ANIVERSĂRI - IOAN ES. POP

ANIVERSĂRI

POETUL IOAN ES POP

ÎMPLINEŞTE 62 DE ANI

                      La mulţi ani !

IOV. IOVA. IONA. ION

(Poem scris la moartea scriitorului buzoian Gheorghe Iova)

la început a fost sfîrşitul. apoi agonia. apoi uscatul.

apoi, pe 16 noiembrie, l-am văzut pe iova trecînd aplecat

prin intersecţia victoriei cu lemnea. era vinerea şi era seară.

acum, ascultă: n-aveam bani şi voiam să uit. l-am ajuns pe iova,

i-am cerut lui iova bani şi iova a tăcut.

pesemne era-n divorţ pe atunci, pen' că şi-a luat deodată

cununa de spini într-o mînă şi-a trîntit-o jos ca pe-o căciulă.

ce faci? am zis, lasă-l, a zis bufniţa

şi a trecut peste creştetul lui croncănind,

lasă-l, a zis, resemnare este

numele lui de alint.

azi am fost la ecograf, a zis iova. sînt

locuitorul unei gropi. mi-au văzut-o foarte clar înăuntru.

lasă, am zis, or să ţi-o scoată ei cumva, n-avea grijă, afară,

ei au forcepsuri, au catgut, se ştiu bine la asta,

mai bine hai, dă şi tu o ţigară.

bă, zice, groapa creşte pe zi ce trece. a-nceput

să-nghesuie plămînii şi s-a dat acuma la ficat.

hai atunci, zic, mergem la birt la berbecul şi-o umplem

şi-o să ai o mare la uscat.

nu acum, zice iova. de luni întregi nu mai scriu.

nu mai aştept pe nimeni dinspre megara.

şi orice hîrtie e prea subţire cînd scriu şi se rupe îndată.

ia uite-aici: port mănuşi să nu se vadă, pentru că acum

scriu direct pe mîna mea: e mătuşa mea decedată.

scriu greu. vîr vîrful creionului în piele pînă unde

dau sub ea de mine. scriu cît de-adînc simt eu că trebuie să scriu.

zgîrii ţesuturile, scormonesc în vene, rîcîi în os pînă-aud

grafitul cum îi trece prin sicriu.

scriu numai o literă pe zi. atîta pînă dau de mine. restul

e tăcere. nicio scriere nu se compară cu asta. apoi,

pînă se vindecă pielea deasupra, scriu în palmă, cu scrisul pe dos.

de asta m-a părăsit nevasta: scrisul e dureros.

scriu pînă cînd litera se scufundă sub carne. într-o zi voi fi citit

numai pe dinăuntru. voi fi o carte legată în propria-mi piele.

şi de nepătruns. şi cînd mă vor deschide

am să mă mut pe cealaltă parte a mea.

voi rămîne mereu interior. vor căuta. voi rîde.

aşa că hai la megara ori hai la berbecul, bătrîne,

dar astăzi e ultima oară, căci mîine

n-are cum să fie nicicînd mîine.

1.LA IEUDUL FĂRĂ IEŞIRE ŞI NOI AM, ŞI NOI AM FOST CÂNDVA

și sîntem și acum și o să fim și mîine poimîine și
în veci apa aceluiași rîu ne va scălda

cîte luni n-a fost decît doar zi și noapte,
cîte luni nu l-am căutat peste tot?

trecătorule, fii cu luare aminte: spațiul acolo
o cotește brusc la stînga, capul reptilei se
rupe de trup, ghipsul grumazului plesnește și crapă. acel cap

singur plutește acum peste uscaturi și ape,
singur este acolo cel singur pe
corabia lui sebastian.
ci fii tu cu luare aminte: dacă aluneci acolo,
nici o hartă n-are să-ți mai fie de folos,

zadarnic te vei zbate să afli ieșirea intrarea ieșirea,
zadarnic vei zori să rupi lințoliul spațiului
în care-ai lunecat. dincolo n-o să dai decît
de urma piciorului tău de dincoace.
fără margini este ieudul și fără ieșire.

nici o geografie n-a reușit încă să-l aproximeze.
nu l-a prevestit nici o aură.
nu-l urmează nici o coadă de cometă.

ca nourul peste văzduhuri plutește el peste
uscaturi și ape, nu-l prevestește nici o
aură nu-l urmează nici o
coadă de cometă.

 DACĂ N-AŞ FI FOST SILIT SĂ VORBESC

dacă n-aș fi fost silit să vorbesc,

n-aș fi vorbit niciodată.

până la șase ani nu mi-au cerut-o

și a fost bine, pentru că stăteam sub vorbire

ca sub un clopot de fontă perfect ermetic.

ascundeam acolo o știință

pe care, la șase ani, m-au silit să o pierd.

