ANIVERSĂRI - FLORENTIN POPESCU

ANIVERSĂRI

POETUL FLORENTIN POPESCU

A MAI... ÎNTINERIT CU UN AN

Într-un interviu realizat de Elena Mitru (New York), publicat în numărul recent al revistei „Convorbiri literare”, Florentin Popescu – care ieri a împlinit 75 de ani (in-credibil, ar spune cei care îl cunosc pe intrepidul redactorul şef al „Bucureştiului literar şi artistic”), poetul născut pe Valea Chiojdului buzoian îşi aminteşte:

„M-am născut la 3 aprilie 1945 (şi nu 8 aprilie, cum apare în certificatul de naş-tere) într-un sat, Lera, aparţinător de comuna Corbu din fosta regiune Ploieşti (din '68 sat component al comunei Chiojdu, acelaşi judeţ, localitate străveche de moşneni). Sunt al treilea copil al familiei Octavian Popescu (tehnician veterinar) şi al Floricăi (descendentă a unei familii cu vechi rădăcini în zonă).

Copilăria mi-am petrecut-o în mirifica zonă a Chiojdului şi într-o mai veche carte, Un mesteacăn rătăcit în câmpie, din 2007, am evocat-o pe larg, considerând, ca şi Vasile Voiculescu (scriitorul drag mie, căruia i-am dedicat nu mai puţin de şapte volume) că a fost cea mai frumoasă perioadă a vieţii şi că pe ea s-au putut clădi, fără să mă doboare, toate încercările de mai târziu ale vieţii.

Asemănarea trăirilor sale din copilărie cu ale mele este atât de mare încât nici nu ştiu ce aş putea să mai adaug. Poate spunând ceva despre bucuria de a merge să ne suim în policioarele dulapului (scrânciobului) la sărbătoarea Sfintelor Paşti, pentru a ne roti în văzduh şi a vedea satul de la înălţime. Acest miraculos şi fascinant dulap se con-struia o singură dată pe an, la Paşti, de către nişte oameni mai pricepuţi care mergeau în pădure şi alegeau lemnele potrivite spre a ciopli din ele bârne pătrate, punându-le în cruciş, între ele montând micile bănci unde se aşezau cei ce voiau să fie  daţi în «du-lap», adică să fie ridicaţi în văzduh de roata aceea care atunci mi se părea uriaşă. Nu era nici un fel de motor care s-o pună în mişcare, cum se întâmplă în cazul lanţurilor, comediilor de pe la bâlciurile din oraşe. Mişcarea era asigurată de patru oameni voi-nici, care porneau întregul angrenaj numai şi numai prin forţa braţelor. Scrânciobul ăs-ta, aveam să aflu peste ani, închipuia învierea şi ridicarea lui Iisus la cer şi de aceea era montat doar de Paşti. Dar cred că puţini, foarte puţini din cei ce meştereau la el şi-l fă-ceau să funcţioneze îi mai ştiau semnificaţia iniţială. Toată lumea îl aştepta şi-l conce-pea doar ca pe o distracţie, poate cea mai importantă, mai importantă chiar şi decât hora de fiecare duminică.

Cei care trudeau la învârtirea scrânciobului se adaptaseră şi ei situaţiei, şi cum cei mai mulţi copii erau săraci, nu le percepeau o taxă în bani, ci una în natură. Astfel, cu un singur ou roşu sau încondeiat pe care-l dădeai starostelui, erai învârtit la fel cum ai fi fost dacă plăteai cu o monedă. Cei ce menţineau scrânciobul în mişcare îşi pre-găteau dinainte un coş mare şi-l ţineau alături, iar până seara îl umpleau cel puţin de două ori, fiindcă „jucăria” mergea aproape în continuu, oprindu-se doar cât oamenii ce o învârteau să se odihnească puţin ori să-şi şteargă cu un prosop broboanele de sudoare de pe frunte şi de pe gât. Ce vor fi făcut ei după aceea cu atâtea ouă n-am înţeles nicio-dată, căci de vândut nu le vindeau, fiindcă nici n-ar fi avut cui.

