ZODIA MĂRŢIŞORULUI (I)

ZODIA MĂRŢIŞORULUI

FLORI ALESE DIN LIRICA FEMININĂ ROMÂNEASCĂ

(Grupaj subiectiv, în ordine alfabetică, alcătuit de LUCIAN MĂNĂILESCU, ilustrat cu fotografiile pe care le-a realizat perioada 2017 – 2020; Mîine puteţi citi poezii din lirica feminină buzoiană)

Armina Flavia ADAM

PRIMA LECŢIE DE ZBOR

azi puii de vrăbii învață să cadă din cuiburi,

peste câteva zile

pământu-și va face culcuș

în penele lor,

asta-i o lecție bună, îmi zic,

prind curaj,

m-arunc pe fereastră,

la ora când toți se întorc la casele lor,

un câine galben de spaimă

latră în mine.

Aida AITONEAN

EVANGHELIE NOCTURNĂ

i-am zis lui Dumnezeu

de-acum încolo

te vei numi Victor!

Şi n-ai să mai pleci

nicăieri niciodată

uite, ţi-am lăsat aici lista:

coffeta – pentru orele lungi

dinaintea Genezei

mentă – câmpii nesfârşite de mentă –

pentru cei plecaţi speranţe

şi Wall Street şi nişte cadavre

apoi vaccin conta ciumei

un poster cu Bob Dylan

ştii tu ca-n Învierea lui Lazăr

iar noaptea abia noaptea

vom sta liniştiţi

şi nici nu-i vom spune mamei

că e vorba de xanax.

îmi rezerv dreptul de a dormi

din când în când doar o să ies

să mă plimb pe ape

în timpul ăsta tu

vei curăţa cartofi

cu ganglionii umflaţi a indignare

în timpul ăsta tu

vei împodobi odăile cu dantelă

şi gaz metan

Florenţa ALBU

2000 - I

O, Doamne, ce ninsori - ce haos

de ninsoare!

Eu stau la fel în piaţa din

decembrie

a revoluţiei -

stam cu toţii acolo

aşteptând un semn de sus

o dezrobire

de la cer înspre pământ -

în piaţa altui an comemorând

sărbătorind

deceniul ori sfârşitul de-nceput -

Noi stam la anul 2000 imaginând

istoria

de la-nceput

când se bătea sfârşitul -

Erau alţii tinerii de-atunci;

de-acum noi petreceam cu moartea

Ei îşi imaginau azi petrecerea

cu viaţa-n alt mileniu -

Eu încheiam istoria afurisind-o -

Ei o inaugurau un ev cu artificii -

prea tineri - prea bătrâni - şi noi şi ei.

Istoria se stinge ca un foc de artificii

în piaţa unde nu se moare azi

nu se trăieşte mâine -

La anul 2000 nu se mai moare

dar nici nu se trăieşte mâine...

Ema ALEXIA

***

hei mama nu e vina ta
barza ți-a adus în cuib o vagaboandă
în anul cutremurului păsările
s-au rătăcit
au adunat în cioc copii dintre ruine
iată cum am ajuns la sânul tău mama
într-un decembrie al berzelor pierdute

dacă ți-aș spune
că degeaba m-ai pus să citesc
despre bunele maniere m-ai ucide
,,știu că nu știu nimic" a zis și Socrate
și ți-am donat biblioteca
mi-am tras bocancii în picioare și am trăit
am trăit povestea vagaboandei din 77

și acum mai scuip când mă apuc de treabă
am scuipat și atunci când ți-am plantat trandafirul ăla pe mormânt
n-am mai trecut să-l văd înflorind
nu știu dacă e alb dacă e roșu
dar crede-mă mama

că mi se umezesc ochii de fiecare dată
când duminica miroase
a supă de teiței

Doina Rândunica ANTON

DOAR MĂ IUBESC

Miroase-a praf fierbinte prin unghere,

Se năruie lumina în fereşti,

Un arbore cu ramuri nelumeşti

Închide uşile dinspre tăcere.

Eşti gata de odihnă şi iertare,

Nu mai aştepţi vreun semn dumnezeiesc

Când unduiesc pereţii ca o mare,

Iar eu iubindu-te doar mă iubesc.

Se-mbie păsări înspre şoapta noastră,

Prin foi un vânt se primeneşte lin,

Mă ţii în braţe caldă şi albastră

Pe când se-ndoaie pragul de suspin.

Pe când paharul scânteind cuminte

Păstrează vinul viu şi sunător,

În casa cu miros de praf fierbinte

Tavanul tot e stele în fior.

