ANIVERSĂRI - DANIELA ŞONTICĂ

LA MULŢI ANI!

POETA DANIELA ŞONTICĂ ÎŞI SĂRBĂTOREŞTE AZI (23 martie) ZIUA DE NAŞTERE

DAR VĂ SPUN

În duminicile fără soţ
fratele meu alunul
citea haiku-uri reuşite
despre săritura lăcustei
sora mea beladona
dregea vocalize cu ouă de porumbei
vărul meu lupul
îşi chema haita mai aproape
vară-mea gârla sărată
vindeca visele rele
unchiul meu mărul boieresc
un an făcea mere
un an se odihnea
cu rădăcinile în falia de cutremur.
O, mătuşa mea livada de cireşi amari
doar ea-mi povestea cum se fac copiii
bunica mea tăcere de pateric
mă petrecea desculţă printre ierburile ude
şi mă privea cu mâna streaşină la ochi
până mă vedea
intrată în lumea largă
desigur, bunicul meu
dealul galben cu fruntea bombată
îmi spunea că el este Sfinxul
iar tatăl meu tunetul pădurii
mă lua de mână să ne jucăm
uliul şi porumbeii
în curtea şcolii.
Era frumos
dar vă spun
toate vietăţile fericite erau mama mea
când tăia pătrunjelul atât de fin
şi vorbea despre Dumnezeu.

FEMEIA CU PALMA OGLINDĂ

Femeia cu palma oglindă

stă vara pe treptele unei patiserii centrale din Bucureşti,

se uită la linia vieţii şi trage de colţul gurii în jos, în sus,

vede o întâmplare frumoasă, zâmbeşte,

cu ochiul stâng face semnul ei special,

în miezul zilei îşi scoate păianjenii din ochiul drept,

îi aşază în tabachera de aramă,

îi va dărui vecinei, are o fetiţă dulce care merită un cadou,

întinde o cută a obrazului ca pe cearşaful ei din casa

cu mulţi copii,

bărbatul i-a plecat demult,

de asta are ea părul oţelit,

îl mângâie cu un capac de bere,

trebuie să se facă frumoasă măcar pentru câinele Ringo,

trebuie să mai adune şi nişte bani în cutia de plastic,

dar nu asta contează acum,

în palma oglindă vede animalele

care îi traversează fruntea,

sunt noi,

„cu ce ocazie pe la mine?” –

dar ele nu răspund, au drumul lor precis,

intră în creier,

îi amintesc că nu are pe nimeni

sau că e rudă cu tot oraşul,

cu pământul întreg,

fericiţi cei ce plâng.

Şi-a amintit: asta caută în palmă,

locul pe unde curgeau altădată florile,

lacrimile, cum le spune de când nu mai vin

la întâlnire,

şi doar s-a îmbrăcat frumuşel astăzi,

s-a pieptănat,

e pregătită de-a binelea,

pândeşte venirea lor,

dar au plecat cu toţii -

unii la cimitir, alţii numai în Spania.

DUNĂREA NOASTRĂ

Prin curtea noastră trecea Dunărea
izvora din munţii
Pădurea Neagră
adică
din susul grădinii lui Moş Gavrilă.
Bine, oamenii mari îi spuneau Izvoraşul
dar ei habar n-aveau
că pe un mal stăteau dacii
iar pe altul romanii
şi se băteau cu săbii
galbene din coceni
şi trăgeau cu arcuri de alun
iar câteodată
se mai amesteca printre ei şi Winnetou.
Doar mama credea cu noi toate
doar ea ştia
să împingă harta mai aproape
ori de câte ori
ne întorceam învinşi de la război
şi tot ea uita mereu
cât de rece era Dunărea
şi mă trimitea
să spăl toate cizmele de cauciuc
în apele ei.

NU PLÂNGE, ANA

Nu plânge, Ană...

de-acum eşti mare, gata cu ursuleţii de pluş,

sunt pe lumea asta multe lucruri de dorit,

de ce ai vrea ursul ăsta

care s-a aşezat singur rege

peste jucării şi le strică...  

(Lasă trenurile în pace,

nu te crede Karenina, eşti doar o Ană într-un zid).   

Mai ţii minte păpuşa blondă

căreia i-ai tăiat codiţele

doar ca să-ţi testezi

puterea de a crede - sau de-a cine te jucai oare?

