POETUL LIVIU IOAN STOICIU A ÎMPLINIT AZI 70 DE ANI

La mulţi ani !

POETUL LIVIU IOAN STOICIU

A ÎMPLINIT AZI 70 DE ANI

„În buletinul de identitate sunt Stoiciu Ioan, prenumele părinţilor Ion şi Ioana, născut la 1950, februarie 19 în comuna Dumbrava Roşie, judeţul Neamţ.

Cum mă mai aflu eu: cu un prenume în plus, Liviu (la îndemâna familiei), cu mama mea decedată (când împlinisem un an şi patru luni… având să fiu crescut de Elena, mama adoptivă, soţia de astăzi a tatălui meu, alături de cei patru copii ai lor) şi cu… o adăugire în privinţa locului naşterii mele: am fost născut, e adevărat, în locuin-ţa CFR, izolată, acolo, la Dumbrava-Roşie (azi subordonată municipiului Piatra Neamţ), dar părinţii mei nu au locuit în ea decât flotant şi o perioadă destul cu totul neînsemnată de timp. Am tot copilărit însă la Cantonul 248, împărţind viaţa mea, de fapt, până în 1967 (când am terminat studiile liceale) între Adjudu-Vechi şi Adjud (de unde sunt de loc părinţii mei). De altfel, în livretul militar, la locul naşterii mele, este trecută comuna Adjudu-Vechi (subordonată azi oraşului Adjud), judeţul Vrancea…

Ba, ca să mai lungim vorba, iată şi o alternativă: în Caietul debutanţilor - 1977 al Editurii Albatros eu apar născut la... Focşani. În definitiv, de ce nu în Foc-şani?... Că înscrisul meu de naştere... editorial (nu?... la care eu ţin atâta) se leagă exclusiv de Focşani...

Bun..., mai departe - la 17 ani, cu diploma de bacalaureat în buzunar am pă-răsit definitiv locurile natale şi, până în 1975, am tot vânturat lumea. Ba profesor su-plinitor, ba student (la filologie... la filozofie...), ba vagonetar în subteran, ba calcula-tor, ba corector (şi nu numai... la „Informaţia Harghitei”, ehe, vremuri...). Am fost şi ajutor de ospătar. Şi naiba mai ştie ce pe la birouri, arhivar, de exemplu... Şi zilier. Şi pierde-vară-toamnă-iarnă-primăvară, mai ales... Prin întreaga ţară, fără rezerve. Nu-mai în Bucureşti am lucrat cu „acte” în şase locuri: primitor-distribuitor pe o maşină de pâine (la „Spicul”), muncitor necalificat pe un şantier (la „ICM 5”),, în tran-sporturi (la „Aversa”), gestionar la „Frigotehnica”, controlor de calitate, în side-rurgie (la „Republica”). Să continui?... Ba chiar am şi calificare de miner. Nu mai spun că pedagogie şcolară fac de vreo cinci ani... În fine... Din 1975 m-am cam adunat de pe drumuri (căsătorie la Focşani, un copil) şi... Şi. 

Când şi unde am debutat eu cu poezie în presă... ei bine, nu prea am idee. La vreo 16 ani, trimiteam cu fervoare mai tuturor poştelor redacţiilor la care unul ca mi-ne, naiv (provincial) avea acces... Trimiteam, deci, cu fervoare, dar niciodată nu am putut să cumpăr cât de cât regulat foile de la care aşteptam veşti: era de vină şi oraşul Adjud, în care nu veneau număr de număr revistele astea (pe atunci Adjudul era raion al regiunii Bacău...) şi apoi ce ştiam eu, vai de capul meu (tatăl CFR-ist, mama cas-nică) de mersul literaturii noastre!?...     

