ANIVERSĂRI - GEORGE VULTURESCU - POETUL NORDULUI

ANIVERSĂRI

GEORGE VULTURESCU – POETUL NORDULUI

           „M-am născut la 1 martie 1951. Ca să mă poată înscrie în egistrul primăriei, tatăl meu trebuia să meargă din cătunul Tireac până în Viile Satu Mare, la Sfatul Popular. Ocupat cu treburile gospodăriei a plecat doar în ziua de 20 martie, dar con-form legii, nu se puteau acorda decât două zile diferenţă pentru declararea unui nou-născut. Astfel că m-a înregistrat pe 20 martie, am primit ca dată de naştere ziua de 18 martie 1951. Aşadar, am 17 zile care nu figurează nici într-un registru.”

George Vulturescu

CĂUC PENTRU NISIPUL URMELOR

La vârsta de şase ani, în curtea părintească

un par de lemn mi-a străpuns ochiul stâng

nu plâng cu el

nu râd cu el

Acum ştiu:

Ochiul meu orb e scobit cât lemnul

unui căuc din Muzeul Ţării Oaşului

Cui vrei să-i duc apă cu el, Doamne?

Pot să-l cufund în neant şi să-l

ridic plin de nisipul urmelor tale?...

Cine le vede să vină după mine…

ÎŢI TREBUIE UN REGE CA SĂ FII BUFON

Îl vezi

nu este un bufon cel care-mi poartă, stângaci,

cârja de orb pe străzile unui vechi oraş de pe Someş.

Acum a ricoşat cu ea într-o monedă de metal –

sunt forţe ascunse care lucrează pentru a ridica

o monedă din praful drumului.

Îngerii privesc din muşchiul de pe ziduri

„Va îngenunchea în faţa stemei şi a chipului regelui?…”

„Ar putea fi pedestraşul care a murit sub flamurile sale

fără să-şi poată ridica solda pentru mama din sat…”

Sunt forţe ascunse în monedele de pe drumuri –

sunt muşuroaie deteriorate ale stemelor

cu termite care întreţin frica bufonului

că regele nu se va recunoaşte în râsul lui.

Asta pot gândi acum când îl văd cu ochii lor

cum ridică moneda de pe jos şi

intră într-un bar. O aruncă pe tejghea pentru un

pahar de alcool.

O pajură s-a ridicat din desenul stemei umbrind sala.

Unul o vede. Poate doi.

Barmanul întoarce banul pe ambele feţe şi

nu găseşte nici o inscripţie.

Râde provocând mesenii

„– Cine împrumută un chip de rege

pentru această monedă?…”

ZID PENTRU PROPRIA-MI URĂ

Laşul ce sunt,

ies în oraş pe coridorul secret al Ochiului meu Orb

ca şi pe un canal cu zoaie

ies din strălucitorul oraş şi urc zilnic pe Pietrele Nordului

cu toate miasmele impregnate în carne

Un oraş pe care l-aş strânge de gât

l-aş scuipa zilnic în ochi

laşul ce sunt, nu fac asta din cauza bunului-simţ

şi a drojdiei culturale din mine

alte zoaie, cu care celulele mele sunt impregnate

Aş da drumul unei pietre din munte

să dărâme oraşul, să-l strivească precum striveşti un vierme

dar imediat ce gândesc asta fug, laşul ce sunt,

smiorcăitul, fug sus pe cărări să văd dacă

Pietrele sunt la locul lor

dacă ura mea nu le-a desprins din roca Nordului

Stau zi de zi între ele şi oraş

ca un zid pentru propria-mi ură

PAHARUL. FIECARE PE HARUL SĂU

Lui Ion Mureşan

Paharul neatins e singurul sarcofag

din care broscuţele ies, sar în balta

creierului şi orăcăie.

„Suntem îngerii tăi, prostule!”

Dar nu întinzi mâna, ci doar scrii cu ochii

împăienjeniţi căci literele nu se lasă

închise-n cuvânt precum broscuţele într-o

mlaştină a spaimelor tale

îngerul care citeşte mai trage o duşcă şi râde:

„Eh, alcolurile interpretărilor...”

