REMEMBER - MAGISTRUL MIHAI URSACHI

REMEMBER

MAGISTRUL MIHAI URSACHI

(17 februarie 1941 – 10 martie 2004)

Magistrul Mihai Ursache a avut un motor care funcţiona liber şi anapoda, după înalta voie a Domniei Sale. A urmat Facultatea de Filozofie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (1957 – 1961), dar constatând că nu i-a folosit la nimic încearcă să treacă Dunărea, pe la Porţile de Fier. Este arestat şi condamnat. Următorii ani (1961 – 1964) îi petrece în puşcărie. După eliberare urmează, tot la Iaşi, cursurile Facultăţii de Filologie (1967 – 1970) lucrând „pe apucate”, citind în draci şi visând,

Reuşeşte (în 1981) să emigreze în America, devenind doctorand şi lector la Universitatea Statului California. După ceea ce credea magistrul că a fost revoluţie, re-vine în ţară şi este numit director la Teatrul „Vasile Alexandri”. Dar, fără nici o jus-tificare, ministrul Kulturii îl demite, în 1992, şi – cu motorul scrîşnind din toate rotiţele dinţate, Magistrul se refugiază printre prieteni, textele sale devenind emblematice pen-tru literatura momentului. În sfârşit, va trece din nou „Dunărea”, la 10 martie 2004, spre o lume mai bună, întrebându-se, probabil, la ce i-a folosit aceasta ­?...

POST SCRIPTUM. TRANSVERSALIILE MARI SAU CELE PATRU ESTETICI. POEZIE PE CARE A SCRIS-O MAGISTRUL URSACHI PE CÂND SE CREDEA PELICAN

Un om din Tecuci avea un motor

dar nu i-a folosit la nimic

SOLIA

Eu sunt ambasadorul Melancoliei

şi iată,

mult prea duioasele mele scrisori

de acreditare.

PRIMA SCRISOARE

Noi, Padişahul

întregii Melancolii,

Împărat al Singurătăţii de sus şi de mijloc,

stăpânitor absolut al regatului Dor

şi Prinţ Seior

al Tristeţii,

dăm ştire la toţi ca să fie cu luare-aminte

către solia trimisului nostru Menestrel.

Dată azi în cetatea Mâhnire.

LA IARMAROCUL DE VORBE

„Hai la băiatu, ia vorba fierbinte,

îşi ţine de cald şi te-ajută la minte!”

„Vând vorbe pestriţe, orice măsură,

se potriveşte la orişice gură!”

„Închiriez arhaisme cu ora.”

„Cuvinte mecanice, Firma Pandora.”

„Vorba dulce mult aduce.”

„Repar la moment epitete năuce.”

„Cuvinte zemoase, cuvinte harbuz,

vând vorbe de leac pentru văz şi auz!”

„Ia doamnă, ia doamnă, o vorbă de-amor,

pentru noptieră, în dormitor!”

„Atelier de-ndreptat adjective sucite.”

„Ascut la tocilă cuvinte-cuţite.”

„Poftiţi vorbe fragede pentru salată!”

„Poftiţi cu piper, vorbărie tocată!”

„Marele parc neologic. Real:

hiperbola care mănâncă mangal.”

„Must natural de cuvinte! Conţine

cele mai noi şi mai mari vitamine.”

„Aicea se vine cuvântul cel mare,

doi bani kilogramul, să ia fiecare!”

AMAR ODOR, AMIN

Mă tăvălesc nebun în perni, în muselina

în care ne-am iubit... Obrajii mei îmi ard,

nesăturaţi i-ngrop în jilţul unde-ai tronat – regină

oraşului himeric cu numele Hazard...

De dulcele cătuşe eu nu mai pot scăpa,

oraşul peste care tu ai tronat din perni,

rai fără de prihană, aţa mi se părea:

am aruncat cu zarul şi a căzut Infern.

ORAŞUL METAFIZIC

Oraşul acesta e construit din idei,

fiecare din cărămizile sale este o noţiune.

Deci pe bulevardul Terţului Exclus

la demonstraţia cu numărul 77, silogismul

Barbara, figura întâia,

aici locuiesc, într-o mare şi veche dilemă

din care nu ies niciodată.

ALESUL

Vedeţi-l: acesta e cel ce poartă însemnele,

acesta e cel copleşit de noroc şi de steme,

acesta e cel care tace.

Fericiţi-l, prealăudaţi-l şi fie-vă

milă de el.

CÂINELE MIRIAPODIS 

Un somn adânc, nerăzbătut de glasuri, de umbre
și nici de zborul vreunei păsări.
Doar cîinele Miriapodis
îmi dă tîrcoale subțire și lung,
dar el nu există.
Cîinele Miriapodis
e doar o vagă amintire
despre bănuiala destul de obscură
că undeva printre arbori există un fel de pădure.
Dar cîinele acesta atît de'ndoielnic,
cu toate că mișună - urechelniță lungă
pe la picioarele mele,
cîinele Miriapodis
nici nu există.

Doar apa în veci stătătoare a somnului.

AUTOINTERVIU

Vezi-ţi de treabă Ursachi

şi renunţă odată la obişnuinţa vicleană a poeziei.

Tu care în adolescenţă

ai vrut să te faci oier, apoi

funcţionar la «Piscicola», tu care ţi-ai amăgit

insomniile cu sanskrita, cu Schlegel, cu Bopp, pentru ce

persecuţi tipogràfii, zeţarii, amicii, oamenii cei

cumsecade (criticii literari nu contează – sunt mult prea

şireţi ca să citească vreodată ceva). Iată din nou

ai mai scris un poem, te-ai mai tras încă o dată pe

sfoară, mai bine

te-ai face copac, boiler electric sau varză.