În 1967, în ziarul băcăuan „Steagul roşu” (editorul de acum al „Ateneului” ...), ştiu că mi s-a publicat o poezie. În 1969, în placheta Casei creaţiei populare a judeţului Vrancea (abia înfiinţată) „Paşi tineri”, apar cu o poezie, de asemenea... Dar să las baltă povestea asta care îmi caută printre gene începuturile.... Consider debut al meu clar anul 1974, în Familia unde Ştefan Augustin Doinaş mi-a făcut o prezentare magistrală („Liviu Ioan Stoiciu - Realul cu plasmă poetică” şi unde mi se publicau cinci poeme, vreau să spun nu o poezioară, acolo, cum mai apărusem sporadic, ici şi colo, până în 1974...).    

Despre colaborările mele la periodice. Păi... În sfârşit, cine m-a publicat cu mai mult de o poezie, în afară de Familia , ă... revista Săptămâna... şi ziarul local Milcovul (în 1978). Şi în mod excepţional, Amfiteatrul, anul acesta...         

Debut editorial: Balans, patru poeme în Caietul debutanţilor - 1977 (apărut în 1978 la Editura  Albatros), de care am fost pomenit... Urmează Cantonul 248, în acelaşi „Caiet...”, dar pe anul 1978 (apărut anul acesta), cu alte 10 poeme... Şi între-gul meu, acest „La fanion”, volum din concursul de debut pe 1979 la poezie, în Edi-tura Albatros şi... să mai sperăm, să sperăm...      

Aşa...

Cu mulţumiri,        

Liviu Ioan Stoiciu, 1979, toamna”

SINGURĂTATEA VINE CA UN DINTE

singurătatea vine ca un dinte de lapte, îmi spuneam,

gândind ca un om mare, dimineaţa, cum eram eu, acolo,

singur, paznicul viei, neculese, la bucată, pe câmp:

tocmai fluierasem o mireazmă, de a ta, fato, care traversa

linia ferată: fă, închipuito (erai

toată albă, de făină), cum îndrăzneşti tu (de felul tău

invizibilă) să îmi tai calea?... hă,

atunci, cu siguranţă, arătătoarele ceasului (ceas,

pe care tata îl scotea seara, când se dezbrăca, să

se culce, din buzunarul lui special, de la pantalon şi

îl întorcea, ceremonios, în faţa noastră, a

copiilor) erau două crengi, de sticlă: tic, făcea, jucărie

mecanică, tac, scoţând limba: vedeam, prin ea,

cum trecea, realmente, timpul, domnule, material,

pieptănat pe o parte şi trecea şi să mă ia naiba dacă

mai înţelegeam ceva din

mişcarea asta... asta cu... da-

da... ciulinii veneau, fabuloşi, sfere fierbinţi, din

cer, grămadă, ideologii noi

împotriva mea: şi eu (iar...), ce să fac, nu?...

striga cantonierul, am dat şi plugul şi vaca şi... ah,

băietan, ştiam eu, de la ţărani, ce e ăla

colectiv... ştiam?... că o luam, de nebun, la

fugă, pe hat şi bombăneam: dacă mă prinde

visul, e bine dar

dacă... şi mă trezeam, năduşit: înjuram, aşa, în gând în

loc să mă închin şi, în timp ce mâncam, îi

furişam mamei, cu teamă mare, să

nu mă repeadă, o vorbă: ia, bre, pământul şi

la ceferişti?... ei, na, cu ce

îşi bate el capul: mai

bine ai acoperi apa (adusă, de acasă, în găleată, de

băut aici pe zonă...), nu vezi, vineri vârtejul, cu prav... şi nu

te mai chiorî, mă,

la mine!...

MOCNEŞTE ÎN MUGUR CENUŞA

mocneşte în mugur cenuşa şi tu, viitorule, faci

din floare o mască

fantastică: vezi, mă, roza

e o sfioasă când se aşază pe chipul tău..., zici

da, zic, trăgeau la rampă mirezmele şi noi, copiii lor,

după ce le descărcam, făceam

cuiburi, pe câmp şi le puneam, boabe de fasole,

în pământ: oamenii, din cer, ne urmăreau, atunci,

cu simpatie şi ne făceau semne cabalistice: dar

noi îi luam drept nouri (da)

venea sfârşitul clasei a patra şi

aveam repetiţii, înaintea

examenului (aşa am apucat

eu, examen în clasa a patra...): care cântam

în corul şcolii, care la alămuri, care spunea

versuri: mă rog, toţi

reconstituiam sufletul privighetorii,

moartea noastră:

