ANIVERSĂRI - FLORENTINA LOREDANA DALIAN

LA MULŢI ANI SCRIITOAREI

FLORENTINA LOREDANA DALIAN !

MAI  ŞTII...

Mai ştii cum am venit pe lume, copil liniştit, cu ochii măriţi a mirare? Aşa ve-nim pe lume, ne arătăm ei cu toate mirările noastre. Ea ne întâmpină după cum are toa-ne – cu palme la tălpi sau cu o-mbrăţişare.

Mai ştii cum mă ţineai în braţe, cum mă legănai şi-mi cântai? Cum îmi inventai poveşti şi te înnebuneam mereu „Mai zi!“? Tu mi-ai spus c-am fost un copil cuminte, că nu plângeam niciodată cât să mă fac auzită, mă întorceam cu faţa la perete şi dă-deam drumul unor lacrimi mari, neînsoţite de niciun suspin. Mi-ai zis că lacrimile mele te impresionau mai mult decât plânsul tuturor copiilor la un loc.

Apoi, când am mai crescut, făceam nebunii amândouă, eu - vesel copil, tu - fost copil fără copilărie. Atunci cu răţuştele, mai ştii, am înecat jumătate din ele şi l-am minţit pe tataie că le mâncase Rauş. Când a vrut să-l lege, am ameninţat că-mi iau şi eu un lanţ şi mă leg lângă el, în semn de protest. Ce vină avea bietul câine? Tu ai vrut să-mi faci moftul, să le văd cum înoată şi le-am pus apă într-o albie de tablă, iar când au vrut să iasă s-au călcat în picioare una pe alta. Noi nu umpluserăm albia până sus, atât ne-a dus mintea pe amândouă.

Mai ştii când a venit Ionel să mă ia? Tu poate-ai uitat, eu cum aş uita? - mirosul acelei seri de primăvară, cana cu lapte rămas nebăut şi zambilele... M-ai trimis să culeg zambile pentru Dani, le-am rupt pe toate şi le-am acoperit cu rouă, dar voi n-aţi ştiut. De-atunci, parfumul zambilelor roz îmi miroase a lacrimi de copil într-o noapte de pri-măvară, a suflet necăjit care nu dorea să plece de la bunici. Voi aţi crezut c-o să mă bu-cur că merg la oraş, la verişoara mea care avea păpuşi frumoase. Dar eu vroiam să ră-mân cu ale mele, făcute de tine din cârpe înfăşurate pe linguri de lemn. Îmi amintesc şi bariera la care-am oprit. Şi gândul meu de-a sări din maşină şi de-a o rupe la fugă ‘na-poi. N-am îndrăznit. Dar mi-am promis atunci că nimeni, niciodată nu va mai hotărî pentru mine.

Mai ştii cum mă căţăram cu cartea în corcoduşul bătrân şi cum citeam ore-n şir până mă strigai la masă? Cum coboram pe funia pe care mi-o legaseşi de-o cracă?

Mai ştii cum râdeam de ne dureau fălcile? Ca-n noaptea aia când ne lovea tataie cu picioarele că nu ne puteam abţine, iar el trebuia să se odihnească, fiindcă se trezea devreme să meargă la muncă. Nu mai ştiu de ce râdeam atunci, dar îmi amintesc râsul ăla, cu atât mai răsunător cu cât ne străduiam să ne-abţinem. Ce n-aş da să mai pot râde cu tine acum, ca şi-atunci! Să-ţi mai aud o dată râsul ăla sănătos şi să-ţi mai văd privi-rea şugubeaţă. Râdeai de tine, râdeai de viaţă, să-i faci în ciudă şi s-o înşeli că nu ea râ-de de tine.

Mai ştii atunci, la masă, când Ani mi-a zis: „Puiule, ţie-ţi lucesc ochii ca şi mie - de inteligenţă.“? Te-ai adresat serioasă la tanti: „Hai, bre, să mai bem şi noi un pahar de vin, să ne lucească şi nouă ochii!“

Şi când ai stat la noi, în anul ăla după liceu, când învăţam pentru facultate. Iar-na, veneam la tine în cameră, că era mai cald. Tăceai ore-n şir, meşterind din andrele şi mă priveai pe deasupra ochelarilor. Mă iritai cu oftatul tău.

- Ce-ai?

- De, mamă, ştiu si eu? Mă gândeam că nu-i bine să-nveţi atâta, să nu te ‘bol-năveşti. Mai ieşi şi tu la aer, mai plimbă-te, cum oi fi putând să stai ore-n șir pe scaun, cu ochii-n hârţoagele-alea?

