ANIVERSĂRI - FLORIN DOCHIA, - 70 DE ANI

ANIVERSĂRI

SCRIITORUL FLORIN DOCHIA

ÎMPLINEŞTE 70 DE ANI

Eu aparţin secolului în care au murit utopiile. Aparţin secolului care a căscat prăpastia între viaţa interioară şi aceea exterioară a fiinţei umane, amplificând schizofrenia civilizaţiei. Ruptura e în fiecare dintre noi, fie că o recunoaştem, fie că nu.

Din această situaţie a fiinţei mele s-au născut poemele ce s-au scris mai departe şi toate celelalte lucruri pe care le-am făcut, cu voie sau fără de voie. Viaţă adevărată nu le poate insufla, mai departe, decât tu, cititorule. Poate că merită.

Florin Dochia

COMMUNIO SANCTORUM

ah cerul acesta ca burta unui peşte albastru
prins în plasa unui pescar surd şi orb
dormeai sub el am venit la tine
ţi-am spălat picioarele cu lumină
şi mâinile mi s-au făcut aripi
aerul strălucea în jurul nostru
şi ne înălţam ca un fum auriu
din vreascuri stropite cu mir
îmbrăţişaţi aşa cum ne-a închipuit chagall
într-o clipă de graţie
departe de casa copilăriei lui
departe de prima lui iubire
tată al nostru caută o stea
desenează-ne pe ea sălaş
nesfârşită fie gloria ta
chipul tău să-mpodobească zidurile
staţiilor de metrou
şi peretele garsonierei de la mansardă
unde scriu acest mesaj pe geamul aburit
privind ploaia acestui sfârşit de martie
ah cerul acesta ascuns
sub care sinucigaşii mai caută o şansă

„M”

(Din grupajul „Şase semne despre moarte”)

eşti bolnav – vine îngerul şi zice – de o boală a materiei
cu transmisie sexuală: trăieşti – şi eu am să te vindec –

zice

şi mă înveleşte cu pulpana mantiei lui de chitină
(visam unul sau două războaie de apartament,
câteva inundaţii în bucătărie, un incendiu în pădurea
sentimentelor, o furtună a feromonilor îngropând
greieri şi furnici la un loc)

vine îngerul ca un gândac de abur verde gălbui
ca un gândac de sulf şi zice că trupul meu
e o tumoare a materiei trebuie să mă vindece
să mă îndoape cu medicamente – gloanţe
sârmă ghimpată, foc şi pară, Cyclon B
şi avalanşe de avioane în picaj nesfârşit
(de ce nu i-am spus că am şi suflet, am şi dorinţe
nevinovate, am alergat prin crâng copil fiind,
am furat cireşe, am păscut vitele pe izlazuri, ah!
dar câte n-am făcut, câte n-am făcut!)

vine îngerul şi mă acoperă cu mantaua lui
chitinoasă – am să te apăr – zice – de tine însuţi,
de suferinţele bucuriei şi de bucuriile suferinţei
de pericolele iubirii şi plăcerile urii, de trădarea sincerităţii
şi aceea a femeii, întoarce-te la mine, întoarce-te
la nisip, lasă-te în voia cenuşilor zburătoare,
am să te vindec…
(el nu ştia că locuiesc într-o «haltă
părăsită» şi de acolo nu se văd decât trenurile ruginite
ale aşteptărilor mele, ale aşteptărilor mamei mele,
ale aşteptărilor aşteptărilor aşteptărilor?)

vine şi spune: am să te vindec de toate acestea

SĂ MERGEM, AŞADAR

Lumina ca o absenţă a beznei
aşa cum viaţa e o prezenţă a morţii
cu zâmbetul ei promiţător.

„Teme-te de absenţa mea, lumino, teme-te!”

Iată că ne inundă chemarea irepresibilă a întunericului
el priveşte în inima noastră
trecerea sângelui din încăpere în încăpere
înainte şi uneori înapoi.

El mângâie fericiri nenăscute
fericiri posibile
fericiri pasabile ca orice fericiri.

El mângâie absenţe catifelate
şi zâmbetul i se lăţeşte pe chipul fermecător:
vino - zice - vino la nunta finală
vino să dansăm pe scândura eşafodului
căci va veni o clipă
când ghilotina luminii
va cădea.

SE SPUNE CĂ

Tu cel mai bine ştii să taci.

De ce ai vorbi cu oarecine

când ai adus deja Cuvântul pentru mine?

Am vrut să-Ţi dau în schimb un vis

la sărbătoarea Ta de fiecare zi

dar am găsit doar un coşmar

căzut demult dintr un amar vechi paradis.

N-ai cum să ştii,

n-ai cum să faci vreun gest.

Tu ai să taci

infernu-i fără rest -

şi ai să aştepţi o rugă iar

din alt vechi paradis amar

să se înalţe ca un fum

dinspre atunci înspre acum.

E un dincolo de Tine

de care lumea mea se ţine

din care mâine încă vine.