Și chiar dacă nu găseşti un sinonim

pentru cuvântul fericire

merită să îl aştepţi pe Moş Crăciun,

ştiu, nu va veni el, ci chiar Iisus

şi va descărca un sac cu toate minunăţiile

şi-ţi va spune: alege orice vrei,

numai acest ursuleţ de pluş nu,

acesta nici pe mine nu mă iubeşte.

 CREDINCIOSULE SANCHO

Orice Dulcinee

ar da un şut în fund mârţoagei,

ar lua condeiul şi i-ar scrie

credinciosului Sancho,

spre clarificare.

Ay, ce mult l-am iubit pe Don Alonso,  

l-am cioplit în aur şi fulgere,

i-am pus pe cap cunună de pietre scumpe

şi i-am pus în dreapta sabie de argint,

l-am trimis în vâltoarea bătăliilor

ca să-l pot adora de departe,

să-l văd neclar şi uriaş în rugul deşertului,

era cel mai frumos dintre toţi, îţi jur,

munţi de hârtie am cheltuit

scriindu-i despre o mare iubire, 

râuri s-au vărsat cu totul în mare,

oceane s-au urcat la cer,

s-au schimbat regi şi palate,

lumea părea la picioarele bărbatului fără seamăn.

Iar eu,

desigur,

ce mult

l-am iubit

pe Don Alonso,  

ce mult!

Adevărata Dulcinee ar da un şut în fund

mârţoagei lui ponosite şi ţi-ar scrie

că aşa se face, credinciosule Sancho,

că mi-am trimis inima pe şesuri cu gazon  

direct spre morile de vânt

dar acolo, ce folos? - mestecă întruna

nesfârşite deliruri despre

Don Miguel, de parcă pe el l-aş fi iubit,

de parcă aş fi îmbrăcat degeaba rochiile de muselină

când binevoia să ne facă o vizită 

cavalerul nici unei tristeţi. 

POVESTE DE PE STRADA MEA

Această iubire mă trece dincolo de Sahara

pe spatele unui crocodil secret şi blând,

mă duce în ţara

visată de fetiţa celor trei zâne cu dantele şi coifuri,

întinde poduri, sârme şi autostrăzi,

îmi povesteşte cum

peste oceane vom călători

ca peste bălţile plânsului,

vom învinge Nilul,

vom lupta cu stihiile,

vom salva bibliotecile de la incendiu.

Din fire de nisip vom face doi tigri

care vor hăitui amintirea,

îşi vor lepăda blănurile la piciorul Olimpului

acolo ereticii ne-au zărit într-o vară.

De pe strada mea îngustă

această iubire se vede foarte mare.

PENTRU NĂSCUŢI ŞI NENĂSCUŢI

Mi-am uitat miresele în vitrine

însă degeaba îmi fac griji,

ele se învârt mereu fericite după soare.

N-au aflat că pruncii lor nenăscuţi

depăşesc cortegiul

şi intră în biserică

să se roage pentru albul pierdut al mamelor.

Suntem campioni.

Nu mi-o luaţi în nume de rău:

mie n-o să-mi vedeţi umerii goi

în această promisiune.

SCRIPCARUL PE ACOPERIŞ

Sunt scripcarul pe acoperiş,

vreau să spun de pe toate acoperişurile lumii.

Copiii de lapte mă ştiu

se sperie de paşii ce se aud înfundat

până în inimă,

pisicile mă recunosc - noaptea alergăm împreună

şi râdem de versurile noastre triste,

doar voi nu mă cunoaşteţi,

cu ceasurile voastre

potrivite după un alt timp.

Îmi pare rău, dar

când scrieţi poezie

din plictisul grăsuţ al fericirii,

mâinile voastre stângi ivesc excrescenţe în loc de mângâieri,

iar mânile voastre drepte

nasc o mare umbrelă de carne

să vă adăpostească de posibile întâmplări.

Şi nu este ceea ce credeţi -

ploaia cade pe acoperişurile de tablă,

pisicile alunecă de pe coame,

hohote se înalţă din oraşul de carne fericită.

CÂND PURTAM UN SINGUR CERCEL

Era ziua când purtam un singur cercel,

lung şi ascuţit ca o sabie.

Venise un bărbat care mă numea zeitate,

deşi nu credea în mine.

Cuvintele lui erau din cretă, le aruncam distrată

în faţa trenului.