VREMEA NISIPURILOR

Ca să te pot întâlni am inventat Pietrele

Nordului. Doamne, le-am smuls din

celulele creierului precum ai sumeţit Tu stâncile din mare

Bătrân intru în satul părăsit de mult.

Mă opresc pe o piatră. Trec oameni şi

animale, maşini şi copii, soldaţi şi curve.

Una mi se aşează pe genunchi. Pun mâna

pe pielea ei rozalie, dar îi simt solzii de

reptilă. Nu-i văd în ochi vinul frumuseţii şi înjur:

„Rimbaud, cine este aducătorul

apei vii?”

Piatra este reală

cimitirul real

strigoiul vine spre mine cu chipul tău

îl laşi să treacă

o vreme va merge în direcţia opusă

o vreme prin masca lui va hăui vântul

până va umple golul ei cu chipul tău

precum lichidul aurului va umple formele monezii

Trece un orb şi o ridică din noroiul străzii:

„Cine v-a încredinţat vouă, pietre smintite,

nisipul de sub coajă?

O urmă de zeu e impregnată în pulberea lui.

Mă iau după ea, o acopăr cu talpa mea, o

încălzesc. Dar urmele nu pot fi clocite ca ouăle,

e scris în cărţi. În cărţile bune,

e scris că Nordul e maladiv, exhaltă molime

din luturi şi pietre. Şi-n cărţi rele stă scris

că suntem pietre pe care creşte cucuta, şerpii

îi coc veninul încălzind-o cu solzii lor.

Sunt oameni care nu pot trăi fără cucută.

Plătesc bine, ucid pentru ea...”

Mântuieşte-l, Doamne, de Nordul lui zice

un străin, auzindu-l.

Orbul se întoarce spre el:

„Şi tu eşti din Nord, dar încă n-a sosit

vremea să afli...”

UN ORB PICTEAZĂ FULGERUL

Vai, din pânza sa încep să curgă cenuşi

până la genunchi îi ajung

pe scaunul unde stă neclintit,

până la brâu.

„E deja acoperit de cenuşă, strigă

cineva privindu-l.Vai, ochii lui

sunt o văgăună pe unde năvălesc

cenuşile...” Dar orbul nu aude şi

picteză mai departe fulgerul.

„O să-l vedeţi şi voi, zice, în curând,

trebuie doar să plantaţi smochinul

peste care să poată coborî”

NOAPTEA DE SÎNZIENE

În Noaptea de Sînziene, pe Stâncile Smintite

vin şi dansează goale femeile sterpe:

„Fata Pădurii”, „Ciufu Nopţii”, „Căţaua”,

„Smăoaia”.

Ni se spunea că au ţîţe pe tot corpul şi că

părul le colcăie de şerpi.

Nu le puteam vedea numai dacă le pîndeam

goi din iarbă şi tufişuri. Trupurile lor se roteau

în aura lunii ca o bulboană de rîu

din care nu poţi să te smulgi.

Ca nişte oarbe se rupeau din dans şi ne

dibuiau prin iarbă după respiraţia noastră

gîfîită. O noapte ca aceea ţine cît o viaţă.

CODEXUL NEGRU

În Codexul Negru nu există nicio referinţă

la cer

pentru că bezna n-are cer

dar tot ce se întâmplă sub cer dispare în beznă

Literele Codexului Negru sunt dealuri şi

broaşte, pietre şi cochilii de melci –

nu există nimic în afară de litere

ele se alăptează una pe altă de parcă fiecare

ar fi un uger de bivoliţă

 „Tu ai un Ochi Orb şi un Ochi Teafăr,

mi-au spus bătrânii din sat. Să te fereşti

de mândria vană că poţi citi Codexul Negru

şi să nu dezvălui ceea ce scrie în el…“

Primele lui rânduri mi-au şfichiuit ochii

cum zdreleşte grindina mâţişorii mugurilor –

„Vor fi orbi, tot mai mulţi orbi

şi nimeni nu va mai şti care drum duce spre Nord…“

Poate că nu desluşesc bine literele Codexului Negru

dar le adaug, pe margini, alte forme

le refac încrengăturile arabescurilor

precum ţăranii mei desecau holdele

săpând răzoare de la o groapă la altă

până la rău.