Tu ai să taci eu am să spun

Până când soarele-mi apun.

ÎNTRE NOI E CEVA

Ne desparte lumina zilei

Tu locuieşti într-o dimineaţă

Eu am închiriat temporar o înserare

Ne privim cu prefăcută indiferenţă

Printr-un fel de ceaţă strălucitoare

Tu îmi faci semne cu mâna

Ca şi cum m-ai primi la aeroport

Eu îţi fac semne cu mâna

Ca şi cum aş întârzia la fereastra

Unui tren care pleacă într-o direcţie necunoscută

Ne desparte lumina zilei

Şi noaptea care se apropie de noi

Pare o inundaţie de pietre

Ce ne înconjoară din toate părţile

Ca un vârtej scăpat de sub control

Tu locuieşti într-o dimineaţă continuă

Eu voi fi evacuat curând

din garsoniera închiriată la capătul nopţii.

DISTOPIE

Încă se moare din timpul vieţii

încă se moare fără vreun rost

scrie cu sânge pe toţi pereţii

a fi e acuma ce nici n-a fost

Se plimbă morţii pe bulevarde

se ţin în braţe pe bănci în parc

vorbesc întruna şi toate par de

ţintit cu săgeata scăpată din arc

Dar corzile-s rupte şi nici nu mai sunt

în tolbe săgeţi şi speranţe în noi

degeaba-n apusuri am să mă ncrunt

degeaba visa-voi că ieşim din noroi

Doar tu pradă vie şi castă iubito

alergi prin poieni şi te cântă poeţii

eşti hrana eşti apa pe care am sorbit o

la ceasul plecării-n regatul tristeţii.

10

am deschis fereastra

şi poştaşul mi-a adus o scrisoare de la domnul ionescu

nu o uita pe doamna smith

în viaţă trebuie să te uiţi pe fereastră.

am semnat confirmarea de primire

şi poştaşul a plecat mai departe.

azi începe viaţa mea – scria

pe spatele sacoului său bleumarin.

e bine să te uiţi pe fereastră

de aici se vede calea luminoasă a vieţii şi a morţii.

azi începe viaţa mea – spun

în fiecare dimineaţă şi privesc pe fereastră,

aşa cum o îndeamnă doamna smith pe doamna martin,

care înţelege că e doar un fel de a spune

englezul şi-n casa goală e ca la curtea regală.

însă domnul smith este categoric

luaţi un cerc, mângâiaţi-l şi va deveni vicios!

aşadar vin şi întreb dacă ştie careva

cum se mai piaptănă cântăreaţa cheală.

28 MARTIE 1950. PÂNĂ LA CAPĂT

În jurul Tău o ceaţă de aur

în jurul meu sentimentul sfârşitului

tu vii cu lumina eu mă prefac în faur

cu tăişul cuţitului.

Este marţi înainte de zori

când deschid în urlet ochii spre lume

secolul se-mparte la jumătate

se repară ce se mai poate

se spală de răni ca de umbre străine

strig: mamă, de ce m-ai adus pe mine

ca să salvez lumea de durerea de sine

când nici pe mine nu mă pot salva de ruine?

E drept aş vrea să simt că Ţie-ţi pasă

şi nu-i pustiu de Tine-n casă

că-Ţi pot fi gazdă de rătăcit vei fi

pe înspinatele cărări pustii

să bei de sete-ţi este eu Ţi-aş da

aş vrea să nu mi mai fie noaptea grea.

Mă mai desfăt de chinul acestei înserări

privesc în urmă viaţa cum s-a dus

neobosit, mă-ndrept înspre apus

singurul vis între deschise zări.

CATEDRALĂ

A fost trimis pe lume în ieslea din sufletul meu

A jucat șotron cu copiii din curtea din sufletul meu

A prefăcut apa în vin la nunta din sufletul meu

A vindecat zece leproși pe drumul din sufletul meu

A călcat pe apele mării din sufletul meu

A dormit și visat în grădina din sufletul meu

A purtat crucea în spate pe golgota din sufletul meu

L-ați răstignit pe crucea din sufletul meu

S-a înălțat la cerul deschis în sufletul meu

Amin.

ORB PE MARE

32.

deschide ochii, deschide buzele,

deschide cu palmele inima,

este clipa în care misterul se dezvăluie

şi poţi să afli sintaxa ploii

şi fulgerul din piept să-l înţelegi pe deplin.

stai în umbra unei flăcări,

trupul tău fierbinte s-a închis

ca un templu pe dinăuntru, cu cheia cea mare,

roşu etern se imprimă în pielea ta

ca o puzderie de stele

pe peretele interior al unei clepsidre

în care nisipul curge invers.

ştii că migdalul va înflori încă o dată,

am coborât pleoapele ca să pot vedea

cum îţi împrăştie arome protectoare

în sistemul sanguin, în sistemul limfatic,

aşa cum focul apără lanurile

de marile pericole ale mlaştinii,

aşa cum ştii că moartea te apără

de riscurile maternităţii târzii,

de reciclarea preasfintelor deşeuri

rătăcite-n văzduh.

