123 de ani de la naşterea Margaretei Sterian

MARI PERSONALITĂŢI CULTURALE BUZOIENE

123 DE ANI DE LA NAŞTEREA 

MARGARETEI STERIAN

(16 martie 1897– 9 septembrie 1992)

Personalitate complexă a culturii române Margareta Sterian (fiica lui Iancu Vainberg şi a Aureliei) s-a născut la 16 martie 1897, în Buzău. După moartea prema-tură a mamei sale, va fi crecută de bunici, în Bucureşti. Absolvă cursurile Şcolii evan-ghelice, unde l-a avut professor de limba română pe Ioan Slavici, apoi frecventează cursuri de pictură şi istoria artei la Paris. completate în anii ’30 prin călătorii de studii în Anglia, Austria, Danemarca, Elveţia, Franţa, Norvegia, Suedia şi Statele Unite.

Din ciclul "Copii din Drăguş"

Iordan Climent scria despre această perioadă din viaţa artistei, în volumul Car-tea prietenilor mei: „Margareta Sterian n-a respins nici una din expresiile artei noi, fără a renunța însă la spiritul critic, la simțul măsurii, căutând să surprindă secretul fiecăreia, fără a deveni sclava vreuneia anume, preluând doar ceea ce corespundea naturii sale intime, profunde. A participat cu colegii de generație la expoziția Arta Nouă din 1932, a fost membru fondator al secțiunii plastice a Asociației Culturale Criterion, i s-a recunoscut valoarea în mediile de specialitate, fiind invitată să par-ticipe la Expoziția de artă românească modernă de la Palatul Expoziției de Artă Fu-turistă din Roma sub egida lui F. T. Marinetti. A lucrat, bineînțeles, în spiritul explo-rator al artei moderne, fără a aparține integral avangardei; după ce a luat parte la campania monografiei din Drăguș, condusă de profesorul Dimitrie Gusti, a inclus în prima sa expoziție 30 de portrete, Copiii din Drăguș, relevând misterul uman și sa-cralitatea genuină din spațiul tradițional. În anii războiului a refuzat să se considere ostatică, soluția finală planând, satanic, și asupra sa. N-am întrebat-o niciodată, și acum regret, cum de a reușit să-și păstreze mintea liberă, echilibrul sufletesc, căror energii anume se datorează temeritatea imensă de a interpreta rolul lui David sfi-dându-l pe orgoliosul Goliat al vremurilor sale, știind prea bine că orice proiect de salvare personală era utopic, legislația rasială putând declanșa în orice moment ritu-alul amintit mereu, al asasinatului colectiv și în spațiul Vechiului Regat.

A tradus împreună cu prietenul Petru Comarnescu piesa reprezentativă a dra-maturgiei americane contemporane, Din jale se întrupează Electra, a lui Eugene O’Neill, pentru Teatrul Național. Au existat multe complicații, nu toate dezvăluite până astăzi, pentru ca spectacolul să aibă loc pe prima scenă a țării, în timp ce aviația ame-ricană bombarda Bucureștii. Iată unul din marile paradoxuri pe care istoricii perioa-dei par să-l ignore: o evreică la Teatrul Național, ba chiar publicându-și în caietul program schițele de decoruri și costume inspirate de montarea de la Teatrul Guild de la New York, din 1931, la care artista avusese șansa să asiste. Adevărat că impresiile de la premiera americană erau semnate, în mod ironic, Anonymus, deși publicul de specialitate cunoștea prea bine veritabila identitate a artistei. Asemenea episoade vor trebui neapărat înțelese și integrate în țesătura documentară a epocii. Așa cum a con-testat nazismul, va contesta și comunismul stalinist de după război. Va fi prezentă în rafturile librăriilor la puține luni după actul de la 23 August cu traducerea și ilustra-țiile Firelor de Iarbă, opera emblematică a lui Walt Whitman, rapsodul democrației americane, la care lucrase în anii războiului. Și și-a asumat misiunea să publice, tot firava mea prietenă de mai târziu Margareta Sterian, cartea simbol a anului de îndoliată amintire 1947, Antologia poeziei americane moderne, an de răscruce a Istoriei, când țarul de la Kremlin luase decizia finală de a înceta dialogul - și acesta, oricum, ipocrit - cu foștii săi aliați occidentali, absorbind toate țările Europei răsă-ritene pe care le cucerise în ultimul an de război, pentru a le transforma în regimuri satelit, lipsite de identitate și personalitate, golemi insignifianți ai Noului Imperiu.”