îl vedeam pe înger nu în somn, ci aievea,

ziua-n amiaza mare,

când realitatea e de netăgăduit.

nu i-am iertat nici pentru faptul

că m-au dat la școală,

unde a trebuit să vorbesc,

iar mai târziu să mă străduiesc să le seamăn

celorlalți, care vorbeau de zor

și dădeau din mâini și din picioare,

năucindu-mă cu viața lor.

chiar și astăzi vorbesc doar cu spaimă,

pentru că locuiesc tot acolo, sub clopot,

iar vorbirea îmi face rău.

n-am nimic de spus în vorbire umană,

unde totul este întâmplare și zarvă.

mă prefac însă cu o anume dibăcie

că vorbesc, iar afară se aud

sunete aproape omenești,

dar în gâtlej e un muget analfabet și inform,

care n-are de a face cu vorbitul.

mai rău e însă că știința tăcerii mele s-a dus,

s-a dus și îngerul care mi-a stat

la căpătâi până la șase ani,

s-a dus și omul care putea fi alt om,

tăcând în așa fel încât la capătul

multor ani de muțenie, să poată dezvălui

știința cea mai neiertătoare a științelor,

singura care ar fi putut face moartea mai suportabilă

și mașinile mai îngăduitoare

CÂT DE TARE M-AM SPERIAT CÂND TE-AM DUS

prima şi ultima oară la o petrecere!

purtai o rochie scurtă şi mi se părea

cu atât mai scurtă cu cât se uitau mai mulţi

la picioarele tale, nu atât de frumoase ca ale altor femei,

dar atât, atât de ale mele.

aşa că dansam mai mult ţopăind

şi strâmbându-mă de durere

de parcă mă mişcam într-o căldare cu smoală.

tălpile mă frigeau, genunchii dârdâiau,

coastele gemeau şi mi se părea

că toţi în jur văd asta şi râd de se prăpădesc.

trebuia să fug încă de-atunci mâncând pământul.

ce m-a oprit? ce m-a făcut să îndur

nefericirea ani la rând? să fie asta singura fericire

de care pot să am parte?

ceva nu-i în regulă cu mine, iar acum

este prea târziu să mă dezvăţ.

12 OCTOMBRIE 1992

mă întorc acasă după ani și ani de
umblat prin bucurești
și mă întorc cu o plasă goală în mână
și iese ea la poartă și îmi zice păi,
dragul nostru, parcă ai zis că mergi la câștig
parcă ziceai că tu, în doi ani, o să câștigi cât alții în patru
și uite că acum n-aduci nimic.

ba, uite, dragilor, chiar nimic am câștigat.
și aduc atâta nimic acasă cât n-a putut aduna
nimeni în ăștia doi ani.
nici n-am putut căra de unul singur atâta
nimic cât am câștigat.

în urma mea vin carele-ncărcate cu nimic,
gata să se rupă sub greutate.
când or să se deșarte toate-n curtea noastră,
nimeni n-o să aibă atâta nimic ca și noi.

într-un an, doi, o să fie mai căutat decât aurul.
o să vindem din el numai când va fi la mare preț.
fiți siguri, dragilor, atâta nimic n-are nimeni.
doi ani am tot adunat numai cu gândul la voi.

TREBUIE SĂ NE DESPĂRŢIM

trebuie să ne despărţim. eu merg spre un

altfel de înapoi decît tine. încotro am pornit-o

nu e loc pentru doi. dar fără tine n-aş fi

ajuns să pornesc. cînd dragostea va fi departe,

te voi rescrie şi voi arde în sloiuri.

sper ca uitarea să mă ajungă din toate părţile.

să închidă prezentul ca să nu mai am

unde mă-ntoarce. azi, ţipătul meu e bolnav,

pentru că mai poate fi auzit,

dar mîine, care în mine a lăsat deja amărăciune,

şi ieri, care îmi dă încă speranţă,

sînt pe cale să se săvîrşească. sînt copt

şi pentru viitorul care a fost,

şi pentru trecutul care va să vie.

atunci, în acel cumplit punct de întîlnire

a timpurilor, cînd sper să mă prăbuşesc

muşcînd şi sfîrtecîndu-mă,

voi sili oroarea să-mi aducă aminte de tine,

să mă facă treaz ca pentru a trăi

şi să pregătească apoi pentru noi

o întîlnire fără egal pe pămînt.