şi o dată simţeam atunci, în faţa

spectatorilor, părinţii noştri, că devenim

transparenţi şi că se vede, prin noi, clar,

mărit, sufletul, că pe scenă nu mai rămân decât instrumentele

muzicale, gigantice şi mai ales că

poeziile se

recită

singure

TOCMAI SE UITA PE CER

tocmai se uita pe cer, la stele cum

ard de tot, de tot, şi

umbla la buton, la o maşinărie de împătimit: iar îi demontezi, mă,

magnetul? ba

ascult în difuzor ultima tragere la

loterie… şi licitaţia? ţi-ai pus la postit sufletul?

parcă văz vechitura: puf-pufff… domnule mecanic, hăi, să

dai drumul la abur (la kilometrul

251+300), unde-o să vezi, bre, fata picherului, cu vaca (priponită

pe zonă), strigam eu cât stătea locomotiva, un

minut, acolo, cât să urce călătorii,

în haltă, în cursă, şi să apuce să-i facă ei, cantonieresei, cu mâna, aşa… îmi

e ruşine să spui cum…

acuma, duminica, tata, din grădină de la el, din

interior, culegea

o crizantemă, cu un bob de rouă în ea şi

o întindea pe tipsie: „frig

e”… frig… şi lăsa un bacşiş clopotarului, în cimitir, care-l însoţea până

la cruce, la mormântul

mamei… aici, se închina şi lăcrăma un pic: strângea

mânuţa mea, tremurând, aprindea cu

lumânarea un lămpaş şi

fiindcă şi eu eram pus pe plâns, bătea locul: na, buruiană,

na, suflete, na, pământ, na, na, na…

CA UN FUM DE ŢIGARĂ ALBURIU, ÎNĂLŢAT SPRE TAVANUL CAMEREI

Zbârcit. Venea din antichitate? Îndurerat şi sceptic.

Ameninţat de radiaţia

emisă de stelele noi. Unde a ajuns? S-a întors în

puşcăria aia

scârboasă de carne şi oase, de scursori şi limfă, de acasă? Are

căutătura metalizată, strâmbă: „Vierme! Democraţia ta e

o înşelăciune!”... Aude voci

dând ordine. Are obsesia camerelor

vechi, a duşumelelor goale, găurite, mirosind a şobolani şi

a căutăturii autorităţilor

prin vizor: n-ai

murit? A

aştepta să ţi se întâmple, a nu ceda, a avea răbdare,

a nu te resemna. Ce vorbeşti, Franţ?

Plus craniul

uscat al unuia care a avut convingeri ca

mine. A nu dezerta! Aha... Iar trozneşte ceva în casă. Iar

se deschide Biblia. Demoni cu faţa albastră şi cu

colţi ieşiţi în afară:

căutătura aceea a lor care te îmbrânceşte şi te scuipă, că

„să vă iasă o dată din cap

amintirile”... Nu ştiţi

carte?

A regăsi pentru ultima oară, uşor, dintr-odată, drumurile ce

au fost ascunse...

UMBRA

Altă civilizaţie. Umbra

a ceea ce am fost nu mai poate să dăinuiască

aşa la nesfârşit: o

lipsă de stăruinţă, venită poate cu vârsta, pe zi ce

trece o va transforma într-o

mână de vreascuri, cu siguranţă, unde-i

mai sunt oare împânzite ruinele? Pădurile

veşnice? Valuri succesive de civilizaţii. Ruinele

acum locuite...

Am fost o familie unită la

poalele unui munte. Munte

al şovăielii.

