REMEMBER - PETRE STOICA

REMEMBER

UN POET ROMÂN CARE MERITA PREMIUL NOBEL - PETRE STOICA

Într-un dialog cu Viorel Marineasa, Petre Stoica făcea câteva mărturisiri, reve-latoare pentru poetul modest, care, scârbit de mâzga bucureşteană de după revoluţie şi rotaţie, s-a retras undeva în cer, la Jimbolia, acolo unde, cred, se află şi acum, stând la un pahar de vorbă cu Dumnezeu, lângă alambicul în care borhodul lumii se distilează în esenţe tari.:

„Nu ştiu cum se face, dar toate marile evenimente ale vieţii mele au pornit de la momente banale. Locuiam, în 1951, într-o pivniţă cu Dimitrie Stelaru, boemul boemi-lor. Într-un rând, pişcat bine de alcool, cum era de fapt cam tot timpul, m-a apostrofat în felul lui, spunându-mi că eu niciodată nu voi fi în stare să mă sinucid, aşa cum a fă-cut Georg Trakl. Mărturisesc că m-a şocat. Trakl. Au mai trecut doi ani, poate mai pu-ţin, şi împrejurările vieţii m-au dus la Liebling, ca un hăituit al soartei. Nu mai aveam unde locui, ai mei fiind deportaţi în Bărăgan. Am venit cu statut de pasager, pentru o zi-două, dar, prin generozitatea vărului meu, mi s-a oferit sălaş pentru mai multe luni. „Rămân cu plăcere”, i-am spus, „dar n-am ce citi”. Mi-a replicat: „Nu-i nimic, există aici un negustor neamţ care are o bibliotecă frumoasă”. L-am vizitat şi am avut surpri-za să găsesc, printre cărţi româneşti, un volum de Trakl. I-am cerut cartea, am dus-o acasă, am deschis-o. Nu prea cunoşteam limba germană pe atunci, totuşi m-a frapat acea concreteţe inconfundabilă a poeziei lui Trakl: roşu, albastru, alb. M-am gândit la ce-mi spusese Stelaru (că nu voi avea niciodată curajul să mă sinucid). Desluşind pre-faţa, am aflat că se sinucisese la 23 de ani. Plecam în fiecare zi cu cartea la subsuoară (o am şi astăzi, pentru că mi-a dăruit-o acel om minunat pe nume Erk), mă opream în cimitir, unde descifram textele. Venind în Bucureşti, m-am pus vârtos pe învăţatul lim-bii germane şi, tărâş-grăbiş, am înaintat în lectura lui Trakl. Am văzut că nu e tocmai uşor, că poezia lui nu se reduce la culoare, că e vorba de o întreagă concepţie despre lu-me. O lume în dispariţie. (...) Devenise o obsesie, nu mai puteam dormi. Am ajuns la o prima formă a traducerilor, care nu mă mulţumea. Până la cea definitivă aveam să trec prin zeci de variante. (...)

Nu trebuie uitat că trăiam în plin realism socialist. Nicio clipă nu mi-am ima-ginat că e posibilă apariţia unui Trakl. Însă la şirul marilor mele nefericiri am avut câte un strop de noroc. S-a ivit în viaţa mea acel poet total nedreptăţit astăzi, A.E.Baconsky. I-am mărturisit că traduc din Trakl. M-a rugat să-i trimit imediat câteva traduceri care au şi apărut în 1956. Ecoul a fost restrâns. În răstimp, însă, am aflat că Editura pentru Literatură Universală (unde lucram ca măturător, aş putea spune, mai precis măturător de greşeli tipografice), s-au prezentat doi traducători ai lui Trakl, fapt ce m-a intrigat. Mi-am luat inima-n dinţi şi am venit cu propria-mi traducere. Lumea a fost surprinsă. Au citit-o şi au stat în cumpănă. Ce şi-au zis? „Ia să vedem ce se întâmplă cu acest ne-bun”. Au dat manuscrisul profesorului Papu, ca să facă un referat. Mare surpriză! Pro-fesorul Papu a venit cu un referat în care scria: „Nu am nicio obiecţie. Este o traducere de nota 10". Cartea a apărut în colecţia „Poesis”, în condiţii grafice excelente pentru acel moment."  (...)

Trudind la poezie, a sa şi a lumii, Petre Stoica nu s-a „bătut” niciodată pentru un loc mai în faţă şi nu a revendicat premii sau recompense, cu toate că, după umila mea părere, marele poet ar fi meritat Premiul Nobel pentru... orice: pentru viaţă, curaj, adevăr sau literatură.