- Dar tu cum puteai să munceşti la câmp, cu soarele-n cap, de dimineaţa până seara, să cari apă de la doi kilometri, să...

- Ei, de muncă n-a murit nimeni. Eu puteam, că eram învăţată şi trebuia.

- Şi eu trebuie! Dacă nu reuşesc nici anul ăsta, nu cred că mai pot s-o iau de la capăt. Şi nici de învătătură nu se moare. Şi iar oftai.

Odată, te-am surprins fixându-mă, parcă muncită de-un gând.

- Ce mai e? Nu te mai uita aşa la mine, să nu mă deochi!

- Ei las’, că tot eu te-oi descânta. Ştii, doar, că am leac.

Până la urmă ţi-ai luat inima-n dinţi şi mi-ai cerut un caiet, să vezi şi tu ce scri-am pe-acolo. Ţi-am dat unul de matematică. Te uitai încruntată la paginile scrise şi te simţeam încordată şi murind de necaz. Ţi-ai mai sters o dată ochelarii, poate nu se vede bine. N-ai mai răbdat şi-ai prins curaj:

- Măi mamă, învaţă-mă şi pe mine, să nu mă mai uit ca mâţa-n calendar! Nu ştiu ce-i cu-atâţia icşi-igreci pe-aici.

Doamne păzeşte! Cum era să te-nvăţ integrale, când tu rămăseseşi la stadiul ce-lor patru operaţii elementare de aritmetică! Totuşi, ştiindu-te curioasă şi vrând să-ţi mai potolesc frământările în privinţa acelor icşi-igreci, m-am apucat să-ţi povestesc cum stau lucrurile cu ecuaţia de gradul I. x-5 = 10. Cu cât egal x?

- Şi, dacă ştii cât fac x, la ce-ţi foloseşte?

- Păi...

Chiar aşa, la ce-mi foloseşte?

- D-astea înveţi tu?

- Ei, nu, pe astea le-am învătat demult, acum fac altele mult mai grele.

- Şi-ţi foloseşte?

- Păi... îmi foloseşte, să iau la facultate.

- Bine, mamă, învaţă atunci, dacă trebuie...

Şi te-ai întors nelămurită la andrelele tale. Măcar din mâinile tale ieşeau nişte ciorapi! Cred că ştiu ce-ai vrut să-mi spui atunci. Sunt întrebări la care nici matematica, nici alte ştiinţe nu dau vreun răspuns. Cum îi zicea Zorba scriitorului: „Scuip pe cărţile tale! La ce-ţi folosesc toate cărţile alea, dacă nu-ţi dau răspunsul la o întrebare atât de simplă - de ce mor oamenii tineri?“

Apoi, după ce-am reuşit, când am venit acasă-n vacanţă, m-am apucat să fac or-dine prin caiete, să nu mă mai încurc de ele. Le-am strâns pe cele pe care învăţasem şi ţi le-am pus teanc lângă sobă, s-aprinzi focul cu ele. Peste un timp, am dat de ele-n pat. Iar le-am pus jos şi iar şi-au mutat locul. M-am răţoit la tine:

- Ce tot pui caietele-n pat? Dacă te-ncurcă, du-le undeva şi-ţi iei câte unul când îţi trebuie.

- Ce să fac cu el?

- Cum ce? S-aprinzi focul, de ce crezi că le-am pus acolo?

Te-ai uitat la mine ca la icşi-igrecii ăia şi ţi-ai făcut cruce.

- Să mă trăznească Dumnezeu când ‘oi pune eu munca ta pe foc! Dacă nu te-aş fi văzut cât te-ai chinuit să umpli nenorocitele astea de caiete! Mai bine-mi bag mâi-nile-n foc!

Degeaba ţi-am explicat că munca mea şi-a primit răsplata, că ce-am scris acolo mi-a rămas în cap, că, oricum, n-o să mă mai întorc niciodată la ele. Nu te-am convins. Le priveai înduioşată, le mângâiai şi parc-ai fi vrut să le săruţi. Văzându-mă neînduple-cată, ai găsit soluţia de compromis:

- Lasă că le pun eu undeva, să nu te mai încurce.

Le-ai luat în braţe şi tu ştii unde le-ai dus. Or mai fi şi-acum prin vreun colț al casei…

După înmormântarea lui Petrică, la pomană, mai ştii? Toţi erau cu ochii pe tine - să nu bei, să nu mănânci mult, să nu bei suc, să-ţi iei pastilele... Aveau grijă de gli-cemia ta şi de tensiune, dar la suflet câţi s-au gândit? De parcă te mai putea omorî ce-va, dacă trecuseşi prin asta! Şi-apoi, eu am înţeles că-ţi era ciudă pe viaţa ta; în locul tău, nici eu n-aş mai fi vrut să trăiesc.