Prin nuferii crescând din catifele

Ne-ngăduim privirile adânci,

Dar cum a fost sau cum va fi atunci

Va ştii doar luna albă din perdele.

Otilia ARDELEANU

FLUTURI ȘI SCOICI

am privit marea din bănuți zumzăitori
am vrut să prefac tot ce mă atinge în iubire

m-am lăsat dusă de val când
soarele m-a îmbrobodit credeam că
nu mă voi îndrăgosti niciodată

covorul de scoici este de aici și până la tine
infinită poveste nisipul pe care mereu
am lăsat urme trecătoare

mă țineai de umeri peste pelerină cerul
îmbibat cu pescăruși

vapoarele născute la orizont
singurele certitudini că ne vom revedea

am trei fluturi în stomac
sfânta treime

Ecaterina BARGAN

ECATERINA DISPARE

ce faci tu, ecaterina, în viaţa asta

fără ferestre, fără ziduri şi fără străzi,

ce faci cu aceşti rataţi

care îţi plîng pe umăr,

aceşti alcoolici care monologhează

lîngă tine, de parcă beţia

i-a transportat în altă epocă,

unde „toţi oamenii merg drept,

iar hitler e un tip de treabă!”

cum ai ajuns tu genială ecaterina

cînd şi victor e genial!

şi raisa e genială! şi igor e genial!

şi aliona e genială!

şi andrei şi ludmila şi tatiana

şi vasile şi denis şi alexandru sunt genii!!!

şi numai şoarecii sunt nişte rozătoare!

doar şoarecii crapă de idioţenie!

cum ai ajuns tu, ecaterina,

să invidiezi şoarecii că ei nu plîng...

iar tu, ecaterina, plîngi patru ore

ghemuită într-un fotoliu,

ca într-o palmă imensă,

şi dinţii îţi tremură cu zgomot.

ce gînduri tîmpite

îţi mai vin şi acum?

Mioara BĂLUŢĂ

OGLINDIRE

Un zâmbet trist - o sabie în teacă -
Două tăişuri strânse-n piele. Fine ...

Aş bea din aer ora care pleacă
Să pot sclipi în ochiul lunii pline;
Sub semnul tandru al înnobilării
Aş sta cu fruntea-n umăru-ţi de apă
Să-ţi tac... Să-mi curgi... Din râul înserării
Nisipul în deşert să-şi crească pleoapă...
În semicercuri, fără de oprire,
Departele-ţi aproape să mă poarte
Cât să îţi tulbur sfinxul din privire
C-o ploaie, c-o scânteie sau c-o moarte

Lăsând, neruginiţi, timpul să treacă ...
Iar zâmbetul... Ce sabie! Ce teacă!

Anca - Iulia BEIDAC

POEM 3, 2, 1

3 lingurițe de ness

2 de zahăr

1 de lapte

Dragoste şi

Muzică

trăim într-o bulă atemporală a

noastră

e Linişte

Pace şi

pisici

trăim într-o bulă atemporală o

să ne-ascundem de lume iubitul meu

pentru că

„oamenii te iartă dacă faci crime dar nu te iartă dacă eşti fericit”

o să avem o fetiţă blondă, cu părul creţ şi

ochii verzi-gri ca ai

tăi iubăreață ca

noi doi împreună

trăim într-o bulă atemporală Gyuri al

meu

şi bula aia se cheamă

Fericire

Tincuţa HORONCEANU-BERNEVIC

DOUĂ JUCĂRII

Ne ţinem de mâini

Când păşim alături

Ţi-am cusut o inimă

Mare în piept

Pe care îmi odihnesc obrazul

Apoi tu mi-ai modelat

Degete lungi

E rândul meu

Ţi-am desenat ochi albaştri

Pe urmă tu mi-ai pus pe umeri

Un curcubeu

Noi doi nu suntem oameni

Noi suntem două jucării

Rămase de la Potop

Când suntem trişti

Dumnezeu ne întoarce cheiţa…

Silvia BITERE

ATÂT DE ROŞU, FĂRĂ SONOR

Zilnic primeam animale în casă

Să stea la masă cu noi

Tigri vulturi urşi oameni fără suflete

Unii chiar mă îndrăgeau

Mergeau cu mine pe acoperişul blocului

Cântam din u2 ne luam de gât

Săream cu ochii deschişi ne transformam

Într-o altă viaţă în avioane de război

Venea salvarea şi totul era atât de minunat

Atât de roşu fără sonor

Atunci înţelegeam de ce nu ne mai iubeam

Eu şi cu vulturul, eu şi cu tigrul eu şi cu...