POEME

NUMAI PENTRU MORŢI

Poeme pentru femeile cu pubisul năpârlit

fericite însă că pot să-şi apese piciorul gros

pe tâmpla celui gata să-şi dea suflarea?

poeme pentru preotul care scheaună

lângă biserica dărâmată de el însuşi

sau poeme dedicate canibalului păros

care-şi clatină bărbăţia pe cărţile Universităţii?

Lirism pentru cine? Pentru borfaşul

transformat în filosof? Pentru şeful călăilor

care îşi primeşte acasă pensia în plic parfumat?

În nici un caz lirism pentru burţile care aşteaptă la coadă

cu o hazlie răbdare mioritică

Scriu numai pentru morţi – ei sunt singurii

care mai desluşesc ceva

PROFESORI DE VACARM

Am avut cu-adevărat bărbaţi iluştri

umbrele lor sunt devorate de spini şi de capre

înşiruiţi la tribuna anotimpului secetos

profesori de vacarm încinşi cu eşarfă naţională

între două sughiţuri şi o jerbă de ceaţă

invocă vestigiile iluştrilor crezându-se

ei înşişi emanaţia Olimpului

iar voi ascultaţi

MOMENT DIN COPILĂRIE

Mânjiţi pe obraji cu boabe de bozii

ne căţărăm pe grilajul ruginit

de unde privim

sărbătoarea din curte -

pe masă aşezată printre dalii înalte

pahare şi sticle cu dop de cocean

înconjură gramofonul pictat

cu îngeri zburând peste cai,

şi discul se răsuceşte repede repede

în aerul toamnei plutesc funigei,

porumbeii venind şi plecând

sunt explozii albastre,

din pâlnia de foc a gramofonului

cresc poveşti despre valurile Dunării

şi nouă acum ni se pare

că oamenii din curte sunt veseli

fără să ştim că sumedenie de gânduri

cu pietre ascuţite

le bat într-una în tâmple

cineva se gândeşte la soţia bolnavă în pat

cineva se gândeşte la inundaţia de anul trecut

cineva se gândeşte la viile distruse de filoxeră

şi discul se răsuceşte repede repede

aerul e plin cu pleavă, cu viespii ce coboară şi sug din perele

strivite în prag şi cad apoi în apă verzuie din jgheab

şi discul se răsuceşte repede repede

iar noi privim fermecaţi ;

când paşi se aud venind spre noi

fugim şi ne ascundem în şanţ,

ne spunem că odată şi noi vom fi mari

şi atunci vom cumpăra gramofoane cu pâlnie de aur

şi ascultăm cât vrem

poveşti minunate...

DE PE VREMEA FILMULUI MUT

Aşteptăm gâtuiţi de emoţie.

În sală e miros de tutun şi carbid.

Lovim puternic din palme; deodată

lumina se stinge şi uşile se închid.

Pe pânza ca o batistă uriaşă de doliu

apar maimuţe, lei, rinoceri,

admirăm piramidele grave

şi faraonii dezgropaţi din tăceri.

După pauza de zece minute

vasul Titanic se scufundă-n ocean

în timp ce orchestra adunată pe punte

suflă din alămuri cu mare elan.

Ni se arată şi războiul cu burii,

vedem explozii, arme, râuri de sânge.

Cu fitilul aprins trece suspinul prin sală,

lângă tata cineva plânge.

Ieşim cu felinarele în stradă,

lacrimi ne curg întruna pe faţă.

Nimeni nu vorbeşte pe drum.

Florile salcâmului sunt stele de gheaţă.

MOMENT ROMANTIC

Era o zi senină de vară, când menta

colorează în verde lumina,

iar ei erau cu toţii veseli,

erau puţin înroşiţi de vin şi emoţie

(îmi amintesc : erau cu toţii uşor ameţiţi),

au ieşit împreună în curte,

pe gard au pus un covor (să nu-i vadă

moartea ascunsă în ochii vecinului!)

şi fotograful i-a aşezat după un fel consacrat

(bunicul, de-abia sosit din America

desigur, în mijloc, pe scaunul nou!). Şi-apoi

fotograful a bătut din palme iar ei au zâmbit,

aparatul Agfa a ţăcănit discret

şi cu toţii au răsuflat uşuraţi

şi au spus:

„O, azi e-o zi minunată, să bem mai departe” ;

şi au ras şi au cântat

(Îţi mai aduci aminte, doamnă

şi în fânul de curând cosit),

au cântat si deodată, spre seară,

cerul s-a umplut de nori şi de fulgere

şi a coborât o ploaie torenţială

şi inundaţia i-a înghiţit pe toţi...