Când mi-ai întins paharul şi mi-ai comandat „Pune ţuică!“ am făcut ochii roată şi, după ce m-am asigurat că-şi băgaseră nasu-n farfurii, ţi-am turnat de două degete.

- Puţin.

- Lasă, bea numai cât poţi!

- Nu, e puţin. Mai pune!

Am zis „Doamne-ajută!“ şi ţi-am umplut paharul. L-ai dat pe gât, tu, care nu băuseşi niciodată prea mult, iar în ultimii ani nu mai ştiai gustul băuturii.

După ce l-ai golit, l-ai întins iar:

- Pune şi vin!

Am pus.

- Acuma pune suc!

Şi când am plecat de la restaurant, te rezemaseşi de-un gard şi nu mai vroiai să mergi. Ei au crezut că ţi-e rău, doar eu ştiam ce ai. Te-am rugat să faci un efort să mer-gi sprijinită de mine, ca să nu ne prindă cu năzdrăvănia. A ţinut.

Mai ştii, mamaia mea dragă, cum dormeam vara afară şi-mi arătai stelele? Le botezai, pentru mine, cum îţi trecea prin cap şi eu mă-ntrebam de unde ştii atâtea. Îmi alegeam câte una şi o priveam până alunecam în vise, sub mângâierea mâinilor tale crăpate. Şi parcă nimic rău nu mă putea atinge şi toată lumea era a mea, cu pământul, cu cerul şi cu stelele toate...

POEME

ATÂTEA LECŢII

Atâtea lecţii de învăţat
în viaţa aceasta,
dar nu ştiu cum se face
când Dumnezeu ne scoate la tablă,
ne prinde mai mereu cu tema nefăcută,
cu lecţia ne-nvăţată...
El nu pune note, nu,
nici corigenţi nu lasă,
doar ne mustră cu arătătorul.
Cinci minute ne crapă obrazul
de ruşine, apoi
copii râzgâiaţi ne cerem drepturile:
S-a sunat de ieşire Doamne,
mai dă-ne o pauză,
mai lasă-ne,
mai pune de-o vacanţă mare ceva,
mai dă-ne un răgaz
să ne plângem nu doar păcatele
ci şi fericirile...

DESCULŢĂ

Fetiţa umblând desculţă
prin lanul de grâu,
îmi face un semn peste timp -
îmi spune c‑ar fi momentul să devin femeie.

Cum să‑i explici unei fetiţe
că tu ţi-ai uitat sufletul
prin lanul acela încă verde,
printre păpuşile din cârpe,
înfăşurate pe linguri de lemn?

Că oamenii mari nu te acceptă
aşa neorientată, inadaptată,
cu sufletul la vedere,
plecată cu sorcova
într-un timp căruia nu‑i mai aparţii?

NOAPTE PESTE SAT

Când noaptea cobora peste sat,
mă adunam și eu de pe drumuri,
obosită de-atât alergat prin orz,
până departe, la șosea.
Toată lunca era a noastră
și noi, ai ei.

Ne primea cu brațele deschise,
copii ai soarelui și-ai câmpiei.
Când noaptea cobora peste sat,
se întâmpla o liniște
pe care câteodată o caut
în lada de zestre a copilăriei.

DEPRESIE

Bătrâna cu flori mi-a întins lăcrămioare

de obicei cumpăr le ador

azi doar i-am zâmbit

i-am întins o monedă

şi-am trecut mai departe

a alergat după mine

Ia-ţi florile nu primesc de pomană

s-a oprit nedumerită

când mi-a văzut lacrimile

de ce plângi maică? a întrebat simplu

cum întreabă femeile de la ţară

chiar aşa de ce plâng?

ridic din umeri mă uit la ea

nu se lasă clintită aşteaptă răspuns

Am o depresie zic

adică ce? Asta-i un fel de doagă lipsă?

