REMEMBER - MARIN SORESCU

REMEMBER

Marin Sorescu

(29 februarie 1936 – 8 decembrie 1996)

PERSEVERENŢĂ

(Poezie afişată în această perioadă în vagoanele metroului londonez, în cadrul progra-mului „Poeme în subteran” – tradusă în engleză de Dennis Joseph Enright)

Voi privi la iarbă

Până voi obţine titlul

De doctor în iarbă.

Voi privi la nori

Până voi ajunge Laureat

Al norilor.

Voi trece pe lângă fum

Până când fumul, de ruşine,

Va deveni iar flacăra

 De la început.

Voi trece pe lângă toate lucrurile

Până când ele

Vor ajunge să mă cunoască.

PROFET ÎN ŢARA LUI

Se citeşte Cioran în tren, pe toate liniile

(Chiar şi pe cele moarte)

În depouri şi în triaj.

Disperaţii îşi administrează

Culmi ale disperării, în România.

E o voluptate nemaipomenită să te laşi

Contaminat cu eşec, neant –

Silogismele amărăciunii dau leşinuri de plăcere,

Spectrul ruinei apare ca un fel de Eden,

Mult mai plauzibil.

Nimicul în fuziune continuă tulbură minţile.

Nu v-am spus eu, domnule Cioran,

C-o să ajungeţi filozoful preferat al sfârşitului de mileniu,

Al sfârşitului lumii?

Omul – m-am convins – e doar sosia de serviciu

Făcând, la Paris, oficiul de primire,

Îndatoritor cu admiratorii şi plin de bună credinţă,

În timp ce filozoful meditează pe undeva prin Tibet,

Lângă cea mai aridă crăpătură din podiş,

Numărând particolele aerului rarefiat

Şi mulgând un yak

Cioran – omul care merge întotdeauna în sensul

Neajungerii

A poposit în România.

Cu textul lui care cântă,

Cu Biblia lui numai apocalips,

Unde cuvintele, subliniate, ţin loc de rimă,

El – numai conştiinţă a suferinţei, numai cădere –

Bine aţi venit acasă, domnule Cioran –

Ne-aţi luat pe nepregătite,

Iertaţi deranjul.

E numai haos, nimicnicie,

Amărăciune – fără silogism – rătăcire, beznă...

Aţi ajuns la timp,

Pentru a o lua de la început

Cu disperarea.

O ARIPĂ ŞI-UN PICIOR

Despre cum era să zbor

(Versuri pentru mine, când voi fi iar copil)

Într-o noapte, într-o clipă,

Îmi dă unul o aripă.

Nu l-am desluşit la faţă,

A pândit când era ceaţă.

Zice : „’Nfige-o subsuoară,

Du-te dracului şi zboară”.

Eşti nebun, cum o să zbor,

C-o aripă şi-un picior ?

Dă-mi-o şi pe-a doua, frate,

Nu mi-o pitula la spate.

A plecat să mi-o aducă

Şi-l aştept ici pe ulucă.

AM ZĂRIT LUMINĂ

Am zărit lumină pe pământ,

Şi m-am născut şi eu

Să văd ce mai faceţi.

Sănătoşi? Voinici?

Cum o mai duceţi cu fericirea?

Mulţumesc, nu-mi răspundeţi.

Nu am timp de răspunsuri,

Abia dacă am timp să pun întrebări.

Dar îmi place aici.

E cald, e frumos,

Şi atâta lumină încât

Creşte iarba.

Iar fata aceea, iată,

Se uită la mine cu sufletul...

Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.

O cafea neagră voi servi, totuşi.

Din mâna ta.

Îmi place că tu ştii s-o faci

Amară.

SHAKESPEARE

Shakespeare a creat lumea în şapte zile.

În prima zi a făcut cerul, munţii

şi prăpăstiile sufleteşti.

În ziua a doua a făcut râurile, mările, oceanele

Şi celelalte sentimente

Şi le-a dat lui Hamlet, lui Iulius Caesar,

Lui Antoniu, Cleopatrei şi Ofeliei,

Lui Othello şi altora,

Să le stăpânească, ei şi urmaşii lor,

În vecii vecilor.