„Fereşte-te să scrii alte cărţi cu alte litere

decât ale Codexului Negru, mi-au mai zis

bătrânii. Ai putea fi un preot al lui

cu Ochiul tău Orb cu care vezi pietrele,

recifele, diamantele şi

pe Dumnezeul beznei deasupra lor

aşezând vreascuri, ierburi uscate şi tulpini putrede

pregătindu-le, parcă, pentru un mare foc…“

Am şi eu un moment de paznic obosit lângă Codex

când am întins mâna, tulburat, după un pahar –

marginea lui ciobită mi-a sângerat buzele

amestecând vinul cu sângele

atunci mi-am amintit un vers din Fernando Pessoa

vântul „vorbeşte despre vânt“

precum pământul din satul meu vorbea cu muşunoaiele cârtiţelor

iar focul pe care-l aprindeam pe dealuri

vorbea despre cenuşă ridicându-se la cer

 bezna n-are cer

nu există nicio dimineaţă a beznei

doar Miezul Nopţii există în care

cucuvea cânta

„Mai poţi fi paznic al Codexului Negru

dacă auzi cum se izbesc literele lui una de alta

precum se izbesc şi se sfarmă de stânci corăbiile din Odiseea?

 poţi fi poet după asta?

Nimeni să nu creadă că este poezie

ceea ce poţi să spui cu ajutorul beznei

DUMINICA FRICII

E o târfă de seară în Nord

care-ţi lasă voalurile ei sordide în ochi

precum lasă şişurile cicatrici prin ungherele urbei.

Asta faci în duminica fricii tale din Nord

stai cu o târfă de carte –

lectura e un lupanar

„Matca se-mperechează şi moare.

Stupul e doar pentru cuvintele-albinuţe

Care fac ceara lumânărilor plăcută pentru biserici?”

Asta îi întreb pe bătrânii Barzi în duminica fricii

mele din Nord

care se hrăneşte cu hula hieroglifelor din alte cărţi.

Sunt cărpănoşi cu toţii, tari în definiţii

„Poemul are o glorie, iar poetul o moarte…

Nu eşti într-un cuib pe pagina lui la care barza

aduce puilor în guşă broaşte din mlaştini…”

Mai bine vezi la sclipirea unui cuţit

alunecând pe alt cuţit

decât în duminica fricii când nu-ţi dibuieşti

propria pagină. Îţi faci torţe din paginile

altor cărţi despre frică –

scrumul lor cade pe coala ta albă

ca o urnă răsturnată într-un osuar

nu mai ştii care fir de pulbere a fost un os de

tibie, care o aortă a inimii, care din lobul urechii.

E duminica fricii tale în mijlocul paginii

o târfă de frică ce te urmează în toate nopţile din Nord

când poţi să-i spui cenuşii

„Frate Borges,

frate Eminescu,

frate Kafka,

ceea ce arde continuă să viseze adierea vânturilor?”

Cenuşă e acum întreaga ta pagină pe care scrii

pe care ai vrea să scrii

dar în cenuşă firele de pulbere nu se aliniază

precum planetele pe ceruri

ci se grămădesc „fără cap şi coadă”

ca şi cuvintele de târfă

în urechea fricii tale din Nord

nu găseşti nici o piatră în care să poţi săpa o literă

nu găseşti nici un lemn de cruce pe care să

însemni un nume

lemnele se chircesc în lut şi-n sămânţă

căci barda e acolo

pe structura de rezistenţă a clarităţii din creier

claritate de târfă răbdătoare

barda e seară de seară acolo

şi frica ta pe coada ei

ca o mână de rege care face semn bufonului

să râdă în locul său

cine ar şovăi lângă curva asta de bardă

într-o noapte a fricii din mijlocul paginilor?…

O LUCRARE ASUPRA MEA

(Dintr-un interviu pe care George Vulturescu mi l-a acordat

în martie 2015 -LM)