Iar doamna Lidia Vianu, în deschiderea volumului de poezii ce face parte din arhiva Margaretei Sterian, încredinţată spre publicare Editurii Contemporary Lite-rature Press (editori Lidia Vianu şi Bianca Zbarcea) de legatarul artistei, pictorul Mir-cea Barzuca, consemna:

Părinţii mei

„A trecut viața ca un tăvălug peste ea. A pierdut părinți, iubiri, și-a pierdut traiul de zi cu zi, l-a pierdut iar și iar, l-a clădit iar și iar. A traversat deschiderea epocii interbelice, prigoana din vremea războiului, călușul comunist, a trăit primii ani de după marea confuzie din 1989. S-a născut în veacul al XIX-lea, și, dacă timpul o mai îngăduia, ar fi putut pune piciorul în mileniul trei. Și totuși, «nimic n-am durat», zice un vers... Oare?

Strivită de două rânduiri sociale una după alta, această pictoriță, cu o viață exemplar tragică, a ieșit din comunism ca și cum el nu ar fi existat. Știm cu toții câte capete s-au înclinat: pentru onoruri, pentru o viață mai îndestulată, din dorința fi-rească de a se face cunoscuți. Niciodată Margareta Sterian nu a făcut pactul cu dia-volul. A trecut prin comunism fără să-l vadă, am zice, dacă n-am ști că nu i-a fost ușor.”

Iar în deschiderea volumului de pictură Mariana Vida scria, printre altele: „Arta Margaretei Sterian este inconfundabilă în peisajul picturii contemporane româ-nești, prin legătura - devenită principiu de creație -, dintre sensibilitatea și conștiința artistului, cel ce creează și impune un stil inimitabil, o amprentă ce nu se supune eti-chetărilor, chiar dacă acestea încearcă să devină chei în descifrarea mesajului pro-fund, a tumultului semnelor plastice. Compozițiile sale - între care cele cu flori în care de asemenea a excelat, alături de marii maeștri francezi ai sfârșitului de secol XIX, pe care uneori i-a și depășit, după cum observa Mircea Eliade într-o dedicație făcută ar-tistei -, ascund încă secrete, metafore și ambiguități ce nu se aseamănă deloc cu cărțile deschise ale unor artiști importanți ai generației ei și de mai târziu. Aflate încă într-un stadiu incipient, studiile privitoare la reconsiderarea locului Margaretei Sterian în contextul mișcării avangardei istorice și a picturii românești din a doua jumătate a secolului XX, deopotrivă cu interpretarea stilistică comparativă a operei ei pictate în raport cu arta europeană contemporană, vor rezerva cu siguranță, multe surprize be-nefice generațiilor viitoare…”

Casa părintească

Ce a făcut Margareta Sterian pentru Buzău? Se poate spune că, oricum, mult mai multe decât a făcut Buzăul pentru Margareta Sterian. Cine a citit „Castelul de apă” (publicat în 1972) înţelege că artista a purtat în suflet, toată viaţa, Crângul co-pilăriei străjuit de turnul de apă şi oglindit în apele de cristal (pe atunci) ale heleş-teului, Drăgaica, atmosfera duios arhaică a târgului de provincie sau pădurile şi izvoa-rele de la Curbura Carpaţilor.