În ziua a treia a strâns toţi oamenii

Şi i-a învăţat gusturile:

Gustul fericirii, al iubirii, al deznădejdii,

Gustul geloziei, al gloriei şi aşa mai departe,

Până s-au terminat toate gusturile.

Atunci au sosit si nişte indivizi care întârziaseră.

Creatorul i-a mângâiat pe cap cu compătimire,

Şi le-a spus că nu trebuie decât să se facă

Critici literari

Şi să-i conteste opera.

Ziua a patra şi a cincea le-a rezervat râsului.

A dat drumul clovnilor

Să facă tumbe,

Şi i-a lăsat pe regi, pe împăraţi

Şi pe alţi nefericiţi să se distreze.

În ziua a şasea a rezolvat unele probleme administrative:

A pus la cale o furtună,

Şi l-a învăţat pe regele Lear

Cum trebuie să poarte coroană de paie.

Mai rămăseseră câteva deşeuri de la facerea lumii

Şi l-a creat pe Richard al III-lea.

În ziua a şaptea s-a uitat dacă mai are ceva de făcut.

Directorii de teatru şi umpluseră pământul cu afişe,

Şi Shakespeare s-a gândit că după atâta trudă

Ar merita să vadă şi el un spectacol.

Dar mai întâi, fiindcă era peste măsură de istovit,

S-a dus să moară puţin.

ADAM

Cu toate că se afla în rai,

Adam se plimba pe alei

Preocupat şi trist

Pentru că nu ştia ce-i mai lipseşte.

Atunci Dumnezeu a confecţionat-o pe Eva

Dintr-o coastă a lui Adam.

Şi primului om atât de mult i-a plăcut

Această minune,

Încât chiar în clipa aceea

Şi-a pipăit coasta imediat următoare,

Simţindu-şi degetele frumos fulgerate

De nişte sâni tari şi coapse dulci

Ca de contururi de note muzicale.

O nouă Evă răsărise în faţa lui.

Tocmai îşi scosese oglinjoara

Şi se ruja pe buze.

„Asta e viaţa!" a oftat Adam

Şi-a mai creat încă una.

Şi tot aşa, de câte ori Eva oficială

Se întoarce cu spatele,

Sau pleca la piaţă după aur,

Smirnă şi tămâie,

Adam scotea la lumină o nouă cadână

Din haremul lui intercostal.

Dumnezeu a observat

Această creaţie deşănţată a lui Adam.

L-a chemat la el, 1-a sictirit dumnezeieşte,

Şi l-a izgonit din rai

Pentru suprarealism

AM LEGAT...

Am legat copacii la ochi

Cu-o basma verde

Și le-am spus să mă găsească.

Și copacii m-au găsit imediat

Cu un hohot de frunze.

Am legat păsările la ochi

Cu-o basma de nori

Și le-am spus să mă găsească..

Și păsările m-au găsit

Cu un cântec.

Am legat tristețea la ochi

Cu un zâmbet,

Și tristețea m-a găsit a doua zi

Într-o iubire.

Am legat soarele la ochi

Cu nopțile mele

Și i-am spus să mă găsească.

Ești acolo, a zis soarele,

După timpul acela,

Nu te mai ascunde.

Nu te mai ascunde,

Mi-au zis toate lucrurile

Și toate sentimentele

Pe care am încercat să le leg

La ochi.

LA LECŢIE

De câte ori sunt scos la lecție

Răspund anapoda

La toate întrebările.

- Cum stai cu istoria?

Mă întreabă profesorul.

- Prost, foarte prost,

Abia am încheiat o pace trainică

Cu turcii.

- Care e legea gravitației?

- Oriunde ne-am afla,

Pe apă sau pe uscat,

Pe jos sau în aer,

Toate lucrurile trebuie să ne cadă

În cap.

- Pe ce treaptă de civilizație

Ne aflăm?

- În epoca pietrei neșlefuite,

Întrucât singura piatră șlefuită

Care se găsise,

Inima,

A fost pierdută.

- Știi să faci harta marilor noastre speranțe?

- Da, din baloane colorate.

La fiecare vânt puternic

Mai zboară câte un balon.

Din toate astea se vede clar

C-o să rămân repetent,

Și pe bună dreptate.

