ŞERBAN CODRIN - POEŢI AI SUDULUI (LUCIAN MĂNĂILESCU)

Şerban Codrin

POEŢI AI SUDULUI – LUCIAN MĂNĂILESCU

Cronica în care scriitorul Şerban Codrin scrie, sub genericul „Poeţi ai sudului”,  despre două cărţi ale mele, mă onorează. Şi nu este vorba atât despre cărţile în sine (părţile lor pozitive fiind uşor exagerate) cât despre faptul că autorul este unul dintre puţinii care, dincolo de text, a reuşit să-mi citească sufletul.

Toate mulţumirile din lume!

LM

LUCIAN MĂNĂILESCU SAU CONTURUL UNUI ESEIST ŞI POET ÎNTR-UN DEŞERT DE OAMENI

Un volum de interviuri, studii şi cronici literare, volum viguros, pentru a intra direct în limbajul autorului, publică poetul Lucian Mănăilescu, „Ferestre literare”, eLiteratura, Bucureşti, 2016. Consistenta culegere mi-a parvenit cu încetinitorul, dato-rită semnatarului, personaj devenit legendă, alături de alte câteva devotate personalităţi buzoiene, şi în acest context aş mai repeta o dată numele regretatului Marin Ifrim. Compozit în sumar, volumul cuprinde 1)„Interviuri”, 12 dialoguri interesante, consis-tente, ca să nu pomenesc decât numele marii doamne Magda Ursache, o conştiinţă a umilitei Românii contemporane. De câte ori mă întreb, ce se întâmplă în fosta ţară a voievozilor, a lui Cuza, a regilor, îmi răspund: dincolo de politicieni, dincolo de marii profesori, de creatorii neluaţi în seamă, în primul rând România o mai are pe Magda Ursache. Interviurile sunt luate în timp câtorva poeţi de rang, editori, traducători, pre-cum steaua polară a nordului, George Vulturescu, luptătorul intransigent pe şapte fron-turi poetice şi critice Virgil Diaconu, poetul exagerat de serios Nicolae Silade, „pasio-nata” Passionaria Stoicescu, eminentul editor şi poet Nicolae Băciuţ, Florin Dochia, Adrian Alui Gheorghe, insurgenta Valeria Manta-Tăicuţu, pictorul Florin Menzopol, o poetă premiată însă fără vreun vers selectat, Adela Naghiu. Fiecare interviu străluceşte în felul său, inclusiv al Adelei, prin lipsă, şi poate deveni titlu bibliografic sau pagină cu argumente într-o viitoare monografie sau istorie literară de mâine. 2) Grupa-jul„Anticariat” însumează 7 studii dedicate unor cărţi semnate de un important poet, Petre Stoica, de „îngerul trist” Cezar Baltag, de nelipsita Ana Blandiana, apoi o scurtă luare în seamă a Mariei Banuş, poetă talentată şi înecată în compromisurile acceptate, cu veselie şi interes, ale de realismul socialist, texte despre Denisa Comănescu, despre uitata Florenţa Albu, sau despre un nedreptăţit şi un poet pe măsură, un prozator ironic, un memorialist încărcat de idei, un critic de artă inteligent şi un harnic traducător, Mo-dest Morariu. 