PANORAMA POEZIEI UNIVERSALE CONTEMPORANE

MARI POEŢI AI LUMII

în

PANORAMA POEZIEI UNIVERSALE CONTEMPORANE

(de A.E. Baconsky –Editura „Albatros”, 1972)

I

Rafael Alberti

(Spania: 16 decemrie 1902 - 28 octombrie 1999)

ÎNGERII MORŢI

Căutați, căutați-i:

în insomnia conductelor  uitate,

în pâraiele-ntrerupte de tăcerea gunoaielor,

nu departe de mocirle incapabile să păstreze un nor,

doi ochi pierduți,

un inel rupt

ori o stea călcată-n picioare.

Pentru că eu i-am văzut:

în acele molozuri efemere ivite din ceaţă.

Pentru că eu i-am atins:

în exilul unei cărămizi defuncte,

venită în neant dintr-un turn, dintr-un car –

nu prea departe de vetrele ce se prăbuşesc

şi nici de-acele frunze crispate ce se-ntipăresc pe tălpi.

În toate astea.

Și mai mult în aşchiile vagabonde ce se mistuie fără foc,

în acele prăbuşita absențe de care suferă  mobilele uzate,

nu departe de numele și semnele care se răcesc în pereți.

Căutați, căutați-i:

sub picăturii de ceară ce-ngroapă un cuvânt într-o carte

ori semnătura de pe un colţ de scrisoare

pe care o poartă în vârtejuri praful

Pe lângă cioburile risipite ale unei sticle,

lângă pingeaua rătăcită-n zăpadă,

lângă un brici părăsit pe marginea unei prăpăstii.

Guillaume Apollinaire

(Franţa: 26 august 1880 – 9 noiembrie 1918)

PODUL MIRABEAU

Pe sub podul Mirabeau curge Sena cuminte
Şi iubirile noastre -
Se cade poate să-mi aduc aminte -
După restrişti totdeauna venea bucuria fierbinte.

Noaptea vine, sună ceasul bătrîn,
Zilele trec, eu rămîn.

Faţă-n faţă să stăm, mînă-n mînă
În timp ce pe sub podul
Braţelor noastre curge şi se-ngînă
Unda privirilor de-atîta timp streină.

Noaptea vine, sună ceasul bătrîn,
Zilele trec, eu rămîn.

Se duc iubirile ca apa curgătoare,
Se duc iubirile -
Cît de înceată-i viaţa cînd doare
Şi cît de aprigă speranţa arzătoare.

Noaptea vine, sună ceasul bătrîn,
Zilele trec, eu rămîn.

Zilele trec, săptămînile trec înainte,
Nici timpurile duse
Nu revin, nici iubirea fierbinte -
Pe sub podul Mirabeau curge Sena cuminte.

Noaptea vine, sună ceasul bătrîn
Zilele trec, eu rămîn.

Manuel Bandeira

(Brazilia: 19 aprilie 1886 – 13 octombrie 1968)

MOMENT ÎNTR-O CAFENEA

Când a trecut înmormântarea

Oamenii ce se aflau în cafenea

Şi-au scos cu gesturi maşinale pălăriile

Distraţi salutându-l pe mort

Erau cu toţii întorşi către viaţă

Absorbiţi de viaţă încrezători în viaţă

Şi totuşi unul dintre ei se descoperi încet, cu un gest larg

Privind îndelung spre sicriu

El ştia că viaţa-i un zbucium feroce şi fără scop

Că viaţa e o trădare

El saluta materia care trece

Eliberată pe totdeauna de sufletul stins

Jorges Luis Borges

(Argentina: 24 august 1899 – 14 iulie 1986)

ANUL 40

Bătrânele clădiri erau mari ca stindardele şi fiece curte avea stele deosebite

Curtea din spate era o altă lume, făcută din învălmăşeală, ocnaşi negri şi focuri în aer,

Rotunjimile ghirlandelor fruste erau mereu întoarse spre pampas.

La Sfântul Benedict din Palermo amurgurile roşii năşteau soldaţi.

Străzile al căror praf îl ridicau patrulele, dădeau – sau aproape – în plin pampas

Pe care cu osii joase, cu oiştea târâtă de jugul boilor mari, fluviul se scurgea spre case

Don Juan Manuel de Rosas era robust, pretutindeni prezent, nemuritor.

Oglinzi monstruase, inimile erau pe atunci aceleaşi.

An de har, de minunată cruzime, era vremea nepăsării şi-a menuetului răscoalei.

Moartea era enormă, uşoară, profundă cum sunt câmpia şi noaptea,

An al candorii şi-al sângelui risipit: an de mare alarmă şi de cocarde roşii.

Bertolt Brecht

(Germania: 10 februarie 1898 – 14 august 1956)

CEL CE ÎNVAŢĂ

Întâi zidi pe nisip,

apoi zidi pe stâncă.