Am fost? Acum 20.000 de ani. După

cum are să se dovedească, o

lumină albă. Cu feluri şi chipuri de cuiburi

făcute din schelete a

sute şi sute de tineri dinozauri. Din

cei cu cioc de raţă. Sute şi

sute de cuiburi aparţinând unor anomalii

magnetice? Pretexte. Păduri

şi ruine, cuiburi

făcute din schelete, umbra

a ceea ce am fost.

AUD CUM ROZA

aud cum roza îşi rupe spinii în tabla de materii a substanţelor

tale chimice din

organism, cărora le spui intimităţi

lumeşti: vai,

studioaso, ce mişcări distinse ai, ce coadă de vulpe şi

ce bine-ţi stă îmbrăcată în hârtie

creponată, la serbarea de sfârşit de an, prinţesă

din adjudu-vechi

hai, fată, vino-ţi în fire şi termină o dată de subliniat

propoziţiile care-ţi plac din cartea-un-sfert-brumă-şi-trei-sferturi-

femeie-cu-părul-rar

şi cu ce mai rămâne din leafa tatălui

tău, cumpără-ţi un

ceas de apă, să nu mai întârzii la întâlnire:

câţi în urmă ţi-or mai călca!

vezi, rugina e o dantelă pe eghileţi la înghiţitorul de săbii,

exaltată

şi caleştile oraşului nostru de provincie tot

după fanionul de la canton

trag, la peron: mai vine, tovarăşe, haimanaua aia?

cine, moartea?

vine, să trăiţi!

atenţiune, se distinge, acuma, în megafoane,

garnitura de tren, locomotiva de revizie... tu eşti atentă la

ce-ţi spun?

şi e tot un foşnet de scrum în aer, de nu mai ştii ce să crezi:

ori dormi, ori

pur şi simplu nu ai inspiraţie şi în faţa propriului

mormânt, coală

albă, mori de plictiseală

FUG ÎN CUŞCĂ

fug în cuşcă din calea

lor mâncând pământul: nu mai ţin minte cine

sunt, dar ei toţi ies din camera

obscură în care capetele se pleacă. Prizonieri

ai numerelor mari,

viscoliţi… Până ce fiecare

îşi opreşte în gând barca sa pe cer şi

nimic nu se mai mişcă? Fulgi de zăpadă… Până

poimarţi. Plătind zece lei biletul

la intrare. Poftiţi, bine aţi venit, o

să vă însoţesc, îmi daţi voie,

o să traversăm o pădure adormită: „o ţară

întreagă dată nouă din naştere, unde

numai dirijorii de aplauze sunt lăsaţi treji,

strecuraţi

în popor, să creadă

vizitatorii

străini că se trăieşte bine la grădina

botanică”! Numai bufniţa din

dărâmături să nu fie scăpată din ochi…

SUBSTANŢE INTERZISE

Mişcări ale simţurilor, subtile. Îţi

pârâie sub tălpi florile trimişilor din adâncuri,

flori ale

copacilor scuturaţi de furtună astă noapte,

într-o grădină. Grădină

a bunicului tău, găsit mort acum trei ani în coliba

lui de popas, jumătate îngropată

în pământ, care te sperie şi azi: calci înfiorată,

ai năluciri,

cei ce vin pe urmele tale vin bubuind

şi se succed pe urmele lor asemenea valurilor

Mării Negre.

Cine sunt? Sunt

trimişi ai substanţelor interzise, din adâncuri,

în luna

mai. Nu-s substanţe minerale? „Sunt trimişi

ai substanţelor interzise”… Eziţi, ce faci, nu intri

în colibă?

Intră: să le vezi şi să le guşti, să le tragi pe

nas sau să ţi le injectezi, prin

fumul vetrei strămoşeşti şi prin licărirea flăcărilor,

care le luminează chipurile înflorite.

