ANIVERSĂRI - NICHITA DANILOV

LA MULŢI ANI !

POETUL NICHITA DANILOV ÎMPLINEŞTE 68 DE ANI

Eseu

SUFERINŢA MATERIEI

Posedă adică atomul conştiinţă? Este capabil el să perceapă propria sa existenţă?  În univers legile sunt clare. Totul pare programat dinainte. Nu numai omul, materia sensibilă, ci şi toată creaţia. Şi însuşi Demiurgul ce este altceva decât produsul pro-priului său eu, creator de lumi şi de fiinţe?

Nu putem vedea decît ceea ce ne permite codul nostru gene­tic. Nimic mai mult. Lumea simţurilor noastre este limitată.

Urechea aude doar o parte din sunete. Mirosul nostru nu distinge decît anumite nuanţe. Suntem zidiţi în noi înşine şi avem fiecare câte o porţiune de realitate pe care o putem privi printre gratii. Lumea de dincolo de noi este percepută şi analizată după cri-terii preexistente.

Pentru om, scria undeva Stephen Hawking, „totul se rezumă la materie și informație, însă dincolo de acestea există și altceva. Există ființe cu adevărat supe-rioare de care ne despart milioane, poate chiar miliarde de ani de evoluție. O tehno-logie cu peste un milion de ani avans faţă de ceea ce cunoaştem noi în prezent ar putea să nu fie creată din materie, să nu aibă o formă fixă şi nici să nu fie palpabilă. Ea ar putea să depăşească chiar şi bariera timpului sau a spaţiului şi fiind imposibil de în-ţeles pentru orice minte omenească.” 

Există o inteligență a materiei ce se manifestă atât în macro, cât și în micro-cosmos. Atomii și microparticulele se comportă inteligent. Ele înmagazinează în inte-riorul lor diverse experiențe, de ordin cognitiv, cât și de ordin afectiv. La fel și cor-purile din macrocosmos. În ce privește nemurirea, ea se poate produce printr-un tran-sfer de informații și trăiri. Într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat vom putea transfera stările noastre afective și experiențele unui computer. În curând însă vor apă-rea generații de calculatoare din ce în ce mai performante, care vor putea înlocui nu numai mintea umană, ci și conștiința. Aceste computere vor avea posibilitatea să tran-sfere datele din creier în propria lor memorie. Practic tot filmul vieții, va putea fi depo-zitat într-un mod cât se poate de inteligent în memoria unui calculator. Transferul date-lor spre un calculator se va efectua într-un timp foarte scurt, astfel încât esența omului, cu alte cuvinte conștiința lui, va putea fi mutată dintr-un corp, într-o bază de date sau într-un robot. Acesta din urmă va fi coordonat de conștiință dobândită prin transfer și de creier și astfel oamenii vor putea avea două vieți. Una scurtă, petrecută într-un corp fizic perisabil și a doua într-un corp de robot sau într-o serie de corpuri de roboți cu ajutorul cărora omenirea va putea începe lupta pentru cucerirea întregului univers  Cu alte cuvinte, oamenii își vor înnoda viețile, cum spune poetul Necuvintelor, pentru a obține o privire care să scruteze sondând infinitul.

Pornind de la afirmațiile lui Hawking se pot face multe speculații atât în ce pri-vește dimensiunea suporturilor de stocare, cât și „transferurile” de euri. Dimensiunea acestor suporturi va scădea pe măsura ce tehnologia de stocare va evolua. Teoretic, peste sute sau zeci de mii de ani, s-ar putea ajunge ca un simplu cristal de cuarț să adă-postească întreaga conștiința a omenirii redusă la dimensiunea unui atom.  Putem mer-ge cu supozițiile și mai departe. Cât de departe?! Până la ultima particulă…până la bosonul lui Higgs sau așa numită particulă a lui Dumnezeu?

