REMEMBER - MARIN IFRIM

REMEMBER

MARIN  IFRIM

(1 decembrie 1955 – 14 martie 2019)

La un an de la trecerea în nefiinţă a poetului Marin Ifrim, am hotărât, îm-preună cu fiul său Emil, să recuperăm, într-o antologie, cele mai frumoase poezii ale sale, risipite în revistele literare ale vremii sau publicate în volume. Pentru că, indis-cutabil, Marin Ifrim merită nu doar regretele noastre afişate, ci şi efortul de a păstra miezul de cristal al operei lui.

Am adăugat la acest început de selecţie şi textul scris de el la moartea lui Adrian Păunescu, din motive pe care, probabil, mulţi le vor înţelege.

L.M.

VIZIBILITATEA LUI ADRIAN PĂUNESCU

Despre Adrian Păunescu am scris şi de bine şi de rău. El a fost, este şi va fi cel mai controversat poet al acestor timpuri. Ca orice oltean încăpăţânat, a făcut tot ce a putut pentru a-şi impune voinţa literară şi pe cea politică. A reuşit. Din poezia sa vor rămâne câteva zeci de texte antologice. Nici de la Mihai Eminescu nu au rămas mai multe.

Prin 1985 am avut un conflict cu Păunescu. Un teribilism de-al meu sprijinit de adversarii săi l-a întristat oarecum. Oricât de greu mi-ar veni s-o spun, cred că l-am in-vidiat pe acest poet clasic încă din timpul vieţii. Dacă încă nu a sosit poetul care să-l eclipseze pe Mihai Eminescu, în mod sigur alţii din marii noştri clasici sunt „acoperiţi” din mers de umbra altor autori puternici. 

Viaţa şi moartea merg mai departe, mână-n mână cum s-ar zice. Vorbim de lu-cruri şi lucrări de patrimoniu. Ultima dată când l-am întâlnit, a fost acum doi ani, la Festivalul „Agatha Grigorescu Bacovia”, eu făcând parte din juriu şi Adrian Păunescu fiind invitatul de onoare al concursului. A fost cea mai apropiată ocazie personală faţă de acest scriitor care a produs complexe multora dintre noi.

În ziua în care a murit Păunescu m-am dus la Biserica „Sfinţii Îngeri” din Bu-zău şi am aprins o lumânare pentru el. Apoi, timp de trei zile, am privit siderat excesul unor posturi tv. şi invazia lăcustelor autolăcrimoase. Pe catafalc, Păunescu nu era sufo-cat numai de admiratori. Erau pe acolo şi mulţi analfabeţi. Gândeam în sinea mea, nu e prost cine se duce la astfel de înmormântări, e prost cel ce moare pentru astfel de boci-toare. Mă rog pentru sufletul acestui poet-reper. Dumnezeu deja l-a binecuvântat prin opera pe care i-a îngăduit să o scrie. Acum să-i odihnească şi sufletul.

noiembrie 2010

Marin Ifrim

SENTIMENTUL MARIN

eu vin din apă sunt marin
un pumn de vajnice toxine
urcat în pomul lui Darwin
scuipat de apele senine

sunt boala mărului muşcat
din pomul drogului celest
încă o dată eşuat
pe-acest pământ carnavalesc

eu vin din apă sunt marin
burduf de epidermă creaţă
puţină apă şi mult vin
şi multă foarte multă greaţă