MORŢII NOŞTRI DRAGI

Morţii intră noaptea în casă

morţii noştri dragi

dau la o parte draperiile grele

aprind chibrite unde sunteţi întreabă

unde

nimeni nu-i aude

dormim pe o altă parte a pământului

visăm dragostea fericirea visăm dimineaţă

sunând ca un corn englezesc deasupra clădirilor

în care zi de zi fabricăm nemurirea în serie

nimeni nu-i aude

ei lunecă în bucătărie

îi întâmpină gândacii stacojii

mirosul sosurilor arse

boabele de piper risipite pe jos

rup din pâine înfometaţi

nu au mâncat nimic

de zece de douăzeci de cincizeci de ani

deschid frigiderul beau apă minerală

sunt însetaţi

de zece de douăzeci de cincizeci de ani

morţii noştri dragi privesc la ceas

nu mai ştiu să citească

se călăuzesc după rădăcinile ierbii

după harta cârtiţelor

furtuna

îi împrăştie înainte de revărsatul zorilor

pietrele încep să vorbească

maşinile încep să cânte

păsările încep să urle

ne jupoaie de pe faţă

pielea somnului transparentă

morţii noştri dragi

ei rămân în pulberea de pe haine

în murdăria de sub unghii

în noroiul de pe ghete

în funinginea din dosare

morţii pururea

morţii noştri dragi

NOTE BANALE

Teroriştii imberbii aceştia suavii

sug litera psihanalizei şi seamănă gloanţe

vânează golul din statui

şi aşezaţi pe paiele bibliotecilor

modifică tabla înmulţirii

prin ferestrele marilor clădiri

vine miros de tomate putrede amestecat

cu melodiile mamiferelor cu predici

apăsate din tuburi de spray

aerul otrăveşte ugerul caprei mileanare

apa sparge branhiile peştelui biblic

ecologii umblă cu detectoare

şi rătăcesc în subslolul statisticilor

umbra ta pândeşte asemenea cătuşei

ca o broască iese frica din oul cuvântului

şi zboară prin lume cu aripi de înger

moartea se vinde ambalată în staniol

şi dumnealor afirmă sus şi tare

că pacea-i divizibilă ca o portocală

Jean-Paul Sartre ingenunchiaza în faţa

grăsuţului Cohn Bendit

în sfârşit un eveniment remarcabil

în cronica zilei mâloase

metafizica umblă înfăşurată în cârpe

poetul moţăie pe bicicletă

şi cade în butoiul cu smoală

şi totuşi

ninge şi acum ca pe vremea titanilor

care scriau cu tandreţe numele omului

 EPOCĂ DE AUR (I)

Albă-ca-zăpada face trotuarul

cei șapte pitici joacă handbal în șapte

așezați pe scăunele din plastic made în Europa

filozofii împletesc din sîrmă ghimpată ideologii

o bombă explodează sub patul lui Michelangelo

șuierul gloanțelor devine limbă universală

gramatica ei o învață copiii la grădiniță

corbii duc în cioc ramura de măslin

călăul cultivă trandafiri din soiul gloria dei

crește prețul murdăriei crescută sub unghii

CASA DE DEMULT

Ferestre îngheţate, vântul

cu paie şi pene de vrabie

în dinţi. În odăile goale

fotografii(de nuntă, de moarte)

înrămate

cu păianjeni uscaţi. Gutui

putrezite. În fiecare prag

urmele paşilor: steme

de-amurg. Cine mă cheamă?

Cine geme

şi vrea să desfăşur

ghemul anilor?

La capătul

ghemului, ştiu,

creşte viermele timpului.

E numai foşnetul şoarecilor

care rod şi rod

insula lui Robinson Crusoe

şi ultima pădure

din herbarul copilului.

AMINTINDU-MI O DUMINICĂ

Sori lichizi despică obloanele închise.

De mult e totul încremenit -

numai lava furnicilor creşte nebună

şi din când în când de pe zid

se desprinde var scorojit,

umbrele atârnă

ca limbile vitelor însetate pe câmp.

prin alei împodobite cu prăfuit cimişir

femei cu picioarele umflate

merg la cimitir

să le vorbească în şoapte trandafirilor vii.

La un semn de nimeni bănuit

focul fanfarei izbucneşte în piaţa pustie,

bătrânii rămân nemişcaţi

sub duzii cu frunze de hartie

unde joacă pe boabe de fasole şeptici.