Ana BLANDIANA

SEMNE

Respir, respir,

Cum stau cu ochii-nchişi,

Simt stelele-ascuţite prin pleoape

Scriindu-mi pe retină semne moi

Ca peştii morţi pe luciul unei ape.

Se-ntâmplă ca în vis - respir, respir,

Bolta de sticlă groasă dă să crape

Când sângele luceferilor îngheţat

Se umflă-n ea şi nu îi mai încape;

Şi-atunci lumina scârţâie prelung,

Ca un pietriş sub botul unei sape,

Şi paşii tăi îndepărtându-se răsună

Cu dangăt surd de clopote sub ape

Înaintând atât de transparente

Că nu se văd aproape,

mai aproape;

Se-ntâmplă ca în vis - respir, respir

Cleştarul care vine să mă-ngroape.

Codrina BRAN

LEAC  DE DURERE

Ochiul insomniac al iernii

veghează

petrecerea timpului spre lumină

cuprinsă tristețea

între imense aripi albe

iarna, benefică uitare

somnolând prin albume

și uite așa îmi înfășor cu grijă sufletul

cu anotimpuri

cu zile

cu vorbe

încet, să nu mă doară

vulnerabilul

îi pun mereu comprese cu ierni albe, moi

și câteodată picături de albastru

în cantități moderate

convalescentul

excesele nu sunt bune

într-o zi a dat năvală martie

încât era să moară ucis de prea mult albastru.

Constanţa BUZEA

ACOLO UNDE CRED CĂ EŞTI

Acolo unde cred că eşti

Nici trenurile nu străbat

Acolo ca de sticlă par

Pădurile de brad brumat.

Tot mai departe simţi şi taci

Adăugat la rest mereu

Şi nu mai pot înainta

Decât pierzându-mă şi eu.

Cum ninge alb, e orice drum

Şi alb respiră-ntregul timp

Nici nu te-aş recunoaşte-acum

Desperecheat şi fără nimb.

Mi-e milă şi să-mi amintesc

Dar nici să uit nu mă îndur

Câtă părere-i în destin

Câtă greşeală-i împrejur.

Cu degete de frig adun

Ca sub un şal înzăpezind

Sufletul nostru încă bun

Mişcarea lui către argint.

Cum ninge, nu s-ar mai opri

Şi fi-vor brazii îngrădiţi

Acolo unde cred că eşti

Printre barbari meteoriţi.

În fiecare an aştept

Să ningă, să te pot vedea

Dacă priveşti, dacă asculţi

Dacă mai înţelegi ceva.

Elisabeta ISANOS - CAMILAR

 

MURIM… CA MÂINE

E-aşa de trist să cugeti că-ntr-o zi,
poate chiar mâine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voioşi, în vreme ce vom putrezi.

Atâta soare, Doamne, atâta soare
o să mai fie-n lume după noi;
cortegii de-anotimpuri şi de ploi,
cu păr din care şiruie răcoare…

Şi iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot aşa o să se plece,
mirată, peste apa care trece
noi singuri n-o să fim a doua oară.

Şi-mi pare-aşa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viaţa e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate

Şi celălalt şi-mi pare nenţeles
şi trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori şi nu zâmbim,
noi, care-aşa de repede murim.

Nina CASSIAN

DONNA MIRACULATA

De când m-ai părăsit mă fac tot mai frumoasă

ca hoitul luminând în întuneric.

Nu mi se mai observă fragila mea carcasă,

nici ochiul devenit mai fix și sferic,

nici zdreanța mâinilor pe obiecte,

nici mersul, inutil desfigurat de jind,

– ci doar cruzimea ta pe tâmplele-mi perfecte,

ca nimbul putregaiului sclipind.

Otilia CAZIMIR

SUB IARBA CÂMPULUI

Am pus să moară-n umbră, într-o carte

Pe care-o ştiu cuvânt după cuvânt,

Petale vii şi tinere de flori, -

Să-mi mai aduc aminte uneori

De cei plecaţi departe,

De cei ce nu mai sunt.

Şi răsfoind cu mâini şovăitoare,

Într-un târziu, de dorul nimănui,

Din cartea veche-mi cade-o floare:

Suntem mereu tot mai puţni sub soare,

Şi tot mai mulţi sub iarba câmpului...