 Referitor la transferul de suflete, există o o întrebare la care trebuie să răs-pundem: ce se va întâmpla cu creierul unui om a cărui conștiință a fost transferată în memoria unui computer sau pe un alt suport?! Vom putea goli mintea omului de toate informațiile, de toată conștiința, ștergând toate datele depozitate în celule, sau le vom putea, pur și simplu, copia pe un alt suport, ce ar putea fi conectat la un  robot?! Există, posibilitatea, dedublării, multiplicării conștiinței umane? Multiplicându-ne la infinit eul, vom concura conștiința Universală. Îl vom putea concura pe Dumnezeu…

Urnii ciberneticieni privesc cu un ochi rece actul creator, în care nu văd nimic miraculos. Ei susţin că totul este cal­culat de maşina socială, care are drept produs societatea şi con­ştiinţa umană. Această maşină este, la rândul ei, rezultatul unui cumul de generaţii şi destine, iar conştiinţa un rezultat al lor.

Dacă suntem într-adevăr programaţi, după care program visează copilul? Ce re-miniscenţe bântuie prin visurile sale? Care e lumea pe care a pierdut-o prin naştere? Există oare o lume dincolo de noi, din care venim şi în care ne întoarcem?   

Şi ce este oare altceva sufletul decât o colivie goala prin care pătrunde duhul creaţiunii? Între ceea ce există şi ceea ce nu va exista nicicând, sufletul se află la răs-cruce de drumuri: cerurile s-au închis şi neantul îl respinge. Căci ceea ce animă trupul se află dincolo de ma­teria vieţii.

Ideea unui savant care spune că, dacă timp de un milion de ani, un milion de maimuţe ar bate la maşina de scris, zi şi noapte, fără întrerupere, prin hazard există po-sibilitatea să rescrie, rând cu rând, literă cu literă. Hamlet-ul shakespearian, nu pare să fie doar o simplă butadă. E o combinaţie posibilă.

Trebuie să ţinem însă cont şi de teoria evoluţionistă, care ne spune că dacă un milion de maimuţe ar lucra un milion de ani la o maşină de scris, ceea ce pentru timpul nostru biologic nu e nici mult, dar nici puţin, o parte din ele, prin selecţie repetată, du-pă n şi n generaţii, s-ar transforma din maimuţe în fiinţe raţionale.

Teoria savantului demonstrează, printre altele, şi superioritatea speciei umane: maimuţelor le-ar trebui un milion de ani, pe când Hamlet a fost scrisă de un singur om şi într-un interval de timp scurt, infim faţă de timpul cosmic.

Da, vor spune savanţii, aşa este. Nu trebuie însă să uitaţi că opera, chiar dacă a fost scrisă de un singur individ şi într-un interval de timp infim, ea este un produs so-cial, rezultatul unor secole întregi de istorie. Shakespeare a fost doar un simplu instru-ment, opera sa fiind prefigurată în empireu, în spaţiul de deasupra sa.

Şi atunci care a fost rolul său, acela de simplu receptor ?

Să lăsăm hazardului aceste întrebări şi să coborâm la creaţie. Ce este poezia? Ce este imaginea poetică? Cum ajunge să perceapă poetul acea lume de imagini care plu-teşte undeva departe de el?

Să luăm un exemplu. Să ne închipuim că avem în mijlocul unui câmp nesfârșit o maşină de scris. Pe clapele acestei maşini am presărat grăunţe. Păsările vin din toate cele patru colţuri ale lumii şi se înfruptă din ele. Fiecare pasăre, ciugulind un grăunte, apasă şi clapa care desemnează o literă: a sau b sau c. Păsările ciugulesc de pe clape un milion, două milioane, un număr infinit de ani; ce cântec oare ar putea naşte ciocurile lor mici şi flămânde care, cu fiecare bob de grâu, scriu şi o literă pe o filă de carte?

Ar fi acest poem mai minunat decât în revărsatul de zori un cântec de pasăre?

Dacă poezia se naşte spontan, ce nevoie avem de atâtea teorii şi calcule?

Poezia merge mai departe decât matematica! Ea e mai complexă decât orice teo-remă.

Desigur, gândul nostru e pueril şi imaginaţia poetului nu e departe de imaginaţia copilului care stă la fereastră şi visează cu ochii deschişi la o lume pe care simţurile sale n-au cunoscut-o încă.