Noi, copiii, prin nori alcătuiţi din pucioasă

pe căluşei cu vopseaua decolorată

călătorim visători înspre cer -

aripile fragile ni se rup

şi nu ajungem mai sus de salcâmi ;

o dată cu valsurile înserării domoale

notarul cu pantaloni albi şi canotieră

vine să împuşte o gazelă

din metal ruginit

şi foarte mândru

pleacă să răstoarne popice.

Factorul poştal împarte scrisori de pe front -

ne adunăm speriaţi în jurul său,

nici nu simţim

cum luna ne aşază pe faţă

o altă faţă,

şi din orologiul bisericii, stricat

încă de pe vremea când nu mă născusem,

ca dintr-un cearcăn al timpului mort

ţâşneşte o buhă diamantină

care plânge zburând peste sat...

DIN COPILĂRIE

De pe crengi curg fire subţiri de staniol

Bunica răsfoieşte calendarul nou

citeşte că la anul nu vor fi şoareci pe câmp

şi ne spune că un frig atât de mare

nu s-a mai pomenit de cinzeci de ani.

„Doamne, dă-ne sănătate şi belşug

Doamne, iartă-i pe păcătoşi”

Vrăbiile dansează mecanic pe bălegar

din grajd izbucnesc întruna comete de aburi

şi caii nechează la fel ca în basm

Roata fântânii cântă bucuria teama speranţa

Mama îndeasă paie multe în cuptor

ca să fie cald pentru seara crăciunului

da, în cameră e miros de brad luminos

nucile, aurite sunt nasturi de pe hainele îngerilor

câte sclipiri duioase o, şi câte lumânări colorate

iar merele au crescut în grădinile raiului

aşa ne spunea bunica - ea le ştie pe toate

Roata fântânii cântă bucuria teama speranţa

Câinii iadului latră deodată

din întunecate oglinzi de grădină

ies irozi cu tiare albastre galbene roşii

vocile cad peste moarte cu săbii groase de lemn

vocile care ucid balauri ascunşi

poate chiar în sufletele noastre

Şi nouă ni se face milă de ele

de pruncul din ieslea pe care o poartă prin străzi

prin frigul cum nu s-a mai pomenit

de cinzeci de ani

„Doamne, dă-ne sănătate şi belşug

Doamne, iartă-i pe păcătoşi”

Roată fântânii cântă bucuria teama speranţa

Bat clopote undeva pe pământ

VINE CIRCUL

Vine circul Vine

pe roţi albastre şi roşii

pe roţi de frunze şi fum

Pe case din scânduri cenuşii pe nave

înaintând prin valuri de praf

circul se îndreaptă spre orăşelul nostru tihnit

aduce o lume de vise încuiate în lăzi

cu inele cu greutăţi şi cuţite

Vin pentru serile iluminate cu lămpi de carbit

orchestra cu alămuri va cânta puţin răguşit

marşuri bavareze arii de operă

şi cineva imitându-l pe Chaplin

schimonosit ca în faţa morţii

va săruta pe covorul de rumeguş

aripile artei sale căzute

Vine circul

din casele pe roţi prin hublourile cu flori de mătase

iese fumul bucătăriei

care murdăreşte aurul toamnei din pădure

printre poneii obosiţi aleargă câinii flămânzi -

prietenii artiştilor flămânzi

Iată-i intră în orăşelul nostru credincios

- aici unde oamenii spun că artiştii sunt deberdei

aici unde o fată care s-a dăruit iubitului

a fost alungată cu pietre -

intră pe străzile atât de curate

melancolica maimuţă îi salută pe toţi trecătorii

O femeie la fel de frumoasă ca Greta Garbo

- femeia circului -

se dă cu roşu pe faţă

şi duce trompeta spartă la buze

vestindu-i pe oamenii orăşelului nostru

că mâine seară

îngerii şi diavolii vor dansa pe pământ

La marginea orăşelului nostru cinstit

e coborâtă ancora artei

CÂNDVA, ÎN IULIE

Arşiţa topeşte piatra, zăvoarele,

plantele grădinii

se despletesc în fâşii de pergament.

Chemaţi de un vaiet prelung

ieşim din camere ce au în ferestre

crengi cu frunze de nuc,

tace şi maşina de cusut.