3) Sumarul din „Semne de carte”, 33 de texte, este un fel de prelungire a capitolului anterior. Trebuie parcurs cu încetinitorul, înarmat cu creion şi caiet de note. Citiţi şi recitiţi studiul despre exemplarul cărturar, profesorul-antropolog venerat de ge-neraţii de studenţi şi hăituit, cu aceleaşi patimi, de generaţii de culturnici şi gradaţi, „Petru Ursache – omul bun al culturii române”. Mai departe, „Virusarea memoriei co-lective” şi „Vieţile cărţarilor contemporani după Magda Ursache” deschid „ferestre” spre scrierile şi ideile marii doamne, la rândul ei un taumaturg şi un exorcist al atro-cităţilor împotriva speciei zise umane nu datorate bolilor de sorginte biologică, ci pan-demiilor ideologice de provenienţă totalitară, fals profetice. „Un uomo universale” readuce în discuţie cazul de marginalizare a filozofului, savantului, doctorului psihiatru Ion Biberi. Textele despre Ion Gheorghe (la 75 de ani), Ovidiu Genaru (la 80 de ani), despre Ştefan Doru Dăncuş şi „fratele său Iisus”, despre Virgil Diaconu, „care a făcut din poezie o religie” (Alex. Ştefănescu), despre o ciudată poetă, Silvia Bitere, încre-zătoare că „Dumnezeu e printre noi ca un simplu observator”, despre faimosul director al Bibliotecii Judeţene, bibliograful şi biograful, editorul Alexandru Oproescu, despre poetul-pamfletar textualist optzecist şi pamfletarul-poet Gheorghe Ene, despre criticul şi comentatorul subtil Marius Manta, despre „Ninel (...), de profesie copil”, adică po-etul Nicolae Pogonaru, dar şi despre alte nume mai mult (Margareta Sterian, aceeaşi Passionaria Stoicescu, Irina Petraş), sau mai puţin cunoscute (Nicolai Tăicuţu, Lau-renţiu Belizan, Cristian Meleşteu, Alexandru Jurcan) alcătuiesc un corpus de texte zidit solid de un profesionist dotat cu toate sculele meşterului Manole printre alţi mari meş-teri. În aglomerata frescă strălucesc mai ales poeţii, din fiinţa scripturară a cărora Lu-cian Mănăilescu extrage destule minuni de neuitat. Chirurgul literar Lucian Mănăilescu se remarcă printr-o vijelioasă forţă intelectuală de a decupa fragmente/ citate/ versuri, cu, să-i spunem, un cinism genial, plăgi purulente de-ţi taie încrederea că omul ar mai aparţine speciei homo sapiens. Iată fragmente din două telegrame descoperite şi re-ţinute de pe internet, mai apoi redate circuitului literar de ghiciţi dumneavoastră cine!: „(...) mesaje între Preşedintele Roosvelt şi Stalin: «Domnule Mareşal, după cum ştiţi, sunt în campanie electorală (...) Ar fi extrem de jenant pentru mine dacă ar transpira în presă ceva din natura discuţiior purtate împreună la Ambasada URSS din Teheran»; Stalin: «Domnule Preşedinte, confirm primirea telegramei Dvs. şi vă comunic măsurile luate aici: stenogramele discuţiilor noastre au fost arse, iar translatorul împuşcat. »” („Vieţile cărţarilor...”, de..., nu-i aşa că vă ducea gândul la Magda Ursache?) Scurt şi răspicat: un Preşedinte complice, în scaun cu rotile, şi Mareşalul crimei, călare pe butucul călăului.