S-ar putea ca o parte din rămăşiţele noastre nepământești – există şi acestea – să fi rămas dincolo: nu venim cu totul aici, după cum nu venim nici pe totdeauna. O parte din materia noastră sensibilă a rămas dincolo, în nefiinţă, în nonexistenţă: mulţi dintre noi au acolo mai multă substanţă, alţii mai puţină; cu toţii însă posedăm un anumit procent din ceea ce suntem cu adevărat noi înşine, din ceea ce am fost înainte de a fi.

Acea materie sensibilă şi inexistentă ne vorbeşte prin somn, ne trimite semne, ne cheamă spre ea, ne atrage cu forţa unui vârtej. Chemările sunt când mai slabe, când mai puternice. Când mai calme, când mai acute, şi cu cât devin mai neliniştitoare, mai greu de respins, cu atât cuvintele noastre sunt mai adânci. Cu alte cuvinte, cu cât am lăsat dincolo mai mult din noi, cu atât cunoaşterea noastră e mai profundă.

Există o inteligență a materiei ce se manifestă atât în macro, cât și în micro-cosmos. Atomii și microparticulele se comportă inteligent. Ele înmagazinează în interi-orul lor diverse experiențe, de ordin cognitiv și chiar afectiv. La fel și corpurile din ma-crocosmos.

Bacovia auzea materia plângând.

Adică îi simțea suferința, zvârcolirea lăuntrică.

Ceva sau cineva însă - după cum spunea profesorul Higgs, cel care a  descoperit particula lui Dumnezeu  - dorește să ne împiedice să atingem limitele cunoaşterii uni-versale, dar și a cunoașterii de sine.

Poezia nu ne salvează de tentaţia neantului, ea însă este singura limbă pe care o vorbeşte sufletul simțind suferința materiei din jur.

POEME

IMAGINI DIN COPILĂRIE

Copac prins în năvod

cu tot cu rădăcini și ramuri:

îmi înfund, ca în somn,

cu teamă mîinile în scorbura lui

ca în burta unul monstru acvatic

și încep să scot dinăuntru tot felul de lucruri:

cochilii de scoici, căluți de mare,

dar și de alte mărunțișuri,

cum ar fi: o lingură, un polonic,

o ceașcă de lapte, un ceas deșteptător

cu acele ruginite, o busolă, o ancoră,

o cutie de vioară mișunînd de crabi,

un ac, o ață, o cutie de bomboane,

o colivie de sticleți (plină de moluște),

o muzicuță, un scrînciob,

un căluț de lemn și un album

vechi de fotografii de familie,

cu imagini din îndepăratata mea

copilărie...

TIMP

Iubirea ta există există îmi spun
pe străzi trec Crişti disperaţi
cu trupul înfăşurat în ziare:
faceţi din apă vin şi din sînge cuie de lemn pentru orbi
Femeile îşi despletesc părul
verde la geam îşi rujează

buzele albastre în baie
Păsările zboară şi zboară
dinspre duminică spre luni şi înapoi
duc cleşti şi ciocane în gheare
poartă în cioc ochelari şi peruci
Ziua de miercuri e ca un zar aruncat
şi vineri o mînă-n mănuşi
ce împarte cărţi de joc pentru voi
Iubirea ta va veni va veni îmi spun
pe şine de tramvai trec Crişti disperaţi
cu trupul scăldat de reclame:
Caută să-şi ţină echilibrul
unul după altul se prăbuşesc în gol
Tramvaiul vopsit într-un galben strident
- culoarea sinucigaşilor -
goneşte într-un oraş pustiu
în care oamenii atîrnă ca nişte tablouri
în cuiele rămase-n pereţi.
Nu se văd decît mese şi scaune
pe care stau animale ciudate
cu patru mîini şi patru picioare:
din cupe de aur beau vin
de pe platouri de aur
ciugulesc monezi şi smochine
Eu însumi nu sînt decît
un tablou pictat de mine:
atîrn pe un perete galben
mişcat de vînt.

VISĂTORUL

La capătul visului său stă visătorul.

Își ține ochii închiși și visează

cum își ține ochii închiși și visează.

În jurul lui se întinde o pajiște rece și tristă.

El stă întins pe pajiștea rece și visează.

Prin fața lui trece-o femeie și cîntă. El stă

cu ochii închiși și visează cum trece femeia și cîntă.