„«Secvenţa» mării în viaţa mea a început la Cluj în faţa unui panou unde era afişat tabelul cu cei admişi la Facultatea de filologie a anului 1970: nu eram printre ei, (dar îmi jurasem să nu mă mai întorc în sat. M-am urcat pe tren şi dus am fost - cu opriri la mina de la Bălan, în Bucureşti (taxator pe autobuze) şi, în final, la Constanţa. Aflasem că erau locuri de muncă în port bine remunerate. Am lucrat la Navrom, des-cărcat-încărcat vapoare şi eram cazat la căminul de nefamilişti din port: o «spumă» din zgura societăţii, haimanale şi neadaptaţi din toate colţurile ţării. A fost o experienţă te-ribilă, romanescă, o coborâre în maelstrom-ul comunist. Era cât pe ce să fiu selectat «operator chimist» la Uzinele din Năvodari - denumite de localnici «uzinele morţii», din cauza deselor accidente cu acid sulfuric. Am cunoscut satele de pescari din zona Năvodari (de lângă Lacul Taşaul, Palazu Mic...), am rătăcit prin cartierele cu dughene obsure din Constanţa, pe esplanade: eram fascinat de întinderea mării, zile întregi stă-team singur pe pietrele de lângă Cazinou şi priveam valurile, vapoarele. Copilul dintr-un sat de codreni cioplitori în lemn îşi descoperea peştele din zodie. Tot atunci, un-deva, pe linia orizontului, mi se părea că marea este la fel ca unduirea neliniştită a ierbii sub vântul de pustă nesfârşită din Nord... Această „viziune” am purtat-o până într-o temă de doctorat despre „poetica orizontalităţii” la Şt. Aug. Doinaş susţinut în 2009” (...)

„Sunt purtător de ochi smintit, cum sunt purtător de cuţit din copilărie, în satul meu codrean. Sunt neo-expresionist, nu mă străduiesc să îmi tocmesc un critic ca-re să mă legitimize. Criticii care m-au «legitimat» au murit: N. Steinhardt, Romul Munteanu, Marin Mincu, C. Ciopraga... Criticii de azi nu te citesc decât dacă apari la editura de unde sunt plătiţi, sau dacă eşti în «cercul» revistei pe care o patronează, dacă eşti în programele I.C.R.-ului/ proiectelor a căror gestionare de fonduri o coordonea-ză... Cât e de rar (şi de gratuit) un gest al unui critic, precum Ioan Holban, care pe la ora 9 dimineaţa te sună (pe tine, cel din provincie): «Mă, Vulturescu, tu eşti un «smin-tit» de pe Pietrele Nordului, ştiu, dar de ce dracu m-am «smintit» şi eu azi noapte şi am scris despre «Negurile» tale...? » Am mai spus-o: în provincie nici un premiu nu valorează mai mult decât o simplă vorbă de «bineţe...»” (...)

„Bunicul meu, Dumitru, «stăvar», (cel care avea grijă de caii satului), mă du-cea, în vreme de furtună, pe un deal stâncos să vedem cum cad fulgerele pe pietre. Veneam leoarcă acasă şi bunica bodogănea: «Toată lumea merge la biserică şi voi pe coclaurii Nicoreţilor…». Bunicul îmi trăgea cu ochiul şi râdea în hohote: «Voi l-aţi vă-zut pe popa Nicoară cadelniţând, dar noi l-am văzut pe Dumnezeu cum se cobora pe stânci şi aprindea brazii ca pe nişte lumânări…»” (...)

„Nu văd nici o «şansă»» pentru viitorul revistelor de cultură în România. În in-stituţiile care ar putea rezolva această problemă (Guvern, Ministerul Culturii, Consilii Judeţene) sunt oameni «nevolnici», cum zice cronicarul, «subt vremi” - sunt aşezaţi fără har cultural doar la plăcinta politică. Iar scriitorii, egoişti şi disperaţi (doar după premii şi burse), se sfâşie între ei cum n-am văzut că fac, niciodată, lupii din codrii mei de Nord”….