ADEVĂRATELE CARII

se prăbuşeşte biblioteca

încet ca un pod de lemn putred

peste lacrimile a milioane

de cititori

poeţii unei lumi triste îşi beau ultimul pahar cu fum

e mult întuneric în rafturi alte cuvinte nu mai sunt

ultima rezervă e într-un ţipăt o naştere sofisticată

un fluture negru şi rece din gura unui mort

cărţi fără suflet cărţi mustind de viaţă dublă

lecturi ulceroase

se prăbuşesc rafturile vin adevăratele carii

REGN

astăzi în piaţa poemelor nici un

păstârnac nu-şi găseşte cititorul

e dimineaţă şi e întuneric

sămânţa legumei universale

ca un submarin jerpelit caută

ecuatorul lichid al unei lacrimi

întâmplător nici un haos

nu-i de ajuns pentru ce se

petrece în celule

viaţa e o monozaharidă tristă şi dulce

în comparaţie cu acreala universală

IMAGINI

moarte vine prin televizor ca o pisică

apropiindu-se de fotoliu îţi simţi picioarele

mângâiate de blana fotonică a curvei

trebuie să vezi şi filmul ăsta rolul tău

de spectator se poate încheia în orice clipă

aici lângă fotoliu cu mâna pe telecomandă

în televizor se bat tobele milei publice

se oferă imaginea unui eşec nimic

nu se mai leagă nici zgomotele universului

moartea ca un lipici prost îţi smulge

sprâncenele înaintea ultimului somn scurt

o să pleci cu o reclamă pe frunte

învătuit în cuvinte uşoare

iertat pentru adevăratele păcate

neuitat pentru micile mizerii

ce privelişte un televizor în care

nu se întâmplă nimic aceleaşi ştiri,

aceleaşi filme, acelaşi spectator

o dată cu tine va muri şi acest

sofisticat aparat de tortură

PUSTIU

un oraş bătut în cuie atârnă ca o nucă

în peretele de metal al nopţii

aici nu pătrunde lumina

nici aerul în care se învârt reclamele

nici vizitatorii iubitori de ferestre

nici gheara de azbest a pompierilor

aici totul e drept şi pustiu

primăvara îşi rostogoleşte îngerii pe uliţă

lehamitea se scurge din muguri

naiul lui Pan e înfundat cu ţărână

şi un vânt galben se scurge

în pereţii de chirpici

vocalizând mirosul frigului

SEMAFORUL BEZNEI

Îmi închipui că, în plină lumină,

există un bec negru care vrea

să-şi propage întunericul cât mai

departe, în pântecul soarelui. Un

fel de semafor al celor născuţi să

rătăcească printre lumini şi umbre; un loc în care trebuie

să deschizi ochii mari ca să nu te loveşti de abisul

din tine…

Am traversat, cu sau fără voia mea, astfel de

spaţii, în căutarea unor lucruri de care credeam că am

neapărată nevoie. Mi-am căutat semenii, în fireasca intenţie

de a-i readuce în zona în care speram să ne putem

privi în ochi fără să orbim de dorul luminii. Să ne privim

şi pur şi simplu să (ne) înţelegem.

Ceva din întunericul străbătut mi s-a aşezat

peste pleoape, peste umeri, peste inimă. Au fost drumuri

lungi şi amăgitoare, prietenii şi iubiri în care eternitatea

a durat o zi sau o clipă, şi am ajuns să nu mai am

altruismul de altădată, deşi mi-e milă - uneori - de

amintirile unor cunoscuţi.

De aceea păşesc, zilnic, sub palida lumină răsfirată

din mugurele propriei mele lumânări. Cred că e

mai bine aşa!

VREME DE FĂCUT CADOURI

să ridici sau să nu ridici paharul tău cu mâna ta

pentru gura ta sau pentru sănătatea cuiva mort

aici nu mai e nimeni cu nimeni aici trebuie

să te naşti singur împotriva tuturor celenteratelor

sau să fii cu o majoritate de o sută unu la sută

te scârbeşti încă o dată şi renunţi să-ţi duci corpul

undeva în Europa altora unde dracul e alb,

acolo unde se mişcă jucăria lui Freud

şi te lipseşti şi intri în aceeaşi prosteală zilnică

o votcă o bere o ţigară orice

numai să te sinucizi fără tam-tam

ÎN BIBLIOTECĂ

mă strecor printre rafturi ca un fachir

fără chef de muncă, astăzi nu vreau

să ating nici măcar o carte, vreau să-l văd

pe bibliotecarul de serviciu, să-l întreb

ceva ce n-aş îndrăzni niciodată

să aştern pe hârtie, ceva despre viaţa

din cărţi, despre praful

acesta de piramidă, despre

duhurile năclăite de plumb,

despre existenţele irosite între

aceste rafturi cu alură de şină ferată...

mă strecor printre rafturi cu ochii închişi,

cu mâinile pipăind aerul şi în minte

îmi vin nişte nume:

Borges, Homer, Milton –

sunt departe de cărţile lor însă

e de ajuns să ştiu în ce rafturi se află

că am şi uitat pentru ce am venit aici...

bibliotecarul s-a prefăcut deja într-o

stană de piatră, mersul meu e

din ce în ce mai singur,

sunt într-o bibliotecă publică

mă cheamă marin ifrim şi am venit aici

pentru că mă comport ca un orb

care nu ştie decât să reinventeze

întunericul.