Părul ei este negru.

Ochii ei, de asemenea negri.

Chipul palid și trist,

trupul înalt și subțire.

Ea trece și cîntă.

El își ține ochii închiși și visează

părul ei negru, ochii ei negri. Chipul palid și trist.

Trupul înalt și subțire.

Ea trece și cîntă.

 ARLECHINI LA MARGINEA CÂMPULUI

Stau trei îngeri decapitaţi la capătul unui peisaj galben.

Peste ei pică seara.

Primul e verde ca iarba, al doilea roşu ca focul, al treilea vânat ca luna.

Capetele le-au căzut la pământ şi acum în jurul lor creşte iarba.

Primul ţine în mâna o trâmbiţă, dar nu are gură să sufle într-însa.

Al doilea ţine o sabie,

dar nu mai are putere s-o ridice deasupra.

Al treilea are în mână

o sferă de foc şi-năuntrul ei creşte iarba.

Perechi de îndrăgostiţi în jurul lor au făcut cerc şi dansează în iarbă.

Zac trei îngeri decapitaţi

la capătul unui peisaj galben.

Primul e verde ca iarba, al doilea roşu ca focul, al treilea vânăt ca luna.

Capetele le-au căzut la pământ şi acum în jurul lor creşte iarba

ANOTIMP

Această tristeţe sacră a norilor
zugrăvită pe fereastră.
Acest sfîrşit de secol
împroşcat pe pereţi!
Ca o apă grea se scurge pe străzi seara...

...Cine ne-a deschis în frunte aceste ferestre,
cine ne-a zidit în piept
aceste scunde uşi?
Prin mine umblu ca printr-un anotimp bolnav.
Glasul mamei îl aud prin zidul întunecat:
De ce ai venit aici,
pentru ce te-ai întors?
Pleacă, ieşi cît mai ai timp.

Glasul fratelui îl aud stins, ca prin apă:
Ieşi cît mai repede din această lumină
şi lasă-mă singur
să respir în umbra mea...

Feţele cui se păstrează aici,
în această putredă lumină de seară?
O mie de capete retezate
aşteaptă ce anotimp?
Braţele cui vor fi semănate pe cîmp,
dinţii cui vor răsări din iarbă?

Prin mine trec ca printr-un ciudat anotimp.
Cu ţeasta lui Yorick în mîini, mă întreb:
Dacă am secerat,
unde şi ce am secerat?
Şi dacă adun, cînd şi pe cine adun?

MĂREŢIA IMPERIILOR

Vechii eleni care înfruntau
soarele dogoritor și vânturile mării
își legau de frânghii
trupurile lor înnegrite de catarg,
ca sufletul lor să nu cadă
pradă cântecului sirenelor.
Marinarii și conchistadorii lui Fernando Cortes
ajungând pe țărmul Lumii Noi
și-au dat foc la corăbii
ca să nu se poată întoarce acasă,
și astfel au cucerit imperiul lui Montezuma,
lăsând în urma lor piramide de trupuri fumegânde;
mai mari decât piramidele de la Teotihuacán,
au lărgit regatul regelui Spaniei
până dincolo de marele ocean.
Iar cazacii lui Ermak,
care în timpul țarului Ivan cel Groaznic
au cucerit Siberia,
își împărțeau logodnicele și chiar nevestele între ei,
apoi le tăiau beregatele
împingând cu ajutorul vâslelor
trupurile mlădii și tinere în apele reci ale Volgăi,
tocmai ca să nu audă tânguirea lor
și să nu cadă pradă
slăbiciunilor și mustrărilor de cuget
pe care le încearcă orice bărbat
atunci când aude tânguindu-se în urmă un glas de femeie.
Așa s-au clădit imperiile,
cu cruzime, cu vărsare de sânge și sacrificii,
iar noi cei care cucerim nimicul
dintre spațiile literelor goale,
ne sacrificăm deseori semenii
și chiar pe noi înșine,
cârtind în deșert medităm la măreția apusă a imperiilor de altădată.