ÎN VIAŢA DE TOATE ZILELE

în viaţa de toate zilele se

mai petrec şi lucruri care dau de gândit

vechiturilor: nu mai departe, mirezmele

se aud în megafoanele pieţii vorbind foarte bine

limba română,

şi îşi expun parfumele intime fără pic de ruşine pe

tarabe: poftiţi un vis, o răcoare dar serviţi

ehe, unde ne sunt cărăbuşii

şi zâna căii ferate cu ierbile arse, unde

ne sunt interioarele păpuşii, de turtă dulce şi

clopoţelul dogit, de la uşa oficiului, uneltele

de tortură

şi pâclele, unde ne sunt bolile blonde ale ţăranului,

unde

iasomiile copilărelilor şi scripeţii care

scoteau cizmele,

orbirile şi absolut toate resentimentele:

nu mai sunt,

în ochi apa stătătoare farmecă până şi vedeniile,

degeaba

îşi freacă, otrăvitoare, rozele, spinii de noi, gata,

o nostalgie ce mai rămâne sufletul şi

o crăcană la praştia, care tot trage cu acadele

în urmă: asta e

DIN LOC ÎN LOC PE TERASAMENT

din loc în loc, pe terasament, ciorile, pietre

mai mari, ascuţite, mă tăiau în tălpi: mergeam tot

desculţ, din traversă în traversă, pe linie, după

ce trecea un mărfar, păsăruică,

înaltă cât un copil, tot ciugulind bobiţe,

până ajungeam în cer: aici, numai

ce un înger, cu o petală, de trandafir, în gură, după

ce se hlizeşte, face o piruetă, se

mai şterge o dată la ochi şi zice: în definitiv,

intrarea e liberă... îmi dădu să mănânc, în

pahar o caisă şi îl servii şi eu, atunci, cu

un şoric, o bucăţică, luată în buzunar, de acasă să

îmi ţie de foame şi să mai stau o oră, acolo, în plus,

cu vaca, pe zonă... îmi făcu

semn să nu mă uit, că

are o surpriză şi întoarse placa, la gramofon: localul

ăsta de noapte, al nostru, continuă

îngerul, e şi împărăţie şi sală de gimnastică: danţ,

deci... ba, nu, somn uşor, frate..., îi răspunsei şi

eu, în genunchi şi cu palmele împreunate, cum

mă învăţase tata, când îi povestisem, prima

oară, de o asemenea

feerie şi mă făceam că adorm: somn uşor, frate...

şi numai ce scoteam creionul chimic şi

umezeam câte un loc, pe picioare, pe mâini, pe

burtă, mă rog, peste tot unde puteam

scrie, pe mine, să nu uit ce am văzut acolo,

repede, în

transă, în vis: tranşee, cozi de vulpi la pălărie,

gard de mărăcini,

motani verzi, fanioane CFR nou-nouţe,

flanele de casă, de lână, cariere de ghips, mătasa

porumbului... căpcăuni, mingi de foc, scripcă,

behăieli de capră, poezii (poezii?...), lanuri de orez,

puşti cu alice, picături de pus în ochi, scrum

şi corturile

ţiganilor, rouă... şi mai ştiu eu ce... ehe!...

MAŞINA METAFIZICĂ

Pentru această mâhnire străveche, tot

mai străveche, azi eşti gata să-ţi depui armele.

Armele: un amestec de ispite

contradictorii. Faci

un pas. Atât

îţi mai trebuia să faci. Un pas... Boala

ţi se trage de la

lună. Întredeschizi obloanele de plumb. În

zarea

ameninţătoare, tărâmul celălalt se îndepărtează, se

îndepărtează: „tărâmul

acela era legat de tinereţea mea”... Plângi

liniştită, abia acum văd. Dar

îmi vezi şi uzura interioară? Faci

pe nebuna. În

casă, maşina reinventată de fabricat

fericirea, pe butuci, te asurzeşte — „ea e maşina

metafizică, ţi-o prezint”. Sărut

mâna...

Fitilul lămpii, pe masă, unde ai o scrisoare

deschisă, a

afumat sticla. E afumată în formă de cal - ce

înseamnă cal? Soartă? Tu

ghiceşti în sticla afumată?

O, amintirea acestei insule-spital a noastră, în

care sunt internaţi curajoşii

satului - toţi, plecaţi în căutarea lui

Dumnezeu şi

nemaiîntorşi.