Magda CÂRNECI

POPORUL LA URMĂ

La marginea orașului, în baraca de scânduri,

sub amurgul fără sfârșit, sub zăpada nepieritoare, eternă,

nimeni să nu ne trezească din hibernare.

Să auzim zgomotele ultimelor mașini îndepărtându-se

să vedem leșul fătului lepădat în ogradă,

să simțim în depărtare orașul surpându-se,

dar nimeni să nu ne trezească din somn.

Amurgul să cadă, n-are decât să cadă fără sfârșit,

să putrezim dulce sub zăpadă și scânduri,

să fie ultima zi de salvare a pământului

dar nimeni, nimeni să nu vină să ne trezească.

Florina Loredana DALIAN

DEPRESIE

Bătrâna cu flori

mi-a întins lăcrămioare

de obicei cumpăr

le ador

azi doar

i-am zâmbit i-am întins o

monedă

şi-am trecut mai departe

a alergat după mine

Ia-ţi florile

nu primesc de pomană

s-a oprit nedumerită

când mi-a văzut lacrimile

de ce plângi maică?

a întrebat simplu

cum întreabă femeile

de la ţară

chiar aşa de ce plâng?

ridic din umeri

mă uit la ea

nu se lasă clintită

aşteaptă răspuns

Am o depresie zic

adică ce?

Asta-i un fel de doagă

lipsă?

Îhm...

n-are nimic mă

consolează

nu eşti singura...

da’ să nu mai plângi

că-ţi strici ochii

uite eu stau în frig

pentru doi bănuţi

bat cale lungă

rabd de foame

n-am lemne de foc

şi nu mai plâng

tu doar ai coborât din

maşină

eşti îmbrăcată încălţată

(oho, şi-ncă cum!

dar numai eu am voie

s-o spun)

ce-ţi lipseşte?

în afară de doaga-aia...

nu pleacă nici nu tace ce

să-i răspund?

când nu ştii ce să spui

cel mai la-ndemână

e adevărul

dragostea!

asta-mi lipseşte

ai vrut să ştii

ai aflat

mai vrei?

na să te saturi

Dragosteeeeaaaa!

se uită buimacă

îşi face cruce

face un semn la cap

către omul cu fluierul

care cântă şi el

pentr-un bănuţ

fata asta săraca

e dusă

ai auzit ce-i lipseşte?

omul îşi vede

de fluierul lui

apoi începe să fredoneze

Dragoste buruiană rea!

femeia îşi vede de

lăcrămioarele ei timpurii

eu

îmi văd de drumul meu

presărat cu lacrimi

Bianca DAN

POEMUL FĂRĂ PICIOARE

sărută-mi palmele şi abţine-te să mori

sunt vremuri grele, iubire,

mi-am întors pe dos sufletul şi-mi trăiesc viaţa

pe apucate

ca un partipris cu Dumnezeu

mi-au înverzit gândurile

castingul unui cer îmbrăcat în ploaie

îmi îneacă puii de vrabie din colţul luminii.

e tot mai greu să te găsesc acasă

nu mă asculţi când mă întorc să-ţi scriu

singurul poem fără picioare, dar cu mâinile

lungi

atât de lungi încât au îngheţat tăcerea.

Simona Grazia DIMA

CEAŢĂ

Inima vorbind Inimii.

E-o datorie totuşi.

Mulţi cred că sunt pe lume puzderie 

de inimi.

Nu-i decât una.

Inimi învelite în zale vechi şi alge.

Inimi cu ochi temători să vadă,

traşi ca obloanele. Ochi puşi pentru veacuri

la păstrare.

Dane ENE

CÂNTEC FINAL

aş putea să-ncap într-o gutuie,
auriu să ningă dinspre sfinți
şi gustându-i coaja amăruie
îngerii să strângă ceru-n dinți.

ochii mei căprui într-o castană
aş putea să îi închid cu dor,
cântecul să-l dau de bună seamă
marelui, bătrânului condor.

într-un măr să îi ofer seminței
alt lăcaş - memoria părtaşă
rugilor, iertării, biruinței...
inima s-o-nchid într-o măceaşă.

peste timp, când nu voi mai putea
în al vieții rost să mă divid,
o să trec prin Univers nu stea,
nu un punct, nu o idee... Vid!