Dar datul în dulap mai era şi suprema distracţie pe care flăcăii o puteau oferi pe atunci iubitelor lor, după ce le întindeau câte un mic bucheţel de ghiocei sau de zam-bile. Aceste din urmă flori, liliachii sau roz, se găseau pretutindeni: le vedeai prin ghi-vece aşezate pe prispe sau le zăreai prin micile grădiniţe din faţa casei fiecărui sătean. Flori de primăvară, înveselind zilele Paştelui, mai erau narcisele, clopoţeii şi viorelele culese de prin pădurile din apropiere. Cu ele în mâini mergeau fetele şi femeile, copiii şi bărbaţii la biserică, în Vinerea Mare şi le aşezau frumos şi cu grijă pe masa pe sub care treceau cu sfială şi pioşenie. De altfel noi locuiam aproape de biserică şi de clă-direa ei mă leagă foarte multe amintiri. Am crescut într-un fel de intimitate şi cu teiul bătrân de lângă clopotniţă şi cu cimitirul năpădit de ierburi şi cu sfinţii zugrăviţi pe pe-reţi, dar mai ales cu cele două clopote mari şi parcă misterioase. Una din plăceri era să le ascult acestora din urmă sunetul sâmbătă seara ori duminică dimineaţa, anunţând li-turghia. Bătăile lor – una gravă, alta ceva mai subţire – stârneau ecouri ce se risipeau în aer până departe, la marginea satului.

Când eram ceva mai mari am învăţat să le tragem şi noi, copiii, după cum o ce-reau împrejurările; la sărbători cu toată puterea, făcându-le limbile să penduleze cu pu-tere între pereţii de aramă; când murea cineva le băteam într-o dungă, sugerând jalea şi durerea celor care pierduseră o fiinţă apropiată. Dangătul clopotelor mi s-a părut una din cele mai frumoase şi de neasemuit muzici care mi-au însoţit copilăria. Încă le mai auzeam bătaia, în amintire, când i-am dat sunetului o interpretare ceva mai profundă într-o poezie pusă în fruntea volumului meu de debut: acolo trăgeam cu disperare lan-ţul pentru a mai menţine o vreme sufletul mortului în sat, lângă familie şi în comuni-tatea din care îl smulsese definitiv destinul…

Mă văd, aşadar, un copil lipsit de griji şi zburdalnic, nedându-se înapoi de la nici o năzdrăvănie, aşa încât pot spune cu mâna pe inimă că întâmplările povestite de Ion Creangă în Amintirile lui sunt aproape nevinovate pe lângă cele la care eu şi Lu-cică, vărul şi totodată vecinul meu, sau eu şi surorile suntem în egală măsură martori şi personaje. Reedităm, ca să zic aşa, cu mici schimbări, peste timp, episodul referitor la furtul cireşelor de la mătuşa Mărioara. Numai că în versiunea noastră e vorba de nişte caise uriaşe, „atacate” la ceas de seară, iar în locul mătuşii Mărioara apare nenea Ionel, care a stat până atunci ascuns cu un băţ în mână după un stup de albine, ştiind că o să venim; furăm şi noi o pupăză, numai că în loc să ne ducem s-o vindem la iarmaroc (nici nu era aşa ceva pe la noi) o ascundem în podul cu fân, într-o colivie improvizată şi-i ducem mâncare pe furiş, să nu vadă părinţii; după câteva zile tata descoperă „secre-tul”, se strecoară acolo şi eliberează prizoniera înaripată.

Nu ajungem în gazdă la vreo Irinucă şi nu-i prăvălim nimănui un bolovan peste cocioabă, dar eu şi una dintre surori ne căţărăm pe o sobă pentru a găsi ascunzătoarea unor borcane de dulceaţă puse la răcoare, iar biata sobă de lut se prăbuşeşte cu noi, umplând toată odaia de moloz şi de praf. În altă zi luăm o piele de vulpe găsită prin ca-să, o punem pe spate şi de-a buşilea alergăm orătăniile din curte; păsările fug, îngro-zite, care-ncotro, iar noi ne amuzăm de mama focului. Şi câte altele!... (...)

Am început să scriu devreme - îşi aminteşte în continuare poetul, Florentin Po-pescu - (în 1962 am debutat cu o poezie în ziarul local „Viaţa Buzăului”, iar în 1963 (şi nu în 1964, cum consemnează Tudor Opriş în cartea Debutul scriitorilor români în tim-pul şcolii) în revista „Luceafărul”, cu poezie. De prin anul al treilea de facultate m-am consacrat publicisticii (la „Viaţa studenţească”, la „Amfiteatru” şi „Scânteia tinere-tului”), cea dintâi dintre publicaţiile amintite angajându-mă cu ½ normă de ziarist. Am absolvit Facultatea în 1969. Doamne, ce mult a trecut de atunci!...