Când stânca se prăbuşi

n-am mai zidit pe nimic.

Pe urmă iarăşi zideam uneori

pe nisip şi pe stâncă - după-ntâmplare –

dar învăţasem ceva.

Cei cărora le-ncredinţai scrisoarea

mi-o aruncară. Dar alţii

de care nu mă-ngrijisem

mi-au adus-o-napoi.

Şi-atunci iar învăţai ceva.

Poruncile mele n-au fost respectate.

Când am ajuns, văzui că erau greşite. Se făcuse

cum trebuia.

Astfel iar învăţai.

Cicatricile dor pe vreme de ger.

Dar adesea îmi spun: Numai mormântul

n-are să mă mai înveţe nimic.

Jorge Carrera Andrade

(Ecuador: 18 septembrie 1903 – 7 mai 1978))

FIESTA DE SAN PEDRO

Alezan, Alezan.

După cina violetă

goană-ntinsă spre cătunul

cu sombreros de pai al colinei.

Călăreţul poartă-n aripile hainei

un rulou de vânt.

Prin cârciumi din margini de drum

afişele se clatină de strigăte.

Vântul-tobă răpăind în auz.

Copacii dealurilor gonesc în şiruri.

Cu un lasso de ger, un urlet prinde

grumazul tăcerii.

Cu pieptenu-i de raze

întâia casă a satului apare.

Veniră peonii din Santa Prisca

cu mantiile de culoarea prunei:

îmbătaţi cu focuri de artificii

iată-i îngrămădindu-se la porţi.

Roata ţipătoare! Roata de lumini! Roata!

Moare ciuruită de petarde

noaptea cu ochi de rachiu.

Edward  Estlin  Cummings

(S.U.A.: 14 octombrie 1894 – 3 septembrie 1962)

DACĂ NU POŢI MÂNCA...

Dacă nu poţi mânca e bine.

ca să fumezi şi noi

n-avem ce fuma: hai puiule

hai la culcare

dacă nu poţi fuma e bine

să cânţi şi noi

n-avem ce cânta: hai puiule

hai la culcare

dacă nu poţi cânta e bine

să mori şi noi

n-avem ce muri; hai puiule

hai la culcare

dacă nu poţi muri e bine

ca să fisezi

şi n-avem ce visa (hai puiule

hai la culcare)

Emily Dickinson

(S.U.A.: 10 decembrie 1830 – 15 mai 1886)

SUNT NIMENI

Sunt nimeni! Tu cine eşti?

Şi tu eşti n imeniu, ca şi mine?

Suntem pereche – taci, nu vorbi!

Căci ne-ar goni de-aici, ştii bine!

E-atât de trist să fii cineva!

E-atât de public: o broască

Strigându-şi numele din zori în seară

Ca balta s-o Admire, s-o cunoască!

Odisseas Elitis

(Grecia: 2 noiembrie  1911 – 18 martie 1996)

AUTOPSIA

S-a constatat deci că rădăcinile măslinului

i se imprimară în piept.

Şi pentru că prea adesea veghease lângă sfeşnic

în aşteptarea zorilor, o stranie roşeaţă

i-a ars măruntaiele.

Sub epidermă, linia albastră a orizontului o

avea intens colorată; şi copioase urme

de albastru în sânge.

Glasurile păsărilor, învăţate pe dinafară în ceaszri

de supremă singurătate, adunându-se laolaltă

împiedicară cuţitul să pătrundă mai în adânc.

Mai mult ca orice, intenţia a fost suficientă

ca să-mplinească Răul

Pe care-l înfruntase, e limpede, cu atitudinea teribilă

a inocentului. Deschişi, mândri ochii, cu toată pădurea

ce mai freamătă încă pe retina imaculată.

Nimic în creier, decât un ecou de aer prăbuşit.

Doar în pavilionul urechii stângi, un pic de nisip

foarte foarte mărunt, ca într-o scoică: ceea ce

dovedeşte că e foarte multe ori îşi purta paşii

de-a lungul mării, singur mereu, în zbuciumul

iubirii şi-n vuietul vântului.

Cât despre-această pulbere de deasupra pubisului

e un indiciu că anticipa cu multe ceasuri ori

de cxâte ori se întâlnea cu o femeie.

Vom avea fructe timpurii în anul acesta.

Federico Garcia Lorca

( Spania: 5 iunie 1898 – 18 august 1936)

MALAGUEÑA

Moartea

intră şi iese

din tavernă.

Caii negri trec

şi lume deocheată

pe drumurile adânci

ale ghitarei.

Şi e-un miros de sare

şi de sânge de femelă

în tiparoasa-ncinsă a mării.

Moarte

intră şi iese,

iese şi intră

moartea

din tavernă.