Ca să mă-mblânzească, îmi spunea poveşti,

îmi descria un decor romantic,

în care aveam să fixăm toate ceasurile după cum am fi dorit,

îmi promitea un trai edenic în pădurea primordială

cu păsări rare, orhidee sălbatice şi copaci de ceai

care îşi aplecau ramurile în faţa oamenilor,

cu animale vindecătoare prin prezenţa lor

şi plante parfumate, înalte cât zgârie-norii, blânde

şi ascultătoare ca bunicii,

pe spatele catârilor se cărau în desagi imenşi

fructe zemoase pentru copiii pădurii.

Zeitate, spunea el, vom fi fericiţi, aşteaptă-mă

şi voi veni să te duc acolo într-o zi.

Dar nu, nu-mi cere asta acum...

Oare nu atunci mecanicul de locomotivă

ne-a aruncat în mijlocul stepei, nu atunci haita

aceea de animale mărunte, sâcâitoare şi înfometate

ne acoperise cu totul trupurile înfricoşate? Nu

atunci mi-am scos cercelul lung şi tăios ca o sabie

şi am retezat rădăcinile visului şi mi-am tăiat

părul lung care îşi făcuse atâtea speranţe?

DUMINICA STRĂZILOR ÎNGUSTE

N-o să uit prea curând

acel început de vară,

acea duminică a străzilor înguste

asediate de vânzători ambulanți de cireșe,

văzusem copii cu fețe transfigurate

de promisiunea unei vacanțe nesfârșite,

eu însămi trăiam sentimentul unei iminente plutiri,

nu știu cum se făcuse dar levitam

la nivelul cuiburilor.

Si totuși neconsolată m-a găsit

acel bocet ivit din cimitir:

Daniel, Daniel, unde te-ai dus…

Orice moarte e mai tragică vara,

am apucat să gândesc

și am căzut la rădăcina copacilor.

Poezia mă pedepsea

ori profeția se întorcea împotrivă-mi,

transformându-mi cordul într-o cireașă

pe care iubirea o scuipa

cu sâmbure cu tot.

ANOTIMP VINOVAT

Era frig, dar n-ai fi zis ,

când vedeai între pavilioane atâtea

personaje mântuite

sau când hainele tuturor se târau

ca nişte droguri usturătoare

purtând falsă aromă de zmeură

printre amintiri nevindecate.

Începutul de zi se arăta optimist:

primul animal de companie regăsit

a fost chemat la vorbitor şi investit

cu un sentiment fără etichetă,

ei se bucurau ca nişte copii când sanatoriul

se potolea cu flăcările epidermei lui.

Era primăvară, dar nu se vedea clar,

şi ai fi putut crede că anotimpul este vinovat pentru

rolurile inversate ce gâfâiau oribil

după înghiţirea părinţilor uitaţi acolo.

CULTIVATORUL

Chiar dacă mă strigi din duminicile tale triste şi mov,

eu nu mai aud decât iedera

cum se dezlipeşte de pe casele vechi

şi se stinge ca un şarpe la picioarele mele.

Nu simţi că e ceva demodat în a-mi povesti în

fiecare săptămână despre căderea din rai şi pe

urmă despre rănile umplute cu soare

şi despre şirurile de cămile pântecoase ce-ţi trec

prin grădină? Ca să nu mai spun că şi despre rândurile

de varză de bruxelles la care piguleşti toată

vara ar fi ceva mai bun de zis…

Şi, o, lentila mea superbă prin care văd de departe,

din însăşi ursa mare văd cum ai să devii peste ani

un desăvârşit cultivator de inimi triste şi mov.

SĂ MĂ FI NUMIT MARIA

Să mă fi numit Maria,

să nu fi avut un sânge atât de clocotitor,

să fi dus o viaţă retrasă

într-o casă de pe malul lacului,

să fi fost stăpâna

celei mai frumoase hulubării,

să fi avut harul de a salva de la moarte

fluturii trecuţi de o zi,

să nu se fi risipit pe mine

cuvintele binevoitorilor

şi mai ales toate iubirile mele să fi fost tu.

Dar aşa, ce lucru scandalos,

te-ai aplecat în ţărână

şi ai cules aura mea

zdrenţe,

zdrenţe.

CREDINŢA INOROGULUI

Tot ce-ţi trebuie este o credinţă tare.

Credinţa este

forţa care îţi aduce lupii

să-ţi lingă zahăr din palmă,

este firul de iarbă

care descuie lacătul ruginit,

ea-ţi scutură gluga de zăpadă

pentru a-ţi goli trupul

de boli şi de frici.

Nu trebuie decât să crezi

că în clipa aceasta

inorogul pe care încaleci

te va aduce la mine.