Gela ENEA

MINȚI MINCINOASO

simțeam cum cad din mine bucăți de dragoste
așa cum cad bucăți de zid la cutremur
luam câte una
o aruncam la-ntâmplare
foarte rar nimeream unde trebuie

după ratarea atâtor ținte
am purtat discuții persuasive
cu fiecare deget în parte
să nu scrie
despre ce-am sperat

acum
nici nu mai contează
să scrie ce vor ele
propriul film e fără sonor

goluri de imagini se umplu cu de toate/ începând
de la șosete desperecheate
tocuri înalte flecuri lipsă
lipsă
lipsă

sub sfânta ana s-a trezit un vulcan după 30.000 de ani
sub sfânta gela s-a trezit un cancer mamar
cenușa se folosește ca îngrășământ natural
ăsta poate fi un avantaj
la fiecare nenorocire
apare prilejul unui rendez-vous cu sinele

în inimă
disperarea împinge valuri ca pe lama unui buldozer

mi-au rămas niște cuvinte înfipte-n gât de-aici a-nceput totul
de la prea multă tăcere s-a necrozat aerul meu

aș vrea să vină cineva să-mi spună că mint
minți mincinoaso
sânii tăi sunt curați și rotunzi
sunt parfumați asemenea unei livezi de jonathan

atunci o să mă dezbrac fără nicio rușine
să-i ating și să-i răspund ca de pe altă lume
poate mi s-a părut

Raluca FARAON

***

să locuieşti într-un cerc

să fii transparenţa oglinzii

în care nu se oglindeşte nimic

o voce fără ecou

şi tremurul pielii neatinse

să locuieşti într-un cerc

ca şi când ai înopta amnezic

în memoria umanităţii

şi să nu-ţi atingi niciodată

centrul

Adi FILIMON

 

DIN CE TRĂIESC NU ŞTIU 

mâinile mele sunt fuioare de fum
dacă le respir am de două ori mai multă
moarte ca alții
capul zace pe partea în care
bate vântul mai tare
fața ia forma
aluatului pâinii
nu mă strigă nimeni
și eu aș vrea
să mă strige un glas de fiu
stau pe marginea lumii
sfinxul se cioplește singur
din piatră
nu are inimă (mă-ntreb și-mi răspund)
n-are
nu are inimă
n-are

Silvia GOTEANSCHI

BĂRBAŢII PLÂNG

Bărbaţii plâng ca pietrele în valuri

se unduieşte lacrima la maluri

şi trec lăsând durerea-n mii de spaţii.

Cine a spus că nu mai plâng bărbaţii?

Bărbatul primul a văzut pământul,

a plâns amar o patimă bălaie.

bărbaţii plâng adeseori cu gândul,

bărbaţii plâng ca fulgerul în ploaie.

Cine a spus că nu mai plâng bărbaţii?

Înnebuniţi de cele şapte graţii

bărbaţii plâng o mare primăvară,

bărbaţii plâng nejinduind ovaţii,

bărbaţii plâng, şi iartă, şi omoară...

Aida HANCER

FIICA SIONULUI

nopţile parc-am avea plete de vin

iar dimineţile se schimbă ca dinţii de lapte

tot ce era poetic se întoarce împotriva mea

fiarei i-a trecut deja sângele prin blană

încă puţin şi te vei întoarce în pântecele mamei

ras în cap cum ai vrut toată viaţa

înfăşurat într-o pelerină de ploaie

dar noaptea îţi vine să-ţi agăţi haina

de sânul drept al femeii iubite

o femeie moartă din punctul meu de vedere

şi dată la câini

dacă n-aş şti că e iarnă te-aş întreba

de ce-ţi ţii agăţată rochia de mireasă în geam

pentru că singura lumină ne vine prin mânecă

şi singurul întuneric ne iese pe gură

într-o noapte şi eu am avut părul de vin

şi un bec economic în frunte

pentru pielea ta pentru mişcările pe care le fac

eşti fratele meu fără să te ating

între liniile din palma ta mă leagăn

ca-ntr-un hamac sunt o femeie frumoasă

plâng la comandă damigene cu must şi

copiii mei vor astupa sticlele pline

ei vor fi dopuri de plută în fiecare urmă

de glonte şi gloanţe în fiecare gură de vin

beţi toţi din el pentru că

acesta este sângele meu care se strecoară

printre voi ca un şarpe

Carolina ILINCA

SE DUCE VARA

Se duce vara. Şi n-o pot reţine.

Cum s-o reţin, când nu te pot pe tine

Opri, cu toate că te-ncui în mine.

Se duce vara. Florile se lasă

Ca într-o delăsare somnoroasă

Şi cum arată, nici nu le mai pasă.

Se duce vara. Păsările ţipă,

În loc să gângurească sub aripă.