În finalul acestui lung şi incitant interviu, din care am spicuit secvenţe, rugat să spună câteva cuvinte cititorilor, Florentin Popescu este tranşant, afirmînd: „Nu ştiu câţi mă cunosc în ţară şi cu atât mai puţin peste ocean, însă pe actualii şi virtualii mei cititori îi asigur că nu voi înceta niciodată să cred că literatura îi poate face pe oa-meni mai sinceri şi mai buni cu ei înşişi şi cu lumea, după cum nu voi înceta să cred în forţa miraculoasă a Cuvântului (cel care a fost «La început», cum zice Biblia)"....

POEME

                                                                              de Florentin Popescu

LA CLOPOTE

trag de clopot limba într-o parte

mâinile mă dor şi-am obosit demult

greu e clopotul şi în balans mă saltă

şi lovesc cu furie de parcă

inima oprită după lege

ar continua-n metal să bată;

sunt bolnav că pleacă unul dintre noi

plâng şi sălciile şi-i cerul ud

şi eu trag cu disperare lanţul

ţipetele satului să nu aud

şi când cade-n groapă lutul pe vecie

peste clopot disperat mă-ndoi

inima plecatului prin sunet

s-o mai ţin o vreme lângă noi.

ÎNAINTEA PLECĂRII

gârlele-au spart azi noapte pământul

răcnindu-şi apele sub rădăcini de vânt

spre casa mea ascunsă într-o salcie

cu o ureche-ascult cum boncăie pereţii

un taur furios de dincolo de timp

şi-n faţă cum îmi zgârie şi-mi latră

la toate uşile, un câine, prin cealaltă

de sub clopotniţe apar copii robuşti

cu umerii în soare jumătate

şi inimile-n drumuri lungi înfăşurate

le cresc copaci albaştri peste umeri

şi-mprăştie atâtea ramuri pe pământ

că de albastru a murit şi noaptea.

şi numai mutul de la scrânciobul din sat

a fugit într-o noapte în lume

şi n-a mai ştiut nimeni de el.

ÎNTOARCEREA LUI DON QUIJOTE

vorbele lui se loveau nesfârşit

rosogolite din copaci şi din temple

din străzi de unde gânduri lipseau,

el venea cum numai părinţii

puri şi blagosloviţi şi aşteptaţi,

dau anii-ntr-o parte

şi ne coboară noaptea-n somn

şi oamenii în vorbe rele şi-n blesteme

îl zăvoreau cu-njurături ne-nţelegându-l...

copiii i-au luat calul

şi-au început să se joace

de-a v-aţi ascunselea

se ascundeau cei mici în cei mari

şi mergeau cu calul

până uitau că îl mai au în sânge

şi-atunci calul începea să necheze

ieşea din ei şi se-ntorcea-n copii;

dincolo de umbră joacă vorbe rele

un dans nebun ne-mbătrâneşte mersul

şi nu mai ştim cât e până la moarte

FÂNTÂNILE PE CUMPENE PLECATE

fântânile pe cumpene plecate

la un capăt o inimă la altul o alta

pământul la mijloc

şi umerii mei în rotitor balans

ţin cumpăna pe ceruri aplecată;

într-o parte anii se duc în pământ

cu un copil în ierburi zăîvorât

într-o alta se leagănă-o lume de aripi

şi pe când alerg să m-apropii

între cerul ce cade şi cerul ce suie

murmur sunt şi izvor şi pădure

şi steaua care-o caut poate că nu e

ELEGIA CAILOR PIERDUŢI (I)

şi se face c-ascultăm în vise

trist şi dureros şi mustrător

cum e goana mânjilor ucisă,

cum ne ceartă caii-n graiul lor

fii de iarbă, singuri în cetate

pustiiţi, prin vis, ne-ntoarcem în copii

şi se face că-i gonim pe înserate

şi se face că sunt caii vii

sunet lung ne lunecă prin sânge

- tropotul şi coamele-n alai

şi se face că pământul plânge

într-un dor nepotolit de cai

şi se face, se mai face că-n cetate

adăstând câmpiile cât zarea

dau năvală-n noi ca o dreptate

caii dăruindu-ne iertarea.