Termină naibii.

PARABOLA URECHII ŞI A NUMĂRĂTORULUI

Este o formă întortocheată din piatră. Un melc uriaș
sau o ureche imensă din piatră. Adâncă statornicie
e în vuietul mării de plumb. Eu număr.
Iată, picătura din nou se coboară
în melcul de piatră. Nu-i grabă
și nici osteneală. Urechea ascultă,
cum încă un strop se adaugă mării. Așa s-a născut toată
marea;
astfel se naște. O picătură
o dată
la șaisprezece mii de ani.
Aceasta e totul. Eu sunt acel care numără.

DIVANUL CAILOR CU INIMA, SAU DESPRE SCARLATINĂ

Neconcepută făptură…
Caii hieratici dau buzna-n odaie,
incendiu, incendiu! Flacără pură
acum și de-a pururi, acum și de-a pururi… Așa e.

Tu mă întrebi ce e viața. Îți răspund
că e scarlatină. Sau cercetează
vreun tom oarecare – Ezra Pound
sau orice. Caii, caii, nechează.

CASA

Îţi mai aduci aminte de casa noastră

Singuratică, nuci şi castani ancestrali ascunzându-i

Zidirea imaculată…

Iar către scările albe

Erau două şiruri posomorâte de brazi.

Zidire înaltă şi zveltă, un templu de spumă,

Sau mânăstire…

Semne ciudate împodobeau frontonul ionic

Pe care ar fi putut exista o inscripţie

Neconcepută…

Pe sub ferestrele-nalte cu gratii

În umbră creştea mărgărintul – floarea cu lacrimi

A celor de dinăuntru…

O, casa noastră de visuri,

Pe dinăuntru n-o cunoşteam,

Pe dinafară n-o pricepeam…

Casa aceea aşezată în locul

De nicăieri, sub nuci şi castani,

Casa aceea cerească, desăvârşită, inexistentă…

În ceaţă adâncă, durere şi spaimă,

Şi câtă iubire, şi câtă iubire..

Îţi mai aduci aminte?

PALMIERUL TALIPOT

Văzut-ai vreodată pe ţărm

cum înfloreşte ciudatul palmier

Talipot?

Este o mare coincidenţă

să nimereşti chiar în clipa aceea pe ţărm.

Pe dedesubt mişună porcii sălbateci

însă palmierul,

palmierul Talipot...

Prin aer flutură pasărea liră şi pasărea ibis

şi fluturii grei de un albastru otrăvitor;

însă palmierul...

Şi dacă totuşi te-aduce dracul cu barca-i blestemată,

palmierul Talipot, Talipot

se face mii de fărâme cu floare cu tot.

DIN REVERIILE DOMNULUI R (I)

Când singuraticul domn R. a ajuns

din întâmplare în chiar apropierea

domnişoarei sensibile N., el i-a spus:

„mă bucur că existaţi, domnişoară”.

La tăcerea mirată şi indignată a ei, a răspuns:

„aţi fi putut, mă gândesc, să nu existaţi”.

Dar imediat, încercând să repare greşeala, a spus,

şi de altfel aceasta-i era şi convingerea fermă

(pe care acum regreta s-o fi pus la-ndoială)

„vă felicit pentru faptul că existaţi, domnişoară”.

Înţelegând (prea târziu) că întrecuse măsura

şi devenise cam cordial, se corectă, cum urmează:

„vreau să spun, propriu-zis, că de fapt

mă felicit pe mine pentru faptul că existaţi”.

Abia acum domnul R. săvârşise o gafă enormă.

Cât ai clipi, înţelese că ultima-i frază

era de un echivoc scandalos, cu subsoluri hibride

şi intenţiuni refulate, ba chiar

de o vanitate absurdă (ca şi cum domnişoara

i-ar datora cât de cât existenţa),

că din aceasta reiese un fel autarhic

şi solipsist de a fi, în sfârşit, se făcuse ridicul.

Schimbându-şi cu totul dicţiunea, domnul R. deveni analitic:

„adică, voiam să constat că sunteţi o persoană sensibilă”.

Formula aceasta avea, evident, un cusur:

cuvântul „persoană” strecura nu ştiu ce aluziv, ca şi cum,

domnul R. fiind o persoană, domnişoaara la fel, prin aceasta

o comunitate ar exista între ei,

un soi de frăţie, de apartenenţă

la aceeaşi familie.

„Mai bine zis, am constatat cu plăcere obiectul sensibil”.

Şi după o pauză, în care roşi:

„Vreau să zic o idee sensibilă, sau, oricum,

posibilitatea unei atare idei, sau

bănuiala (în fond destul de obscură) despre putinţa,

în general, a ideii că în principiu

se poate admite că dacă

existenţa e genul suprem şi inexistenţa

există, atunci inexistenţa e existenţă, deci

nu există şi, în consecinţă...”

Aici domnişoara sensibilă N., din pricina

ciudatei purtări a ciudatului domn, deveni

în uşoara-nceţoşare a serii aşa disparentă,

încât domnul R. a conchis: „Doamne, iată că iarăşi vorbesc

singur pe stradă, probabil că iarăşi

am uitat să iau picăturile”

BENEDICTUS

Privighetoare de noapte,

priveghiul din urmă, cu ţipete jalnice,

rotund privitori (mare veghe la turn),

ochii cei galbeni ai privighetorii

de noapte...

– Vae vae cucu victis,

Benedictus, Benedictus,

toată moartea e un strip-tease!