fi de s-ar

deschide o fereastră). Dar ferestre

nu sînt – sau nu ştiu să le găsesc.

Poate-i mai bine că nu dau de ele.

Lumina poate-ar fi alt chin – căci cie ştie

ce lururi ar mai scoate la iveală.

Edgar Lee Masters

(S.U.A.: 23 august 1868 – 5 martie 1950)

COLINA

Unde sunt Elmer, Herman, Bert, Tom și Charley,
Cel fără voinţă, puternicul, bufonul, bețivul, cel bătăuş?
Toți, toți îşi dorm somnul pe colină.

Unul s-a prăpădit de febră,
Unul a ars într-o mină,
Unul a fos ucis într-o încăierare,
Unul a murit în temniţă,
Unul căzu  din pod, lucrând pentru ai săi

Toți îşi doem, toți îşi  dorm somnul, îşi dorm somnul pe colină.

Unde sunt Ella, Kate, Mag, Lizzie și Edith,

Cea tandră, cea cu sufletul simplu, gălăgioasa, cea fericită, cea mândră?
Toate, toate îşi dorm somnul pe colină.

Una muri născându-şi copilul din flori
Una dintr-o dragoste nefericită,
Una de mâna unei brute într-un bordel,

Una de mândrie rănită, visându-şi zadarnic idealul
Una, ducându-şi viaţa departe, la Paris şi la Londra,
A fost adusă aici în spaţiul strâmt lângă Ella, Kate și Mag -
Toate, toate îşi dorm somnul, îşi dorm somnul pe colină.

Unde sînt unchiul Isaac și mătușa Emily,
Şi bătrânul Towny Kincaid și Sevigne Hughton,
și Walker, maiorul ce-i cunoscuse cel care vorbise
Pe bravii oameni ai Revoluției? –
Toți, toți îşi dorm somnul pe colină.

Îi aduseră, fiii morți, ucişi în războaie,
Şi fiicele zdrobite de viață,
Şi orfanii lor plângeau –

Toți îşi dorm, toţi îşi dorm somnul, îşi dorm somnul pe colină.

Unde e Jones, muzicantul ăla bătrân,
Jucându-se cu viața în toţi cei nouăzeci de ani,
Înfruntând zloate cu pieptul gol,
Chefuind, făcvând scandaluri. fără a-i păsa de soţie, de rude,

Nici de bani, de iubire, de cer?
Iată-l! Flecăreşte despre fripturile de altădată,

Despre cursele de cai din Pădurea lui Carly’s Grove,
despre ceea ce Abe Lincoln

Spusese odinioară la Springfield.