Ecourile acestea sunt vizibile şi în pictură: culorile sobre sunt dinamitate de măştile unei realităţii naive, de bâlci, văzute parcă printr-un geam gros, ce estompează contururile personajelor făcându-le să leviteze în mister (Casa părintescă, Obiceiuri de iarnă, Amintiri, Bâlci)

Pictorul Mircea Barzuca, cel care i-a fost „ucenic” , sprijin şi, în cele din urmă legatar testamentar, a donat, în anul 2010, Muzeului Judeţean Buzău, întreaga colecţie de artă textilă. Spunea domnia sa, cu ocazia lansării, la Biblioteca Judeşeană „V. Voiculescu”, a romanului „Castelul de apă” (Ediţia a treia, tipătită cu sprijinul Fun-daţiei Tender): „Margareta Sterian este unul dintre marii noştri artişti şi un mare model pentru mine, un mare om pe care l-am iubit şi l-am venerat. Este un artist de factură renascentinstă care a făcut de toate, şi pictură, şi grafica, şi scris. Opera ei inventează un univers poetic, magic, este o gradină, un nouEden”

Un gest de o rară frumuseţe spirituală, care adaugă la patrimoniul cultural al Buzăului un veritabil monument literar în reprezintă publicarea, în anul 1981, la Editura Eminescu, a volumului: Ultimele so-nete închipuite ale lui Shakespeare, în traducere imaginară de Vasile Voiculescu, tradus în engleză de Margareta Sterian, care realizează şi grafica. Este o încununare a operei de traducător, ce se adaugă transpunerii în limba română a unor capodopere lite-rare universale: Antologia poeziei poloneze contem-porane (Editura Cartea Românească, 1934 - realizată împreună cu poeta Dusza Czara); Trilogia lui Eugene O’Neill (Editura Pro Pace, 1943); Poeme de Walt Whitman (Editura Pro Pace, 1945 - cu ilustraţiile traducătoarei); Antologia poeziei americane moderne (E.S.P.L.A., 1947); Mâhnirea e mai grea decât marea - antologie de lirică veche irlandeză (Ed. „Albatros”, 1974) etc.

S-a stins din viaţă, după o remarcabilă carieră, la 9 septembrie 1992.

BUZĂUL DIN AMINTIRILE MARGARETEI STERIAN

(Pagini din romanul „Castelul de apă)

 

Morţii mei

Când a murit mama, tatăl meu nu avea decât vreo douăzeci și șase de ani. În ciuda nenorocirii care îi răpise soția, tânărul văduv și-a găsit imediat o altă nevastă, frumoasă și aceea, dar foarte săracă și cea mai vârstnică dintre nouă surori, toate ne-măritate. Pentru graba lui de a se căsători cu mult înaintea împlinirii anului de doliu, a fost îndeajuns de pedepsit, căci devenise capul acelui trib de orfane și n-avea să scape până la moarte de îndatoririle pe care o asemenea situație le implica. La început, cre-zuse că poate aranja lucrurile destul de ușor și destinase chiar un fond special pentru finanțarea neîncetatelor recepții - vederi, organizate în scopul căpătuirii cumnatelor. (............................................................................)

Încă de la recăsătorirea lui, bunica văzuse că locul meu nu era acolo și n-a mai avut liniște până nu m-a luat la ea; tata și noua lui soție nici n-au vrut să audă de una ca asta, ea din ipocrizie, el pentru a nu se expune criticilor cunoscuților. Izbindu-se repetat de refuzul lor, bunica și-a făcut un plan pentru a cărui realizare a recurs la ajutorul uneia dintre nepoatele ei de soră. Această fată tânără și vioaie atât a așteptat: o aven-tură. S-a urcat numaidecât în tren și a venit la noi. Când mama era în viață, tânăra ei vară îi mai vizitase; era foarte hazlie și drăgălașă și tata ținea la ea; au poftit-o la masă, au fost prietenoși cu ea, i-au cerut chiar vești despre familia ei, adică și a bunicii.