FĂRĂ TITLU

de patru generaţii, în dosul casei noastre curge
un pârâu cu sânge întunecat.
de ani şi ani, tatăl meu îl acoperă cu paie şi frunze
să nu afle vecinii. şi tatăl lui îl acoperea şi el cu paie şi frunze
şi poate că va fi rândul meu să-l acopăr curând,
pentru că nu-i bine să afle vecinii ce curge acolo.

primăvara ne facem şi noi că arăm şi semănăm,
ca să pară că sântem în rând cu lumea.
toamna ne facem că strângem şi noi roade,
ca să semănăm cu ceilalţi, să nu se bage de seamă,
dar de fapt nu facem decât să aşteptăm, să
pândim cine vine la rând, unul din noi
sigur vine la rând,
ne petrecem ziua urându-l pe cel care va scăpa, deşi
cine scapă, scapă doar până la o dată următoare.
în timpul ăsta, pe pârâu se scurge o şuviţă de
sânge întunecat, îl acoperim de ani şi ani cu
paie şi frunze,
nu-i bine să afle vecinii ce curge acolo,
trebuie să părem şi noi în rând cu lumea.

LUMINA S-A-MPLÂNTAT ÎN SOL PÂNĂ LA DOUĂZECI DE

centimetri adâncime.
ca s-o îndepărteze de acolo, vor trebui să aducă plugurile.
vor nimeri și peste mușuroiul din care veghez
asupra unor lucruri mai adânci.

muzica dată la maximum, geamurile închise,
țăranii morți în microbuz.

niște brazde fulgerate se vor întoarce atunci afară
bărboase și pline de brumă,
ca pentru a recrea seminția
unor barbari ce ară pe dedesubt,
sumbri și cu ochii plini de lacrimi.

muzica dată la maximum, geamurile închise,
țăranii morți în microbuz.

SUNT UN BĂRBAT SINGUR

sunt un bărbat singur. nu-i nici o mândrie în asta. doar sunt
hoarde de nefericiţi care umblă şi caută
alţi nefericiţi - numai că între nefericiţi şi nefericiţi
sunt mari praguri de nefericire,

unii au bani mulţi, alţii au speranţe
deşarte - nu există doar nefericiţi
de-un singur fel.

iar când, totuşi, se unesc,
nefericiţii fac revoluţii, după care
li se ia totul.

CU FIECARE PAHAR, CASA SE ÎNDEPĂRTEAZĂ

bine însă că aici, la cort, e deschis tot timpul.

la cort, cu fiecare pahar, sticla luminează mai tare,

ca o supernovă, chit că nu mai are în ea

decât cincizeci de grame de combustibil.

cu puțin noroc, însă, am putea supraviețui și acestei explozii

și mutându-ne în alt local,

ar fi ca și cum am muta viața-n alt sistem solar,

cu o altă sticlă, plină, pe masă,

ca un soare nou la întruparea noii sale galaxii.

și la fel ca pentru orice cosmonaut care știe

că nu mai e drum de întoarcere,

și pentru noi, cu fiece pahar,

casa ni se tot îndepărtează.

iar de acum, deși se pot face multe,

chiar nu se mai poate face nimic.

AM ŞI EU O AFACERE PE LUMEA ASTA:

mă dau specialist în nenoroc.

am închiriat un spațiu la subsol,

pe lângă cimitirul armenesc,

unde concurența e acerbă.

pot zice că-s și eu patron de-acuma.

și știu prea bine cu cine lucrez:

de n-ar exista acești mărunți oameni triști,

până la urmă niște neisprăviți cu toții,

lumea ar pieri în două zile.

și-apoi, să fiu cinstit, la firma asta a mea,

nu lucrăm ca să facem oamenii fericiți,

ci doar cel mult să-i ușurăm de prea multă nefericire,

să aducem nefericirea aproape de fericire,

să ușurăm binele de prea bine

și răul de prea rău.

că cererea la noi e încă zero

iar partenerul de afară ne dă țepe,

ăsta încă nu se cheamă faliment.

vor veni în curând parteneri serioși,

despre care ziarul financiar

se va grăbi să scrie pe pagina-ntâi,

și vor cumpăra nefericire pe bani grei,

la ora asta avem mai multă decât

cehia și ungaria la un loc,

ardealu-i al nostru, ce mai,

suntem poate singurii care pot exporta

nefericire pură ca heroina -

a occidentalilor e contrafăcută de mult.

mare pagubă că românia

nu știe vinde ce are mai bun,

iar or să ne-o ia alții înainte,

pentru că norocul nu vine de două ori,

și-atunci or să schimbe iar guvernul,

crezând că acolo e buba.