Ce-a fost a fost. De-acum se desfiripă

Şi vraja, şi langoarea şi dulceaţa.

De-acum se-nhaită ploile cu ceaţa.

Se duce vara. Tinereţea. Viaţa.

Magda ISANOS

VIS VEGETAL

Aş vrea să fiu copac şi-aş vrea să cresc

lângă fereastra ta, te-aş auzi

şi-n voie te-aş privi întreaga zi.

M-aş apuca şi iarna să-nfloresc,

ca să te bucuri. Păsările cele

mai mândre-ar face cuib pe creanga mea,

şi nopţile mi-ar da cercei de stele,

pe care, ca pe frunze ţi le-aş da.

Prin geamul larg deschis, de-atâtea ori

m-aş apleca uşoară, să-ţi sărut

când părul ce pe frunte ţi-a căzut,

când buzele, cu buze moi de flori.

Spre toamnă ma-ş juca, zvârlindu-ţi mere

şi foi de aur roşu prin odaie,

cu-a ramurilor tânără putere

ţi-aş apăra obloanele de ploaie.

Şi, cine ştie, poate că-ntr-o seară

de primăvară, când va fi şi lună,

va trece prin grădină-o zână bună,

făcându-mă femeie să fiu iară.

Atuncea sprijinindu-mi de pervaz

genuchiul ud de frunze şi pământ,

cu părul încă doldora de vânt,

cu rouă şi cu lună pe obraz,

eu ţi-aş sări în casă, şi senină

(uitând de-atâta vreme să vorbesc),

cu câte-un cuib în fiecare mână

întinsă, aş începe să zâmbesc.

Nora IUGA

Felinarele Felinarele

ce iarnă tăcută
și ce voluptoasă singuratatea acestui suflet
- felinarele felinarele -
cu lacrima înghețată pe sticlă
aș vrea să alerg
până la strada cu numele meu
să-i sparg caldarâmul
și să dezgrop un copil
pentru că e iarnă
și copacii ridică-n picioare
atâtea schelete

Cleopatra LORINŢIU

HANEVIM

Cum îi cheamă pe arborii de pe strada Chen?

Nu ştiu, de-aceea le dau eu nume.

Fiecare din ei e altfel/ contorsionat/ împletit

cu trunchiuri ciudate din vrejuri

şi coroană înaltă.

Cum îi cheamă pe cei de pe strada tuturor profeţilor?

Umbra lor alintătoare

în vipia cotidiană. Cum îi cheamă

pe cei căzuți dispăruți/ cum îi cheamă pe nenumiții, cei mulți...

Mirela LUNGU

STELE VERZI

Recunosc că am probleme cu blondul
Niciodată nu-mi iese nuanța visată
E ca și cu așteptările într-o relație
Primești mereu altceva și altcineva
E de vină pentru stelele tale verzi
Eu te-am iertat în fiecare seară doar
Să te pot acuza dimineața că mi-ai
Încurcat vopselele și realitatea nu
Mai este blondă să știi am ajuns să
Urăsc brunetele pentru că au atâta
Tupeu și nu le este teamă să țipe
La imprimantă la laptop la smartphone
Că sunt mai proaste ca ele dar noi
Avem întotdeauna dreptate când
Spunem că inima noastră e blondă

Ileana MĂLĂNCIOIU

SORA MEA DE DINCOLO

Ajunsesem la ea, băteam la poartă,

i-am auzit glasul uşor înăbuşit

şi paşii de dincolo de zidul de piatră

şi-am început să strig că am venit.

Cine eşti, m-a-ntrebat, şi pe cine cauţi

nu mai ştiu când şi unde am fost fericiţi

surorile mele sunt fetele moarte

la treizeci de ani neîmpliniţi.

Nu-ţi aminteşti de mine, mă rugam,

ţi-am adus anemone şi cartofi copţi

şi-am stat neclintită la capul tău

şapte zile şi şapte nopţi.

Ai murit în braţele mele, vroiam să-i mai spun,

dar nu avea cine mai spune şi nu avea cui

ea-mi deschisese poarta, dar eu

tocmai aflasem că nimeni nu moare

în braţele nimănui.