În provincie, siesta dintre două și patru după-amiază era sacră; trebuia, într-a-devăr, să „nu se audă musca-n pod”, și oricine ar fi comis vreo abatere ar fi compromis sistemul. Cu jaluzelele trase bine, așa încât niciun fir de lumină să nu se strecoare înăuntru, oamenii adormeau satisfăcuți, nemaiauzind nici cocoșul, care de undeva din depărtare, somnoros și el, emitea un fel de slab cârâit. În timp ce unii începeau de îndată să sforăie, alții, care încercaseră să țină o carte în mână, îi ajungeau curând din urmă, și vârându-și nasul în tapițeria canapelelor, se visau toți în fân cosit. Oricum n-ar fi îndrăznit nimeni să întoarcă pagina, așa că se lăsau păgubași de literatură...

La masă, Xenia, musafira noastră, îl rugase pe tata să-i dea voie să mă ia cu ea la crâng, pentru că „nu era obișnuită să doarmă după-masă și i-ar fi fost urât să stea sin-gură până la patru”...

Orășelul acela era vestit pentru minunata sa promenadă tăiată prin păduricea ce-l înconjura. Acolo am simțit eu pentru prima dată duhul naturii, și, în felul meu de copil, i-am deslușit chemarea. Aleile tăiate prin crâng mi se păreau meandrele unui nesfârșit labirint, iar coroanele copacilor, corturi împărătești din jad însuflețit.

Era-n pădure un eleșteu cu ape minunate ;

În mijlocu-i dormea o insulă; pe insulă,

un castel de apă—

Eu nu știam ce-i un castel de apă, deși-l

văzusem de atâtea ori

și vream să mi se pară aievea castelul

estompat din depărtări...

Dacă te apropiai și ascultai, eleșteul răsuna de țipetele broaștelor, care pline de neastâmpăr lunecau pe maluri, sau, după ce te priviseră o frântură de secundă cu ochii lor rotunzi și pătrunzători, săreau precipitat în apa care, sub saltul lor, plescăia muzical și repetat din multe părţi deodată. Pești săgetau fața apei care foșnea ca o mătase pu-trezită de vremi, și șopârle țâșneau, unduindu-și grăbite coada ca o trenă, sau, încre-menind pe câte un colț de piatră, se prefăceau că nu te văd, doar nu le vei vedea nici tu, iar apa suspina mai departe, ca oglinda sub diamantul șlefuitorului.

Când mă făcusem mai mare, tata m-a mai dus la crâng de vreo câteva ori cu șareta lui neagră, lăcuită, plutind pe delicate roți vopsite cu galben; o trăgea Bender, căruia îi cunoșteam fiece mișcare, după cum și el știa ce vrem noi de la el; când îi vor-bea tata, ciulea urechile a înțelegere, iar biciul pomponat, pe care nu-i plăcea să-l vadă nici cu coada ochiului, îl ignora ca pe o musculiță oarecare din crâng.

Tata le-a iubit și s-a înțeles întotdeauna cu animalele: în creștetul munților avea un bordei unde dormea laolaltă cu câinii atunci când se ducea să-și inventarieze mate-rialele și să-și plătească oamenii. Doamne, ce era când îl adulmecau copoii lui! I se aș-terneau la picioare ca blănurile, scânceau și-l împingeau cu botul și nu-l mai lăsau să facă un pas... iar el nu se îndura să-i alunge și nu știu ce le tot spunea, pășind pe dea-supra lor, dimineața, ca să iasă din bordei. Erau frumoși și vrednici și drag mi-era de ei, deși doar o singură dată m-a luat tata acolo, în munți, împreună cu o cumnată a lui, plimbare pe care n-am s-o uit niciodată.

Când i se îmbolnăvea vreun cal, tata îl îngrijea cu mâna lui; n-avea nimeni voie să se atingă de el. Până nu i se însănătoșea animalul era posac, preocupat și nu scotea o vorbă. Fluiera doar, de te sugrumau lacrimile...