BOALA

Doctore, simt ceva mortal

Aici, în regiunea fiinţei mele

Mă dor toate organele,

Ziua mă doare soarele

Iar noaptea luna şi stelele.

Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer

Pe care până atunci nici nu-l observasem

Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă

Cu o senzaţie de iarnă.

Degeaba am luat tot felul de medicamente

Am urât şi am iubit, am învăţat să citesc

Şi chiar am citit nişte cărţi

Am vorbit cu oamenii şi m-am gândit,

Am fost bun şi-am fost frumos...

Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore

Şi-am cheltuit pe ele o groază de ani.

Cred că m-am îmbolnăvit de moarte

Într-o zi

Când m-am născut.

SIMETRIE

Mergeam așa,

Când deodată în fața mea,

S-au desfăcut doua drumuri :

Unul la dreapta,

Și altul la stânga,

După toate regulile simetriei.

Am stat,

Am făcut ochii mici,

Mi-am țuguiat buzele,

Am tușit,

Și-am luat-o pe cel din dreapta

(Exact cel care nu trebuia,

După cum s-a dovedit după aceea).

Am mers pe el cum am mers,

De prisos să mai dau amănunte.

Și după aceea în fața mea s-au căscat două

Prăpăstii :

Una la dreapta

Alta la stanga.

M-am aruncat în cea din stânga,

Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,

Grămadă cu mine în cea din stânga,

Care, vai, nu era cea căptușită cu puf!

Târâș, m-am urnit mai departe.

M-am târât ce m-am târât,

Și deodată în fața mea

S-au deschis larg două drumuri.

„V-arăt eu vouă !” - mi-am zis -

Și-am apucat-o tot pe cel din stânga,

În vrăjmășie.

Greșit, foarte greșit, cel din dreapta era

Adevăratul, marele drum, cică.

Și la prima răscruce

M-am dăruit cu toata ființa

Celui din dreapta. Tot așa,

Celălalt trebuia acum, celălalt...

Acum merindea îmi e pe sfârșite,

Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,

Nu mai dau din el muguri,

Să stau la umbra lor

Când m-apucă disperarea.

Ciolanele mi s-au tocit de pietre,

Scârțâie și mârâie împotrivă-mi,

C-am ținut-o tot într-o greșeala...

Și iată în fața mea iar se cască

Două ceruri :

Unul în dreapta.

Altul la stânga.

ŞAH

Eu mut o zi albă,

El mută o zi neagră.

Eu înaintez cu un vis,

El mi-l ia la război.

El îmi atacă plămânii,

Eu mă gândesc un an la spital,

Fac o combinație strălucită

Și-i câștig o zi neagră.

El mută o nenorocire

Și mă amenință cu cancerul

(Care merge deocamdată în formă de cruce),

Dar eu îi pun în față o carte

Și-l silesc să se retragă.

Îi mai câștig câteva piese,

Dar uite, jumătate din viața mea

E scoasă pe margine.

- O să-ți dau șah și pierzi optimismul,

Îmi spune el.

- Nu-i nimic, glumesc eu,

Fac rocada sentimentelor.

În spatele meu soția, copiii,

Soarele, luna și ceilalți chibiți

Tremură pentru orice mișcare a mea.

Eu îmi aprind o țigară

Și continui partida.

O SĂ PLOUĂ

O să plouă

Își zice Dumnezeu, căscând,

Și privind la cerul fără pic de nor,

Mă cam încearcă reumatismul

De vreo patruzeci de zile și patruzeci de nopți.

Ehe, se strică vremea!

Noe, mă Noe,

Ia vino până la gard să-ți spun o vorbă.

PEISAJ

Au început să mişune, poznaşe,

Pentru şoferi grăbiţi, mineri sau clerici,

Indicatoare noi, în vechi oraşe:

«Atenţie sporită! Trec biserici!»

Cu lanţ încinse, trase c-o tânjală,

Alunecă, melci paşnici, pe butuci

Şi sfinţii nevrozaţi, pe tencuială,

Îşi fac cu limba nevăzute cruci.

În faţa lor, se cască o distanţă

Imensă, presărată cu nevoi,

Când secole-am trăit în transhumanţă

Acum plimbăm biserici: n-avem oi!

Şi ca un miel, care-a rămas de turmă,

Clopotniţa dispare fără urmă