ACOLO GÂNDURILE CAD CA ZĂPEZILE

acolo gândurile cad ca zăpezile,

ninge liniştit pe prispe o noapte

iepurii-adorm cu dinţii-n rădăcini

prunii fierb în alambice dansul de-o vară

acolo spune basme pe sub ierburi un râu

clopotul bisericii s-a aburit de lună

şi boii-adorm în grajduri pe resteie

visând fâneţele verii ucise;

acolo-n fiecare noapte, târziu

un om îşi dezgroapă trupul şi fuge cu el

ŞTII TU, ŞTII TU DIN CARE RÂURI VIN?

ştii tu, ştii tu din care râuri vin

şi care viscole mă ştiu din nord

pe când eu sub zăpezi aprind cuvinte

şi drumuri năvălesc nemaiştiute-n oameni?

dar noaptea voi vă-ntoarceţi în minciună

şi nu mai sunteţi decât umbre seci

scheletu-n mine zăngănindu-l trist

şi-atunci sunt sufletele voastre piatră

şi lut neputincios şi apă

înspre păcate-ntoarse ca trupul spre ţărână

şi-atunci doar eu prin voi mai rătăcesc

c-un gest un cântec în stejari aprind,

c-un altul sui pământul peste lună

şi mă desprind din lemn în nopţi nebune

şi vin cu ursitoarele la casele de fete mari

ferestrele s-aprind în dor şi casa

cetatea s-o lovească cu-o stea şi-o vorbă

şi codri-n străzi să vină coperind minciuna;

ştii tu, ştii tu din care râuri vin?

ŞI TĂCERE ŞI VIS ŞI-AŞTEPTEPTARE E TOTUL

şi tăcere şi vis şi-aştepteptare e totul

peste arbori misterul pus-a hainele albe

de zăpezi, de-ntrebări, de iubire

şi e-atâta vis în odaie şi-n suflet

că se-aude cum trece în goană

din culoare-n culoare ora mea de copil

ca şi cum zece mii de ani deodată

mi-ar fi dat într-o albă quadrigă să trec

şi e-atâta ninsoare prin inima mea

că se-aude cum cade-n balans peste lume

fiecare fulg de zăpadă

ca o albă planetă de frig

ca şi cum, nevăzută, o mână

s-ar juca-n univers cu materia

de vis, de lumină, de gheaţă;

creşte poemul în noapte ca o flacără mare

luminând pe comori în pustiuri

trupul lui - şarpe, trupul lui un balaur se face

picioarele, trunchiul, braţele mele strângând

şi tăcere şi vis şi-aşteptare e totul....

NE BATE IAR TOAMNA-N FERESTRE, IUBITO

Ne bate iar toamna-n ferestre, iubito,

tu vorbeşti de prieteni şi eu te ascult

şi-ntre vorbe tăcerile vin ca zăpezile

sub ele sufletul meu visează poiene

şi arbori înalţi şi izvoare

tu nu le-auzi, poate le-ai vrea aproape

eu nu le rostesc

şi las mai departe vorbele tale

să-mi învăluie-n calmă ninsoare

trupul şi ochii şi părul

poate de teamă

să n-alung ninsoarea din vorbele tale;

ne bate iar toamna-n ferestre iubito,

tu vorbeşti de-un pământ depărtat

mişcător şi nesigur, şi eu

noapte de noapte, singur, vâslesc

robit unui ţărm neatins, precum marinarii

GRIFON
 
Clipa mea sub formă de inimă
neliniştită, adâncă
îmi adastă-ntre gene
şi vine grifonul
şi mi-o mănâncă;
suie din piatră şi stâncă
cireşul cu gânduri
şi vine grifonul
şi mi-l mănâncă;
peşti de argint şi de aur
fulgeră-n râul din mine
ca o iubire, ca o patimă-adâncă
ori ca un dor de albastru
şi vine grifonul
şi le mănâncă.
Singur, de tăcere-argintat
strig, copac singuratic sub lună:
Grifonule, fugi şi nu mă mânca!
dar numai ecoul
târziu îmi răspunde:
Grifonul, grifonul e-n inima ta!

De la stânga la dreapta: Nicolae Silade, Florentin Popescu, Ovidiu Genaru, Adrian Dinu Rachieru