Gabriela MELINESCU

1 NOIEMBRIE

Mâine e lumea celor
pentru care se strâng de astăzi crizanteme
în coșuri făcute din oase omenești.
E un delir secret în fiecare
și nu poți de la iubirea asta să mă mai oprești.
Mă duc cu o durere în trup să mă arunc
fragedă în duhorile acestor flori de colţ
prin care se aude muzicală convorbirea
prea intimă cu adoratul mort.
Cum râd ei lacom, cum înfig
în noi ca-n fructe verzi dinții,
ne cer mâncare, pâini și pești –
mă duc să mă înghită lumea
și nu poți de la iubirea asta să mă mai oprești.

Adela NAGHIU

RITUALURI DE TRECERE

La naştere femeia iese şi ea

dintr-un trup între viaţă şi moarte

se trece-ntotdeauna prin carne

şi cineva se uită repede la ceas

şi cineva e spălat de toate

drumurile

şi coborât cu grijă până în

vârful oaselor

Femeia când naşte naşte totul

şi strigătul şi-l naşte-nspăimîntată

aşa cântă ea când nu mai cântă

nimeni

decupând în aer

zone unde respiraţia poate

să-nceapă

Bărbatul rămâne în urmă

şi inelele lui se-nmulţesc

pe trupul femeii

ea strânge din dinţi şi rămâne

frumoasă

ca o inimă ce se opreşte

la jumătatea bătăii…

Raluca Leontina NEAGU

DIN JURNALUL UNUI NAUFRAGIU

să spunem că mă găseşti la capătul pământului

aşteptând cu dorul în braţe

să spunem că o să vii pentru că în sfârşit

mi-ai auzit cântecul de sirenă

sau că brusc în inima ta s-a aprins un bec

ce o să faci tu

singurul care se încăpăţânează să tacă

tare ca un tunet?

noaptea îţi vei permite orice

nu-i aşa?

noaptea nu judecă pe nimeni

poate mi-ai îmbrăţişa genunchii

poate ai avea curaj să-ţi lipeşti sufletul

de al meu

şi poate în sinceritatea trupurilor

vei şti cine eşti

sau

timpul o să mă acopere

o să arunce hârtiile pe care nu ţi-am scris

o să mă îngroape până la piept

şi pescăruşii vor ciuguli lacrimile mele

pe corabie

mă legăn când spre iad

când spre iad

şi cânt

şi cânt

şi uneori visez.

Mara NICOARĂ

CĂMĂŞILE DE ZĂPADĂ

Fie că vreţi, fie că nu vreţi, eu exist.

Eu mă îmbrac în zăpada curată a poeziei.

Eu trăiesc ceea ce voi citiţi în cărţi.

Mă întreb: de ce mor albinele?

Ce stomac înfometat este mare, încît

devoră totul?

De ce îmbătrîneşte vocea omului?

Pămîntul acesta este o femeie? Naşte:

flori galbene, miei, plante, oameni, oraşe.

Ce e dincolo de noapte?

Încerc să cuprind cu mintea mea lumea,

Dar peste tot sînt ziduri, capcane,

Sînt condamnată la teamă şi neputinţă,

Încerc să privesc dincolo de zidul unei stele,

Mă îmbrac în cămăşile de zăpadă ale poeziei

Chiar dacă noaptea în pat

Eu şi bărbatul meu ne şoptim

Istoria ultimei sute de lei.