ARIPA ZEILOR

am atins aripa zeilor mici de cartier

împuşcaţi în zodie cu fluturi

tăvăliţi în catran

cuţitari din voievod în voievod

în lumini mai scurte ca infarctul

eu sunt anonimaul praf de pe toba trecutulu

mărturisitorul celui mai de jos rai

zeii mari întreţin incendii în frigul realităţii

ajung primari şi prefecţi şi ambasadori

sunt peste tot în toate circurile ambulante

în care se domesticeşte fericirea

ÎNAINTEA MERSULUI

ai de străbătut o zi

o slujbă şi câţiva kilometri

de consens naţional

cu o viteză constantă

înaintea mersului tău mergi tu

ca şi cum ai intra

într-o oglindă fără memorie

eşti exact ceea ce eşti

căutându-te fără frică

fără scăpare

în carcera ta mânjită

cu carne şi sânge

un spectacol

fără început şi sfârşit

prăbuşeşte aplauzele

gardienilor publici.

REFLECŢIE

Parcă cerul nu mai e la locul său,

parcă cineva a îngropat

hartane mari de lumină

sub temeliile oraşului,

parcă chiar tu eşti o bucată

de cer zburător.

E atâta cer peste tot încât

doar raiul mai lipseşte.

ZECE BANI

Mâna fiului

singură şi concentrată

în aşteptarea unei arme.

Printre degete viaţa

scurgându-se

în microscoape

fisurate.

Cât anonimat

atâta bogăţie

a beznei.

ORAŞ ÎN GAMĂ

La Râmnicul Sărat

nici nu prea stătusem

nici nu prea plânsem.

Mi-am acordat doar

sufletul şi cimitirul

din maşina de scris.

Cui îi pasă ce şi cum...

Eu mă ghemuiesc noaptea

în pernă şi visez

că dorm sub oraşul

în care oasele ar putea

să se macine mai

târziu cu un anotimp.

SOCOTELI

Numărând infinitul şi

alte aberaţii din astea

tot timpul cu ochii

la ţeava

băncilor din parc

lângă primărie

lângă mine

lângă soarele deşelat

lângă luna necrofilă

creşte un uger

cosmic: nimicul planetar

o linie întreruptă de altă linie.

ORA ZERO

E târg şi târguire

în jurul tău

e numai înţelegere

de zi cu zi.

Te retragi

în spatele unei secunde

şi urli

secole de istorie

CARTEA FATALĂ

Aici, pe cruce,

sunt toate datele

poetului.

Restul e doar lectură.

De la cititor la cititor

o cruce

zboară anapoda.

OPRIRE

În plămânii acordeonului

s-a adunat

fumul unui popor

de nuntaşi.

Instrumentul e bolnav

de o boală omenească

tuşeşte

se opreşte şi iar tuşeşte.

Numai lăutarul

e tânăr şi sănătos

ceilalţi foşti stăpâni

ai muzicii

zăcând în burduful

afumat al acordeonului cu

miri şi mirese

cu tot...

CIMITIRUL MAŞINILOR DE SCRIS

aşa arată uriaşa mea bibliotecă

din mijlocul oraşului

cu mijlocul la periferie

pistoane marx jante adrian

radiator diogene

suspensii ienăchiţă

faruri nichita frâne

hidrauluice noica

în rafturi maşin ile de scris

sunt încă nişte pisici vii

care torc nemurirea muririi

am pe acolo şi câţiva prieteni

făcuţi una cu celuloza

doamne - dumnezeule

memoria mea

este o presă care nu vrea

să transforme în baloturi

acest cimitir de oţel

cu alfabetul centrat

în haosul etern

înaintea miliardelor de cărţi

o vreme au fost şi maşini

de scris direct în gând

cu ele începe istoria foilor albe

PUNCT

Încă o dată

rostesc numele tău

şi intru în întuneric.

Nimic nu mai e

simplu

ca acest început

de pierzanie

blândă şi

definitivă.