Când ajungeam în inima crângului, tata îmi căuta din ochi vreun arici pe care-l culegea de pe jos și mi-l punea în șaretă la picioare, ca să văd cum scoate țepii și cum îi ascunde, iar după ce înconjuram de câteva ori pădurea, pe rondul cel mare și pe cel mic, îi spunea lui Bender să stea și lăsa ariciul în vreun tufiș unde dispărea pe dată, afundându-se în carnea de humă a pădurii.

Dar nu la crâng ne-am dus de astă dată Xenia și cu mine de mână. Am luat-o  spre piața din centrul orașului, unde așteptau la rând câteva trăsuri cu vizitiul moțăind pe capră; ne-am urcat în cea dintâi și Xenia, privindu-l cu ochii ei verzi și luminoși, i-a strecurat vizitiului în mână o monedă de argint, poruncindu-i să „zboare” la gară; nu știam ce pune ea la cale, dar înțelegeam că nu trebuie să-ntreb nimic. Era clar că por-nisem în aventură și-mi spunea inima că s-ar putea să fie ceva în legătură cu bunica. În timp ce orașul era cufundat în somn, noi grăbeam spre necunoscut; O țineam strâns de mână pe verișoara mamei și fiecare întorsătură de roată parcă prin inima mea trecea. Ce-o să spună tata? Și toți ceilalți, care intuiam că vor triumfa?

La gară am ajuns curând, deși continua huruială a șinelor de fier de la roțile tră-surii parcă dura de-o veșnicie. Xenia mi-a șoptit că plecăm cu trenul, mai mult n-am apucat să aflu, că m-a și târât de mână dincolo de stație, într-un mărăciniș, recoman-dându-mi sever să nu mă mișc de acolo orice ar fi, până nu vine ea să mă ia, și că se va înapoia numaidecât. A cumpărat bilete și a pândit sosirea trenului; când l-a auzit ve-nind din depărtare a venit în fugă să mă ia. Ca și întreg orașul, gara dormita. La sosirea trenului au coborât sau au urcat doar vreo cinci, șase oameni. Ne-am suit și noi cât am putut mai cu fereală și ne-am înghesuit, cu povara curajului nostru în suflet, într-un ungher întunecos. Nu vorbeam deloc între noi. Când trenul s-a pus în mișcare pufăind ca un tăietor de lemne care-și scuipă în palme înainte de a se așterne la lucru, am zărit dispărând ultimele căsuțe ale orășelului, ultimele tufișuri arse de soarele puternic al verii. N-aveam să-l revăd pe tata și nici orașul meu natal decât la foarte, foarte mari intervale.

POEZII DE MARGARETA STERIAN

 

Amintiri

DIMINEAŢĂ DE IULIE

*1944, în București, sub bombardament.

E cea mai frumoasă dimineață de iulie din câte pot fi:

îmi amintește un nobil tablou, poate pe acel cu sfânta fecioară

care, desprinsă din cadru, umblă pe pământ cu piciorul gol,

mângâind fire de iarbă nouă și stele de mușețel.

Oamenii au plecat; orașul e numai lumină și tăcere.

Zidul din coasta casei își arată rănile, nesinchisit ca Iov,

se apleacă asemeni greșelilor ce nu pot fi îndreptate,

dună de voită singurătate...

Amintirea în piept stă înfiptă în același loc,

E, totuși, cea mai frumoasă dimineață de iulie din câte pot fi

poate că e ultima dimineață de iulie pe care o trăim...

Lumina și tăcerea stăpânesc orașul,

oamenii l-au lăsat să-și înfrunte singur

destinul hain.

........................................................................

Sunt ca o soră de caritate la căpătâiul unui străin.

REGĂSIRE

Dumnezeu e lumina,

tu ai fost cetatea și mângâierea.

Bucuriile s-au unit cu durerea

ca fluviul cu marea - cine le desparte?

Unde îmi este inima? O frunză subțire

mi-a prins Domnul în piept;

acum știu să ascult, să veghez, să aștept,

se zbate, despre toate îmi dă de știre.

Voi simți când vei fi aproape,

voi ști clipa când drumurile ni se încrucișează;

ne vom revedea întâi ca prin ceață

până când lumina ne va pătrunde sub pleoape.

