POETUL ZILEI - ALEKSANDAR STOICOVICI

POETUL ZILEI

Aleksandar Stoicovici

Pe hărţile biologice ale poetului Alexandar Stoicovici (absolvent al mastera-tului de Comunicare Interculturală din cadrul Facultății de Litere din Timișoara) figu-rează patru naţionalităţi (română, sârbă, germană şi ucraineană).

Este un poet mai mult decât talentat care nu agrează „bisericuţele literare”, pre-ferând să-şi trăiască poezia în turnul de fildeş, dar implicându-se cu pasiune în proiecte culturale autentice, dacă ar fi să amintim numai coordonarea antologiilor „Malul celă-lalt” (poezie sârbă, sec. XX-XXI, ed. Herg Benet, 2012), „prietenii despre care nu mai știi nimic” (tineri poeți timișoreni, ed. Brumar, 2012), „develo Poetry” (poezie română contemporană, ed. Diacritic, 2014).

Poezii sale au fost traduse în engleză, franceză, spaniolă și sârbă, publicând în revistele literare din România, Serbia, Ungaria și Franța. Este autorul volumele de po-ezie: „vineri” (Herg Benet, 2011) și „aleksandar doarme / aleksandar spava” (bilingv, 2012).

PEŞTELE DIN IAGODĂRIE

cu vreo câteva luni înainte

pe la ultimele ninsori din an

începuse să meargă vorba prin sat că

în Iagodărie ar creşte un peşte imens

pescarii veneau în sat şi se jurau

la fiecare sfârşit de liturghie

că peştele-i acolo

şi urcă spre cer tot mai repede

alţii povesteau că ba mai mult

dacă bagi capul sub apă

când e Dunărea cuminte

poţi să-ţi vezi străbunii cum împing

animalul cu palmele

cum îl înalţă în proptele de aur

la scurt timp tot satul vorbea numai

despre peştele din Iagodărie

toţi îi spuneau acum peştele-pod

asta pentru că pornea tocmai de pe

malul sârbesc şi ajungea până la noi

în sat

de Buna Vestire s-au strâns mulţi oameni

(în zilele călduroase de primăvară

slujbele se ţineau sub părul

din curtea Bisericii) am intrat

pe poartă m-am uitat puţin în jur –

oamenii erau stane de piatră

mi-am îndreptat privirea spre copac

şi am rămas năuc: popa

(om bine atins de vreme) luase

coada uscată de peşte

şi o aranjase după gât în loc de patrafir

după slujbă toată lumea se înghesuia

sub coada peştelui-pod

copiii erau întinşi pe burtă căutau pere

bătrânii adormeau cu oglinzile

pe sub piele pescarii făceau planuri –

la fiecare cuvânt îndesau câte o cruce mare

după vreo câteva luni începuse

să meargă vorba prin sat că

în Iagodărie ar creşte un peşte imens

m-am dus la Dunăre mi-am băgat

capul în apă prin apa tulbure am văzut

copiii bătrânii pescarii

împingând animalul cu palmele

lacrimile le intrau

şi le ieşeau din ochi...

BABEL

merg prin camera palmelor tale / merg

prin umbra vâscoasă şi rece a zilei

se încolăcesc ceasurile

/ sunt un turn babel şi mă înalţ din ochiul uscat

în care se adună plânsul /

merg prin camera palmelor tale / merg

prin umbra pumnului tău

cearşaful se dezlipeşte ca un plasture

de pe umeri

e prea mult praf / oameni cu mâinile ridicate /

un fir blestemat de nylon

trece prin încheieturile lor / se arcuiesc rănile

într-o durere teribilă

deschid toate ferestrele sângelui

miroase a apă tulbure

/ mă prăbuşesc /

la început cerul a fost atât de jos încât zidurile

se dărâmau sub călcâiul lui Dumnezeu

HOLOCAUST

copacul între verde şi aplecarea la pământ

ne îmbrăţişează ca un copil bolnav

ne înconjoară cu scoarţa dureroasă -

uniforma în care se adună întunericul

primejdios

şi uneori lumea întreagă

unde sunt ochii aşezaţi în ordine alfabetică

marele zid şi luna pe care o împărţim

cu noaptea cuţitului

unde sunt rădăcinile de carne

şi oasele împăturite

/ suferinţa e un pântec imens /

copilul se naşte şi se opresc toţi paşii

ţipătul mut

un vârtej sub pielea subţire

se decojeşte scoarţa de pe craniul de ceaţă

meridianele se înnoadă într-un buric prăfuit

nimic nu ne mai ţine de cald /

doar moartea

ne îmbrăţişează ca un copil bolnav

ASTA ERA COPILĂRIA NOASTRĂ

în pielea încinsă a cailor

apăsam bucăţi mici de tămâie cu degetele

ne imaginam că batem pietre scumpe

într-un anotimp de piele care mirosea

de cele mai multe ori

a departe şi a mâl

(dar caii erau îngropaţi la intrarea în casă

cu lanţurile de la cadelniţă aşezate

în jurul ochilor

şi asta era copilăria noastră)