33.

cum ar fi să locuieşti într-o cursă cu obstacole?

cred că acolo s-ar sparge dansurile

în elementele componente,

o mişcare care stă, care aşteaptă

următoarea mişcare, ar fi oglinda

prin care pătrundem dincolo şi

alergăm până la un obstacol viitor.

cred că ar trebui desenată şi o fereastră,

când stai cu spatele la zid e bine

să priveşti pe o fereastră îndepărtată

peisajul cel mai îndepărtat,

cum se oglindeşte el într-o apă

foarte îndepărtată,

în care înoată peşti foarte îndepărtaţi,

pescuiţi de un pescar cu o undiţă

foarte lungă… atât de lungă încât nici

azi nu s-a aflat dacă prada lui a ajuns

în iarba de pe malul foarte îndepărtat.

e un dans ameţitor să locuieşti

toată viaţa într-o cursă cu obstacole.

34.

din punctul de vedere al ploii,

te poţi înfăşura cu mantia întunecată

pe care uitarea ţi-o trimite în dar de ziua ta.

din punctul de vedere al ploii,

te poţi înfăşura în frânghia ştreangului

pe care l-ai pregătit pentru cine ştie ce ciută

care va trece pe strada ce duce la pădure

în căutarea ierbii albe a nesocotinţei.

din punctul de vedere al ploii

te poţi uda până la piele, până la os,

te poţi spăla de trecut

cum se spală puntea unei corăbii

de urmele însângerate ale trecerii albatroşilor,

cu aripile adunate în faţa ochilor,

înainte ca trompetistul să sune stingerea,

iar groparul să strige vesel: „pământ!”

din punctul de vedere al ploii,

te poţi aprinde când vrei

de la focul sfânt.

44.

poezia începe

când nu mai înţelegi ce se întâmplă.

abia atunci atingi lumile simultane

şi ele tremură în aşteptarea orgasmului,

în aşteptarea concomitenţei,

când se sparg membranele universului

şi pluteşte totul în oceanul de lichid amniotic.

ai trezit copilul din tine,

ai cedat în faţa vidului şi

te-ai umplut de cuvinte,

te-ai închis în tăcere ca-ntr-o mansardă sordidă.

acum vei deschide fereastra

spre cele încă ne-ncepute,

asta e soluţia, să te aşezi temeinic

în punctul zero şi să-l populezi

cu mobilă de împrumut,

cu fantasmele unor idoli abandonaţi

în favoarea nimicniciei,

în favoarea pieilor transparente

lăsate de şopârle la marginea drumului,

în favoarea lui unu şi a lui unu şi al lui unu

expulzat în fiecare dimineaţă din oglindă.

CAFEAUA DIN ZORI

 [13]

e cerul albastru de la fereastra bucătăriei,

cerul fiecărei dimineţi de aprilie sau de septembrie:

sub el îţi imaginezi venirea mea de la schimbul trei

subţire ca un fum păşind uşor pe caldarâm.

vezi lumina căzând peste mine ca o ploaie

şi curgând printre cuburile de granit care trec

spre eternitate braţ la braţ

sfârâie filtrul de cafea ca un pisic tânăr şi neastâmpărat,

umbra mea se strecoară pe strada umedă,

pe strada întortocheată care conduce invariabil

la un eşafod în construcţie – se pregăteşte

o scoatere din producţie, se pregăteşte

o aruncare în absolut, în ceva fără sfârşit şi fără început

deasupra cerul albastru, în inimă nici o lege,

eşti chemată, iubito, la petrecere, la o şampanie,

un pişcot şi o cafea proaspătă: cineva să mă lege

TICKETS TO NOWHERE

m-am mutat în patul pentru insomnii

şi visez la trupul tău cu umbrele adânci.

aş construi o colivie pentru îngeri

chiar pe genunchii tăi.

odihneşte-ţi lumina din privire

ea încă există şi-mi zâmbeşte şăgalnic.

viaţa nu-ţi va oferi nimic altceva definitiv.

NAVIGATOR

piatra asta e o pasăre

din care zborul a plecat.

acum înţeleg de ce o păstrezi în palme

o încălzeşti la sângele tău

şi-i vorbeşti în parabole.

tu vezi umbra iubirii mele

pe zidul cu care ţi-am dăruit inima.

poate de aceea inima ta

mă urmează prin lume

îmi luminează insomniile

alungă furtunile din porturi

ca să pot ancora în siguranţă

cu toată flota mea de speranţe şi de iluzii.

ştie că într-o zi mă voi scufunda atât de adânc

într-unul dintre oceanele ascunse

încât voi găsi sămânţa din care

în piatra ta se va întocmi

cea mai frumoasă alcătuire de aripi

chiar dacă zidul va fi înghiţit de umbră

acolo în inima ta în sângele tău fierbinte.