Îhm...

n-are nimic mă consolează

nu eşti singura...

da’ să nu mai plângi că-ţi strici ochii

uite eu stau în frig pentru doi bănuţi

bat cale lungă rabd de foame

n-am lemne de foc şi nu mai plâng

tu doar ai coborât din maşină

eşti îmbrăcată încălţată

(oho, şi-ncă cum dar

numai eu am voie s-o spun)

ce-ţi lipseşte? în afară de doaga aia...

nu pleacă nici nu tace ce să-i răspund?

când nu ştii ce să spui

cel mai la-ndemână e adevărul

dragostea! asta-mi lipseşte

ai vrut să ştii ai aflat mai vrei?

na să te saturi

Dragosteeeeaaaa!

se uită buimacă îşi face cruce

face un semn la cap către omul cu fluierul

care cântă şi el pentr-un bănuţ

fata asta săraca e dusă

ai auzit ce-i lipseşte?

omul îşi vede de fluierul lui

apoi începe să fredoneze

Dragoste buruiană rea!

femeia îşi vede de

lăcrămioarele ei timpurii

eu îmi văd de drumul meu

presărat cu lacrimi

CEAIUL AMAR

Îmi beau ceaiul

acesta amar

privesc printr-un ochi de

fereastră

o frunză

dar n-o văd

ascult o pasăre

pe care n-o aud

gândul îmi zboară la un

Inter-City

în timp ce viaţa

mă depăşeşte

ca un accelerat

în care am vrut să urc

o dată

dar şeful de tren

mi-a zis

că nu mai sunt locuri

nici măcar în picioare

ce să fac? l-am întrebat

nu mă priveşte

n-ai decât să te-ntinzi

pe şine

sau pe centură

problema ta

şi ceaiul devine

din ce în ce mai amar...

E NOAPTE ŞI-MI PARE...

E noapte cu stele, o lună deșartă,
Pășesc printre ramuri de finic și măslin,
Aș vrea să trec dincolo, nu-i nicio poartă
Și-n aer se vântură săgeți cu venin.

În lume, e-aproape de primăvară,
Se schimbă pământul, iar florile cresc,
În gură, am gust de trădare amară.
E noapte; și-n gânduri cuvinte-amuțesc.

În grădină, măslinii par adormiți,
De parcă și ei așteaptă minunea,
Cu frunze tăcute ascultă smeriți
Un glas ce-și înalță la cer rugăciunea.

Tristeți mă apasă, eu nu le-nțeleg,
Mă scutură friguri, e aerul greu,
Pare că cerul se cutremură-ntreg.
E noapte. Și-mi pare că Iuda sunt eu.

RĂZBOI

Vezi, fata tatii, așa-i la război,

n-ai timp să te gândești la nimic,

ești mai mereu pe muchie de cuțit.

Eu am făcut la grăniceri,

era o noapte cu stele, mirosea a fân cosit;

de unde fân? doar moartea trecea cu coasa pe-acolo.

Cine mi l-o fi scos pe rusu-ăla-n cătare?

L-am somat scurt: Stai că traaag!

Serghei sau cum mă-sa l-o fi chemat

a ridicat mâinile și-a bâiguit românește:

Nu trage! Copii!

Nenorociu' a scos poza și-a pus-o-n dreptul inimii;

Și-acuma trage, Mitică, trage mă boule!

tu, care n-ai tăiat o găină-n viața ta,

care plecai la mat când se tăia porcu',

trage, soldat, n-auuuzi?!

Am armat, ăla tremura ca varga,

pozhaluysta

am tras un foc în sus și i-am strigat tare: fuuugi!

spasibo!

apoi din nou: staaai!

a-ncremenit;

mi-am scos vestonu' și i l-am pus pe umeri,

dacă-l vedeau mai încolo să nu-l recunoască;

ne-am privit în ochi, ai lui erau albaștri,

am văzut cerul în ei.

De-atuncea, tată, ceru-mi pare că seamănă cu doi ochi

într-o noapte când mirosea a fân cosit, a praf de pușcă și-a moarte.

Da' viața-i mai tare, chiar și-n război.

Mi-a azvârlit ceasul lui de aur,

(o fi fost ofițer, soldații nu cred să fi avut așa ceva)

doi bani nu face aurul la război,

eu nu-i cerusem nimic, am vrut să i-l dau înapoi,

a fugit.

Am rămas cu ceasu-ntr-o mână și pușca-n alta,

îmi cășunase că sunt trădător,

da' cum să omori un om atât de aproape,

mai ales când și-a pus copiii la inimă?

Mie nu-mi treb'e aur, da' ceasu-l păstrez,

mă uit la el și-mi aduc aminte

de noaptea când m-am simțit de parca-aș fi fost Dumnezeu.

Și mă-ta-mare cică nu-s bun creștin

că nu merg la biserică;

cic-o să mă-nghită iadu',

da' eu mi-am trăit iadu' acolo, pe front,

și zic că poate s-o deschide și pentru mine Raiul,

o să mi-l deschidă ochii lu' Serghei sau cum mă-sa l-o fi chemat,

așa cum semănau ei atunci, în noapte, cu cerul.

Așa zic eu... da' parcă cine știe?