în nopţile tăcute de august

simţeam albinele zburând pe sub

pământul uscat

cerul atârna într-o plasă imensă de peşte

până aproape de frunţile noastre

intram în Dunăre şi Dunărea era întunecată

ca şi când toate nopţile de până atunci

s-ar fi îmbibat în apă

(luna era prinsă în trestii

şapte cete de îngeri o legau în curele de piele

şi o trăgeau în adâncuri

cu palmele însângerate

noi adunam lacrimile împietrite pe obrajii lor

şi fugeam spre sat

arhanghelul Gabriel suna în goarnă dezlegarea

la peşte

şi asta era copilăria noastră)

CAM ĂSTA SUNT EU LA 5 ANI

cam ăsta sunt eu la 5 ani cu fularul galben lămâie înfășurat la gât

mult mai lucid cu mișcări exacte. habar n-am ce știam atunci

și nu știu acum

toată copilăria am înjurat gândacii de Colorado

fără să am habar de ce. acum că nu mai am nimic cu ei

blestemele par să se dezlege

câte un nufăr apare pe ici pe colo

în cerul gurii în palme

(și cel mai frumos) în orbite

cam ăsta sunt eu la 5 ani cu o pasiune reală

pentru tot ce stă prins în cârligul undiței. cu un creier neted

setat pe o singură frecvență

muzica joasă a căpriorului pășind prin noroaie

cum aveam să ghicesc pe atunci degetele cleioase ale morții

care-ți intră pe sub haine când te aștepți mai puțin

mâinile acelea bizare

ca două insectare prăfuite pline de bolduri

de unde aveam să știu că există o lege precisă

după care iubești și mori

așa cum există o lege după care poți să dobori cerbii

și să le atârni coarnele în saloane

asta e predestinare curată

MOLDOVA NOUĂ ÎN MIJLOCUL ANDALUZIEI

sângele e o culoare a strigat maurul

calul meu e numai piele și oase – el știe mai multe

de departe vin cuțitarii cu manualele sub braț

când se tace zile la rând lucrurile încep să se lege

sângele e o culoare a strigat maurul

să-l punem pe soclu. în nările umede ale hienelor

în tusea convulsivă sau în paturile văduvelor.

orașul meu e numai sânge –

Moldova Nouă în mijlocul Andaluziei

cele mai frumoase plantații de tutun

cele mai frumoase trestii pe care nu le poți bănui de nimic

o limbă aspră de pământ cu zeci de felinare

bărbați cu sexul iască

femei cu cicatrice uscate în care strălucește soarele

Moldova Nouă în mijlocul Andaluziei

primul port pe Dunăre. orașul cu frumoasele clavecine

ce știu atât de multe – ele izbăvitele

cu sânii lor emailați

cu limbile prinse-n chihlimbar

pentru ele sângele e o culoare

sângele e o culoare

și orașul ăsta blestemat e un cheag de sânge

CANARUL ÎN CRINOLINA REGINEI

am văzut împerecherea fluturilor

deasupra drumului noroios care duce spre poligonul de tragere

am urmărit mișcarea lor haotică până departe. Până foarte departe

printre giruetele ruginite

fratele meu stătea ascuns în armurier

ca un canar în crinolina reginei. aștepta să-i vorbesc.

din când în când scrâșnea din dinți și era suficient

voiam doar să știu că e acolo în raiul său îngust mirosind a catran

iepurii sălbatici alergau prin poligon și se ascundeau în iarba înaltă

o femeie întindea la uscat pe spaliere

un giulgiu pe care erau imprimate zeci de chipuri.

alergau fetele în jurul ei și își treceau mâinile albe

prin lanul de maci

fratele meu aștepta să intru. voia să știe că sunt acolo

îmi sprijinisem capul de armurier și încercam să-i vorbesc

animalul creștea în el ca un magnet

toate speranțele mele erau acolo

orice gest haotic trecut prin creierul lui căpăta însemnătate

inima lui nichelată era inima mea nichelată

caninii lui de păcură erau caninii mei de păcură

dar când animalul încerca să iasă

începea să scrâșneasă din dinți. se zbătea în armurier

ca o inimă plină de noroi închisă într-o etuvă

ca un port la marginea unei mări de sânge

în care peștii sunt niște răni deja vindecate

apoi s-a făcut dintr-o dată liniște

loveam cu pumnii tabla armurierului și nu se mai auzea

decât ecoul unei  voci strangulate.