CERC DE APĂ

Un cerc s-a stins pe apă

când s-au risipit în adânc

razele clipelor de ieri...

Lacrima e prea ușoară ca să-l mai scrie

și nici mâna ta n-ar mai ști.

PENTRU LINIŞTE

Îți mulțumesc, Doamne, pentru liniștea ce mă apasă

- zgomotul n-ar ști decât să mă-nspăimânte -

îți mulțumesc pentru arabescul unei rândunici la fereastră

și pentru ramura verde ce urcă să mă privească,

dar aș vrea să fiu un copil al drumurilor largi,

să cutreier întinsa lume, s-o strâng la piept;

chipuri să vină spre mine ca frunze dansând pe o apă;

drumurile mele se pierd, chipurile dragi se îneacă...

DINCOLO DE FEREASTRA MEA

Dincolo de fereastra mea e-atâta lumină,

încât schela uitată pare un turn de sidef...

Din nou a zidit primăvara o grădină

cu-nflorite crengi diafane,

brațe ce din parcuri te cheamă

- parfumul lor, mai ușor decât orice parfum,

aburind amărui te-nfioară...

Dansând, vântul poartă trecătorii de subsuori,

păsările nu mai contenesc pe limba lor...

În asfințit, un depărtat ocean de aur

își rostogolește valurile mărunte pe cer...

Primăvară, și eu îți cer acum o veste bună:

ce-a mai rămas din mine adună într-o mână

și-nsuflețește-mi lutul cu răsuflarea ta.

CĂLĂTORII

Oamenii vin și se duc;

uneori se opresc acolo unde nu vor să rămână,

de unde se smulg cu o frântură de inimă

spăimântată în mână.

De ce s-or fi oprind acolo unde timpul stă pe loc?

Vor un cort pentru o noapte

când drumurile sunt reci

și stelele departe...

GAUGUIN LA ERMITAJ

Sunt în nord acum. Ermitajul

e un tezaur închistat în silențiosul,

sfânt Petersburg cu zări

calme și nepătruns mister.

L-am regăsit pe Gauguin în

grupajul de gală dintr-o sală

nu mare, dar foarte luminoasă,

în felul muzeelor de navigație

din nord, pardosită cu scânduri

albe, înguste, al căror paralelism

evocă dâre ușoare pe ape calme

dar destinul operelor din muzee,

unde ele hibernează ca idolii în catacombe,

este prea sever.

În grădinile lui Gauguin

ar trebui să se audă triluri de

păsări cântătoare, papagali

iuți la mânie să se sfădească,

șerpi curioși să se

înalțe să vadă...

PÂINEA

Bunica proptea pâinea pe inimă ca o vioară;

eu nu știam cât amar ascundea dulcele-i zâmbet când mi-o dădea...

Ea, de mult este umbră și tot peisajul s-a decolorat

dar prețul pâinii l-am aflat...

Gustul ei e grâu și spaimă a zilei de mâine,

câteodată e inimă culeasă din praf,

câteodată e libertate

în mâna nebunilor cocoloș de haz...

Câte fețe are o pâine!

Cea venită de la Dumnezeu

mi-ai dat-o numai tu cu mâna ta curată

și cu zâmbetul tău.

AŞ VREA SĂ MĂ STING UŞOR

Aș vrea să mă sting ușor cum sufli-ntr-o lumânare:

capul pe pernă și toate la locul lor

- numai brațul lunecat pe marginea patului,

semnul de carte la iertarea păcatelor.

Sunt ostenită mereu să mă aleg

al treilea, al cincilea, al șaptelea oaspe;

cercul se strânge, vorbele devin șoapte,

se rânduiesc mai simetric oaspeții când plec...

La marginea drumului, în zarea Domnului

caut zâmbetul cutezător, vorbele semețe,

poate pe tine te caut, Tinerețe...

Piatră, inima mea o țin cu amândouă mâinile.