În mijlocul diurnului

apare convoiul funebru:

A murit un om destul de bătrân;

se spune că a avut tuberculoză,

patru bărbaţi îl poartă pe năsălie,

nepoţii leagănă o cunună cu panglică roz;

şi el a fost un truditor al pământului,

ploaia îl găsea întotdeauna pe câmp;

uneori dansa la botezuri şi nunţi

şi-n faţa paharului, spunea tuturor

că a făcut armata la Viena

şi că în Prater

umblă ca-n ogradă la el

încă de copil

a muncit pentru bănuţul din palmă

să poată plăti

la vămile văzduhului

Convoiul lasă în urmă

miros de ceară, de busuioc, de tămâie

sub oţetarii cu frunze groase

femeile stau cu pumnul la gură,

şi-n momentul în care

mă întreb dacă şi eu voi muri

maşina Singer de cusut

începe iarăşi să cânte.

ŞOPRON

Copilul intră speriat,

tărâmul fantomelor rămâne afară:

în inimi şi-n iadul fântânii, în alunii întunecoşi

dindărătul grădinii,

aici e-o împăcare caldă, un cântec,

cu glas de rumeguş, o bucurie naivă,

brusc se face lumina de rai,

rândunica ţâşneşte frumos de sub grindă

şi se duce la Dumnezeu ca să-i spună

un psalm de argint,

aici sunt inelele şi literele de metal

pentru hamurile uscate ca şerpii

de pe drumurile verii,

sunt clopoţeii - sufletul lunii decembrie, sunt

potcoavele rupte, care par nişte inimi ciobite,

sunt o mie de obiecte rămase de la străbunici -

oare mai pot folosi la ceva?

Aici e felinarul orbit de treizeci de ani,

e presa pentru storsul strugurilor -

aşteaptă să se umple fagurii toamnei,

atunci din jgheabul ei va curge mustul, ofranda

pentru sfântul Dionisos

care hoinăreşte din sat în sat şi discută cu ţăranii

prin cârciumi,

aici e coasa şi grebla, sunt toate uneltele

pentru răstignitul porcilor, iarna

într-un colţ picoteşte roata de tors a bunicii -

este o lume care moare într-un anotimp

şi reînvie în alt anotimp

ca până la urmă să nu mai reînvie niciodată.

Aici, ziua veghează rândunica,

noaptea veghează luna care-şi vârâ craniul palid

pe ferestuica de sus

Aici, sub prag

e îngropată inima mea de copil.

GARA VECHE

Scrisori şi pachete, coşuri cu păsări,

lădiţa soldatului pictată cu flori,

lăutarii întorşi de la nuntă,

umbrela bătrânului învăţător;

în sala de aşteptare clasa a III-a

miros de motorină, înţepător,

sfaturi în caz de gazare

şi seminţe de dovleac lângă sobă,

pe obrajii mamei lacrimi amare,

calul orb oprit în ploaie, căruţa

cu fan otăvit, cu geamantanul

fiului de la gimnaziul industrial,

ultima respiraţie, primul strigat

învolburat în şuierul trenului

sosit din iad.

SOŢIA CĂLĂULUI REACTIVAT CITEŞTE BIOGRAFII NEROMANTICE

Georg Trakl fusese declarat nebun
pe când ținea să-și tragă un glonte în piept
la vederea răniților muribunzi
pe frontul negru din Galiția

Pe George Bacovia l-au angajat impiegat
clasa a III-a și i se da de scris la marea clădire
dar mâna lui era făcută
să cânte la vioară în amurg violet

Cesar Vallejo murea de foame
în capitala luminilor
într-o zi de joi
când afară ploua monoton
și versul cădea în proză

Robert Desnos a fost transportat într-un vagon de vite
mai întâi i-au smuls aripile de înger
apoi l-au aruncat în hăul crematoriului
la Terezin

Jorge Luis Borges primise titlul
de inspector „al păsărilor
comestibile din Buenos Aires”
însă moartea l-a găsit în labirintul cărților

Osip Mandelștam a murit într-un gulag necunoscut
trupul său aruncat pe gheața Siberiei
l-au ciugulit corbi cu stea roșie pe piept

Alungat din templul culturii
Lucian Blaga a trebuit să asiste „mut ca o lebădă”
la hăcuirea sufletului românesc

Pe Ezra Pound îl plimbau într-o colivie
pe străzile nu mai știu cărui oraș turistic
din Italia fotbalistică

Sfântului Vasile Voiculescu
mâna politrucului asiatic
i-a rupt cu bâta șira spinării
și bătrânul sfânt a murit făcând greva foamei

Cine or fi acești nătărăi
întreabă soția călăului reactivat
în timp ce lasă cartea din mână
și soarbe cu paiul
din băutura limpede și aromată
ca istoria secolului douăzeci