MARI POEŢI AI LUMII - III

MARI POEŢI AI LUMII

în

PANORAMA POEZIEI UNIVERSALE CONTEMPORANE

(de A.E. Baconsky –Editura „Albatros”, 1972)

III

Gabriela Mistral

(Chile: 7 aprilie 1889 – 10 iunie 1957)

PLOAIA LENTĂ

Această apă sfioasă şi tristă,

ca un copil suferind,

înainte de a atinge pământul,

cade murind.

Copac înlemnit, vânt suspendat

şi în tăcerea-ngheţată,

aceste lacrimi amare cad

în niciodată.

Cerul e ca o imensă

inimă ce se deschide amară

Nu plouă: e-o sîngerare

prelungă, uşoară.

Oamenii nu simt această lingoare

stând în cămine la cald;

mâhnitele ape care coboară

din înaltul înalt.

Această-ndelungă, apăsătoare

cădere de ape ce se abat

peste pământul ce zace şi moare

abandonat.

Plouă. Tragic şacal, noaptea

pândeşte în munţi undeva –

Ce va naşte pământul în umbra

udă şi grea.

Mai puteţi dormi când afară

cade, venind de departe,

apa această inertă, mortală,

sotă cu moartea.

Eugenio Montale

(Italia: 12 octombrie 1896 – 12 septembrie 1981)

CORN ENGLEZ

Vântul ce-n seara asta cântă atent

- aminteşte un vuiet de valuri –

din instrumentele copacilor, şi mătură

orizontul de-aramă,

unde fâşii de lumină cresc

asemeni zmeielor pe cerul ce răsună

(Nori călători, clare

împărăţii de sus! Înaltelor Eldorado

porţi neînchise)

şi marea ce cu fiecare solz

lividă îşi schimbă culoarea,

aruncă pe ţărm o trombă

de spume răsucite;

vântul ce se naşte şi moare

la ceasul care se-ntunecă lent,

inimă,

dezacordat instrument.

Cesare Pavese

(Italia: 9 septembrie 1908 – 27 august 1950)

VA VENI MOARTEA ŞI VA AVEA OCHII TĂI

Va veni moartea și va avea ochii tăi –
această moarte care ne-nsoțește
din zori şi pînă-n seara, neadormită,
surdă, ca o veche remușcare
sau un viciu absurd. Ochii tăi
vor fi atunci doar un cuvânt zadarnic,
un strigăt mut, o tăcere.
Așa îi vezi în orice dimineață,
cînd sigură pe tine în oglindă

te cauţi. O, speranţă dragă,
în ziua aceea vom şti și noi
că ești viața şi că ești nimicul.

Pentru toți moartea are o privire.
Va veni moartea și va avea ochii tăi.
Va fi ca și cum te-ai lăsa de-un viciu,
ca și cum ai vedea în oglindă
urcând la suprafață un chip de mort,
ca și cum ai asculta o gură-nchisă.
Vom coborî-n vâltoare muţi.

Ezra Pound

 (S.U.A.: 30 octombrie 1885 – 1 noiembrie 1972)

INSULĂ LACUSTRĂ

O, Doamne, O, Venus, O, Mercur, 

patron al tâlharilor

daţi-mi o dată, vă implor, o mică

tutungerie

cu lucitoare cutii mici rânduite în rafturi

şi tutun moale şi dulce, resfirat, şi 

cel aspru şi tare,

şi strălucitul Virginia, resfirat în casete 

de sticlă,

şi o balanţă nu prea slinoasă,

şi prostituate ce intră o clipă să mai

sporovăiască în treacăt,

să mai înţepe cu vorba, să-şi potrivească

părul,

O, Doamne, O, Venus, O, Mercur, patron al tâlharilor,

împrumutaţi-mi o mică tutungerie sau daţi-mi o meserie oarecare

numai de n-ar fi această blestemată meserie de scriitor

unde trebuie să-ţi storci creerii într-una.

Salvatore Quasimodo

(Italia: 20 august 1901 – 14 iunie 1968)

SCRISOARE MAMEI

„Mater dulcissima, iată-acum ceaţa coboară,

valuri se-aud cunfuz lovind în diguri,

copacii se umflă de apă, îngheaţă;

nu mai sunt trist în Nord: nu-s împăcat

cu mine, dar nici nu mai aştept

iertarea nimănui - mulţi îmi datorează lacrimi

de la om la om. Ştiu că ţi-e rău, că trăieşti

ca toate mamele poeţilor, săracă

şi dreaptă cu dragostea

pentru fiii depărtaţi. Astăzi, sunt eu

care-ţi scriu.” -  „În sfârşit, vei gândi, două vorbe

de la băiatul fugit, într-o noapte, cu-o haină scurtă

şi câteva versuri în taşcă. Bietul de el

inimos şi aprins cum îl ştiu

îl vor ucide undeva într-o zi...“

„Da, mi-amintesc, era o gară cenuşie

cu trenuri încete ducând portocale, migdale

spre gura Imerei, fluviul cel plin de gaiţe,

de eucalipţi şi de sare. Dar astăzi vreau

să-ţi mulţumesc pentru ironia ce-ai pus-o

pe buzele mele, blândă ca şi a ta.

Acel surâs m-a scăpat de dureri şi de plânset.

Şi nu-i nimic dacă-mi dau chiar acum câteva lacrimi

pentru tine şi toţi cei ce-asemenea ţie aşteaptă mereu

şi nu ştiu nici ei ce anume. O, delicată moarte,

să nu atingi orologiul ce bate-agăţat de peretele bucătăriei

copilăria mea toată a trecut pe smalţul

cadranului său, pe florile-acelea pictate;

să nu atingi mâinile, inima lor, a bătrânilor.

Dar oare răspunde cineva? O, moarte de milă,

moarte de sfială. Adio, iubită, adio, dulcissima mater“

Rainer Maria Rilke

(Austria: 4 decembrie 1875 – 29 decembrie 1926)

Zi de toamnă

Doamne, e timpul. Vara a fost mare,

coboară-ţi umbra peste cadranele solare

şi lasă vântul liber pe câmpii.

Dă ultimelor fructe har deplin,

mai dă-le două zile de miazăzi, şi cere

să se-mplinească fără-ntârziere,

şi-o ultimă dulceaţă toarnă-n vin.

De-acum cel fără casă rămâne-n pribegie,

cel singur va fi singur multă vreme,

va sta de veghe, lungi scrisori va scrie

şi zbuciumat pe-alei o să-ntârzie

cu frunzele prin vântul care geme.

Umbero Saba

(Italia: 9 martie 1883 – 25 august 1957)

FEMEIE

Când erai tânără înţepai

ca o tufă de mure. Chiar şi picorul

o armă-ţi era, o, sălbatico!

Erai greu de prins

Încă

tânără, eşti încă

frumoasă, semnele

anilor, ale durerilor leagă

sufletele noastre, făcându-le una. Şi printre

negrele plete ce-mi curg inele pe degete,

nu mă mai tem de mica,

alba, pistruiata ureche diabolică.

Carl Sandburg

(S.U.A.: 6 iunie 1878 – 22 iulie 1967)

AMURGUL BIZONILOR

Nu mai există bizoni

Și nu mai există nici cei care văzură bizonii

Cei ce văzură turmele lor fără de număr

cum treceau pustiind în pulbere

iarba preeriei și-apoi, aplecând

capete negre, băteau din copite

învăluiți de somptuoasa

vâlvătaie-a amurgului

Nu mai există cei ce văzură bizonii.

Și nu mai există bizoni.