animalul creștea în mine ca un organ care mă istovea

m-am trezit întins în iarbă

mâini albe îmi acopereau fruntea

printre spalierele roșii am văzut ochii femeii

din orice luptă care se dă în tine

rămane doar mirosul puternic de catran mi-a șoptit

iar giulgiul atârnat deasupra capului meu

se făcuse oglindă

CÂINE

un pumn de furnici într-un măr de sticlă

şi pumnul

şi furnicile

îţi trezesc amintiri

dacă în clipa asta te gândeşti că ar putea să te sfâşie în somn

câinele andaluz

ai perfectă dreptate

aşa se întâmplă

metronomul bate de două ori şi îţi striveşte degetele

dorinţa trage clopotul în pământ

îţi loveşti convingător fruntea în limba de lemn

şi încet încet

începi să crezi

INCIZIE

piramide de blană se adună sub capul tău

în fiecare piramidă

fierbe un calcan

răzuiesc câţiva solzi

şi mă târăsc în altar

pe sub icrele de plumb

pereţii se încintă

vopseaua icoanelor îmi curge în păr

doi câini aleargă printre sfinţi

şi se ascund

deschid ochii

inima

se transformă într-o cuşcă

bine ascunsă sub platoşa de carne

MLAŞTINI

imaginează-ţi un coridor umed şi întunecat

un fel de apă tulbure într-un peşte tulbure

unde orbii îşi înfig ace de pick-up

în vârful degetelor

şi pipăie podelele murdare.

imaginează-ţi o încăpere întunecoasă în care

două asistente clătesc seringile de fier

zgomotul mă calmează şi îmi limpezeşte carnea

aerul uscat de vară îmi intră pe sub piele

şi îmi doresc nespus să ating toate lucrurile

ce se oglindesc în tine

ZARURI

arunc zarurile şterse

în chivotul ruginit de pe noptieră.

uneori Dunărea e mai tulbure

decât nopţile de război

şi e singurul lucru pe care-l mai văd cu ochiul liber

(din trupul tău porneşte iarna

pentru rănile deschise.

ninsoarea care acoperă turnul din Niš)

până la urmă rămân descoperit

mă gândesc că eşti deja prea departe

ca să-mi dau seama dacă te-am pierdut

îmi privesc mâna tapisată cu apă tulbure

şi e singurul lucru pe care-l mai văd

cu ochiul liber

FRACTAL

1.

o amprentă pe ceara moale a pielii tale

ca o şoaptă uscată în lobul urechii

iau foc şi ard în tine

mă mişc sub pielea sticloasă ca un vagon de carne

mâna ta – o locomotivă ruginită pe care o urmez în tăcere

2.

am auzit că atunci când îndrepţi un deget spre cineva

trei degete sunt îndreptate spre tine

se macină toţi peştii şi apa se ridică în cer

raiul e o lupă sub care aşezăm

placenta de paie

3.

o dimineaţă răcoroasă întinsă între două biserici de lemn

o bătaie de clopot – o bătaie de inimă

mirosul de tămâie şi icoanele decojite

aerul umed şi sfinţii înghesuiţi sub unghii

ne-ar trebui un cer puţin mai jos

un cuţit ceresc

şi-o să ne răzuim oasele

până când aerul va mirosi a toamnă

mâna ta – o cădere în gol

ACUM NOAPTEA

acum noaptea
e o placă de vinil
ce se învîrte
printre blocurile cînepii
e ora la care ieşim pe străzi
şi ne mişcăm mecanic
de la un colţ la altul
ca nişte ace de pick-up
bine calibrate.
legaţi de serie
ca beculeţele din instalaţia
de crăciun
părăsim încolonaţi
clădirile dezafectate
şi intrăm direct
în parabolele dubioase
pe care nimeni
nu mai are răbdare
să le-asculte.
cam asta e muzica
nopţilor în care
retraşi pe sub poduri
ne întoarcem
de pe o parte pe cealaltă
pînă cînd dimineaţa
e destul de aproape
ca să putem ieşi din somn.
abia atunci
se vor vedea corpurile
duplicîndu-se sub fîşii de indigo
abia atunci oasele
vor creşte iarăşi pe ciment
ca bulgării de sare.
la prima oră a dimineţii
ne vom strecura
pe străzile aglomerate
şi îi vom forţa din nou
să facă trei paşi în spate.