Iată-l, aşadar, pe Lucian Mănăilescu, „una dintre figurile luminoase ale litera-turii contemporane” (Marius Manta), la care Adrian Dinu Rachieru vine cu multe com-pletări, de unde selectez: „Volumul „Ferestre literare” răsplăteşte strădaniile unui poet de rasă, discret, dedicat altora, nepreţuit pe cât ar merita; nici aşteptând, într-un  «de-şert de oameni», reverenţele colegilor, mişunând în viesparul scriitoricesc.”

Deci, un poet de rasă, discret... O fi Lucian Mănăilescu poet discret, însă de cursă lungă, alergător de maraton, de-ar fi să-l diagnosticăm după o singură bornă din prelungul periplu de meşter în scrisul cărţilor: „Amurg în şoaptă”, Editura Editgraph, Buzău, 2019.

Cum nu-mi atribui vreun talent de a decupa versuri memorabile, vă propun, fă-ră comentarii, un prim poem: „Vino la nunta toamnei! Vino!.../Se-aprind luminile-n gu-tui/ Şi cade frunza ruginită/ În ochii cerului, căprui.// Şi e departe, ca-n icoane/ Şi e târziu, parc-ar fi ieri,/ Sub paşii înserării noastre/ Foşnesc desculţele tăceri.// Ne-am ră-tăcit în lumea largă/ Pierdută dincolo de zări.../ Vino la nunta toamnei noastre/ Să ne prefacem în cocori.” (Nunta toamnei) Nu înţeleg de ce se recurge la asonanţă în ultima strofă, dar asta o fi din cauza nepriceperii mele. În stilul clasic poetul recidivează: „Mai ştii, iubita mea, să-mi fi (sic!, să-mi fii) mireasmă/ Cum eu îţi sunt de-a pururi ţie ram?/ Mai ştii zăpezile de flori şi fluturi/ Pe care eu ţi le ningeam la geam?// Mai ştii să zbori în gânduri crenelate,/ Prin palide miresme de gutui?/ La mine-n visul cu miresme spar-te/ Lumina are ochii tăi căprui...// Şi te aştept în fiecare seară,/ Când cerul cade-n ceaş-ca de cafea,/ Şi-n amintiri se face primăvară,/ Cu zări de fum şi nori de catifea.// O să te-aştept în viaţă şi în moarte,/ În gări cu trenuri către infinit,/ Să fiu atât: zăpada spul-berată/ De viscolul cu care te-am iubit!...” (Vis cu ferestre sparte) Sper să conving prin aceste două poeme. Poet maximalist până acum, Lucian Mănăilescu dovedeşte aceeaşi voinţă vitală şi forţă expresivă în poeme relativ minimaliste: „Azi am scris un poem admirabil/ despre America,/ dar nimic despre suflet, nimic/ despre reclamele fluores-cente/ ale singurătăţii, nimic care/ să schiaune printre gunoaie,/ niciun cuvânt despre cerşetorul/ mutilat de ţârâitul greierilor sau/ despre maşina infernală a salvării,/ care îi ţiuie tot timpul în ureche.// Aşa că mi-am umflat roţile bicicletei/ şi am plecat la plim-bare prin duminică/ cu o lacrimă discretă la butonieră.” (Lacrimă la butonieră) Tema morţii e discretă, poezia de dragoste este la fel, un regat al sfioşeniei, cu toate viscolele evocate, tema copilăriei trimite spre melancolie, părinţi, bunici, jocuri nevinovate. „Toamna, copilăria mea/ se caţără în măr, ca o pisică/ cu gheare foşnitoare,/ timpul, fuior de fum,/ se topea dincolo de zare.// Tata se odihnea/ pe un braţ de fân, în livadă,/ dar asta a fost departe şi demult,/ prin ochii lui, viscoliţi de zăpadă,/ soarele se scurgea în pământ.// Acum toate-s vechi de când lumea,/ livada-i pustie de un an,/ stau de vor-bă cu tata şi aştept să apună/ ultimul măr ionatan.” (Ultimul măr ionatan) Anotimpul „amurgului în şoaptă” este toamna, a vieţii altora, dragi, a pierderii speranţelor. Nu am citit vreodată poezii româneşti cu ţărani fericiţi, nici semănătoriste, nici moderniste, nici realist socialiste, ci numai poezii ale ororilor, ale tragediei acelor oameni care, de mii de ani, duc istoria în spinare şi muncile brazdei în braţe. Lucian Mănăilescu îşi aminteşte copilăria ţărănească: „Îngălbenite, ca frunzele toamna,/ Fotografiile din ve-chiul album/ seamănă îngrozitor de mult unele cu altele,/ mustaţa bunicului zgârâie obrazul hârtiei,/ iat-o pe bunica Parascheva, pe care n-am apucat/ s-o cunosc, odih-nindu-se pe băncuţa/ de la poartă şi privind depărtarea,/ copila desculţă de lângă ea e mama,/ după cum spun hieroglifele scrise/ pe spatele cerului albastru, iar dincoace,/ în tăcerea sepia, e tata încheiat strâmb la vestă/ şi cu o mână în şold, pe vremea când visa/ să treacă dealul şi să ajungă în America,/ unde se zvonea că toţi oamenii sunt fericiţi...” (Vechiul Album) Într-o astfel de lume a eşecurilor, unde mai încape Dumnezeu? Pretutindeni. Lucian Mănăilescu are un talent special de a-l intui unde nu te aştepţi: „Am mâinile pline de firimiturile buzelor tale/ pe care le ciuguleşte neliniştea...// Parcă trăiesc în alt regn,/ printre vrăbii şi amintiri...// Oglinzile zilei de ieri s-au sinucis/ şi Dumnezeu, bătrân şi singur/ vinde, la colţul străzii, cireşe amare.” (La colţul străzii)

         Poet ignorat dincolo de anumite limite provinciale, însă cu atât mai percutant, eseist atent şi laborios, critic vrednic la temelia literaturii, Lucian Mănăilescu este un sacerdot, cu atât mai maiestuos, lucid, frumos în odăjdiile de mare ritual în templul celei mai inspirate dintre arte: poezia.