Carmen - Manuela MĂCELARU

RANDEZVOUS INSOLITE

în mine sunt câteva femei

despletite

nu le cunosc

le simt dimineaţa când merg

prin camera mea

vetuste, frivole

îmi poartă sandalele, eşarfele

consumă ţigările

una se rujează, alta bea cafeaua,

fac lucruri mărunte

pe care şi eu le-aş putea face

au simţuri exacerbate

deschid uşa, toarnă în pahar

le privesc pe ascuns

aş putea să le demontez

ca pe nişte păpuşi stricate

să le scot ochii, să le rup mâinile

prin mine nu ar mai fi decât

un tunel lung,

obositor

sub limbă un gust acut de 30 de ani

sparg între dinţi vârsta asta

ca pe o pastilă de nitroglicerină

gratiile se retrag în copilăria lor

rezist să văd un cerşetor tumefiat

în gura de canalizare

rezist cu semnul roşu pe braţ

cu glonţul în tâmplă

pot merge pe stradă

dar nu pot supravieţui unui om

în care locuiesc o mie de zei

şira spinării este doar

un banal acoperiş

din tablă zincată

femeile despletite îmi ies prin pori

ca nişte cuie ruginite

ciocănesc speriate prin sânge

foile volante nu mai ţin de cald

te sun

din duşumea apare un cireş înflorit

cine vrea să vină să se încălzească

Victoria MILESCU

IMITÂNDU-I PE CEILALŢI

Dumnezeu şi moartea

îmi poartă de grijă

eu fac să dureze efemerul

construiesc o casă pentru vrăbii

sădesc un pom pentru Rai

fac un copil care va dărâmă casa

fiind prea mică

şi va tăia pomul

pentru că nu rodeşte

scriu o carte despre toate acestea

şi cineva o va arde

să se încălzească sub viscol…

Corina Gina PAPOUIS

EXIT

dacă te uiţi în mine vei observa

că nu mai locuiesc acolo demult

ţi-am lăsat în loc

carcasa unei femei docile

şi-o dragoste blîndă

cu flori în pervaz

am ucis trecutul

mediocritatea mă sufoca

mi-am luat complexităţile

şi-am fugit cu genunchii la gură

în fiecare zi mă întorc

tiptil, pe uşa din dos

admirîndu-mi crima pefectă

fără urme

fără martori

nici măcar tu

Oana POP                

        

DINCOLO DE POEME

poemele-mi

sunt propriile gânduri plagiate

împletite cu bătăile unei inimi

ce te recunoaște ca unic stăpân

pe tine, lupul alb

ce cutreieră nestingherit întreaga mea ființă.

nu-mi căuta vină!

cândva,

în cea mai dulce oră a somnului,

mă copiasem eu pe mine

transformându-mă în lupoaica

ce-și urlă la lună

dorința de a mușca cu foame

rămășițele verbului a iubi.

Carmen SECERE

CONVORBIRI SECRETE CU UN ELEFANT ŞI O PUMĂ

 mă dezbrac până la ultimul strat de piele să-mi număr nopțile.

închiriez o iluzie fără niciun plan de evacuare.

umerii mi se lovesc puternic de zidul din spatele ochilor.

aprind lumina. pășesc încet să nu calc pe vreo amintire

care să-mi frângă genunchii. totul e de neatins în spatele pleoapelor.

citesc ziarul cu dispariții. mă joc absentă

cu bețele cu pucioasă ale chibritului uscat.

rememorez rămășițele ultimei escapade nocturne la grădina zoologică, convorbirile secrete cu un elefant și o pumă.

în clipa aceasta privesc absentă câteva fotografii cu mine

de pe vremea când îmbrăcam rochii din mătase

și aruncam cu bulgări de lumină în oameni. 

Carmen SYLVA

(Regina Elisabeta a României)

PĂMÂNTULUI

Vai ce durere 'n suflet,

Pământule, tu porţi –

De mii de ani tu singur

Îngropi copiii morţi.

Şi-aşa de multe lacrimi

Tu plângi de mila lor,

Din cer să-ţi fie Domnul

A-tot-îndurător.

Dar câţi copii la sânu-ţi

Mereu tu ai să strângi

Şi mii de ani, Pământule,

Vai cât o să mai plângi!

Cristina ŞTEFAN

ELEGIE DIN SALZBURG

de trei ani refac

drumul spre Salzburg

din hârtoape

asfaltul măcinat

îmi sare în faţă

mai ales în gură îmi sare

şi cuvintele crănţănite

se roagă

se tot roagă

să ajungem odată la Salzburg

itinerarul acesta

e atât de divers reperat

că-mi fac loc dificil

printre state de plată

şi organigrame

printre referatele şefului securist

– eşti evreică, doamnă?

mă întreabă gazda

de pe malul Salzachului

– sunt ce vrea gulagul meu,

mamă a gulaşului cu mămăligă

– ce cauţi la austrieci?

– pe Mozart!

de-aş ajunge odată la Mirabell!

greutatea din spate

mă împiedică să ţin ritmul

şi-au dispărut izvoarele Alpilor

luntraşii strigă:

– ein boot!

– ein boot!

dar se-ntâmplă o sete cu mine

o sete

iremediabil salzburgheză

refac de trei ani acest drum

şi ajung numai noaptea

în plin concert galben

arcuşul urcă din rădăcini umede

pături imense de ghiocei

candelabrele tremură în pizzicato

o lumină mai mare

decât mintea lui Charon

sunt evreica din Salzburg

obosită de drum

Simona TOMA

***

viaţa mea

nu are nimic de-a face

cu altcineva decât cu mine

iubirea mea

nu are nimic de-a face

cu altcineva decât cu mine

moartea mea

pe care încă n-am născut-o

nu are nimic de-a face

cu altcineva decît cu mine

n-am chip n-am trup

sînt doar un hău

pe unde rătăcesc

cu dumnezeu