ÎN DRUM SPRE DANEMARCA

De la zece mii de metri înălţime

privesc prin hublou cum grămada

de nori ce pluteşte deasupra oceanului

ia forma arhipelagului Gulag

(printre crăpături apa, pe rînd, chipul,

barba şi mîna dreaptă a lui Soljeniţîn:

mîna arată drumul spre est,

drum bătătorit de tălpile

celor care au îndurat teroarea şi exilul...)

Eu însă îmi continuu calea spre vest

închipuindu-mi clar în minte cum aceiaşi nori

ajungînd deasupra curburii Carpaţilor

vor semăna cu Pietà

sculptată cîndva de bătrînul Michelangelo,

cel care întins pe schele,

cu ochii orbiţi de vopsele

a pictat bolta Sixtină...

Fecioara Maria ţine în poalele sale

trupul coborît de pe cruce al lui Isus

şi picioarele sale acoperite de fulgere

atîrnă pînă-n pămîntul făgăduinţei...

...Aud în dreapta un glas melodios,

rostind în daneză:

„Domnul doreşte bere sau whisky?”

„Whisky cu tunete şi fulgere”, răspund...

CLEPSIDRA SIAMEZĂ

Momesc clepsidra

cu găleţi de nisip

ca şi cum aş momi

un cîine aşezînd în jurul lui

bucăţi de carne:

mă aştept să latre,

să mîrîie, să urle la luna plină

răsărită dincolo de geam,

ea însă mi se ghemuieşte

pe piept şi toarce, blînd,

ca o mică panteră...

ŢĂRM

Un curcubeu de clopote: seara
îşi spală rănile-n Rîu,
curge o roşie apă,
curge o roşie apă
dinspre Am Fost spre Am Să Fiu.

Un curcubeu de clopote: seara
îţi picură dangăte reci pe obraz,
curge o limpede apă,
curge o limpede apă
dinspre Ieri spre Azi.

Pregăteşte-te, suflete,
e tîrziu, ah, e tîrziu!
Curcubeul de clopote,
curcubeul de clopote
a băut tot sîngele nostru,
toată liniştea noastră din Rîu.

Un curcubeu de clopote: seara
îşi lipeşte tălpile albe de geam,
curge o tulbure apă,
curge o tulbure apă
dinspre Am Fost spre Eram.

CEVA

Ceva se ascunde

în spatele acestui copil

desenat pe asfalt cu cărbune:

poate o ploaie

poate un nor –

o aripă, o fereastră,

o uşă sau poate chiar

această scară

ascunsă în umbră

pe care ba urc, ba cobor…

PEISAJ CU MÂINI ŞI ARIPI

În spatele fiecărui om

stă de veghe un înger. Îngerul

din spatele meu a căzut

şi totuşi ale cui sun mâinile astea,

aceste mâini fine ca nişte aripi

ce atât de nostalgic

îmi acoperă ochii?

POEM PENTRU ABSENŢĂ

În ziua cînd împlini treizeci de ani se făcu

nevăzut. La masă rîse, bău. Îşi veseli oaspeţii.

Nimeni nu-i sesiză absenţa. Continuară

să mănînce, să bea. Dansul se dezlănţui

în sală. Dezmăţul îi cuprinse pe toţi.

…El se îndepărta încet pe un drum de seară.

Liniştit se înălţa în urma lui

pulberea drumului. Liniştit creştea cenuşa…

PEISAJ CU UN ZID COMPLET ALB

Pe un zid complet alb îşi desenă

imaginea propriei sale absenţe.

Astfel: în loc de ochi:

o gaură neagră  în zid.

în loc de cap: o gaură neagră

în mijlocul zidului.

În loc de mâini: o gaură  neagră în zid.

În loc de trunchi, de picioare:

o gaură neagră în zid.

Apoi se prăbuşi, hohotind, înăuntru.

SECOLUL XX

Am murit cînd Dumnezeu

nu se născuse încă

şi m-am născut cînd Dumnezeu

era deja mort!

Secolul XX era pe sfîrşite.

Marquez scrisese Un veac de singurătate,

Nietzsche – Aşa grăit-a Zarathustra,

Omul pusese pasul pe lună.

Din cer se prăbuşeau

îngerii morţi!

La orizont se vestea

un al treilea război mondial.

Einstein murise

şi Dumnezeu era deja mort!

Se sfîrşea sfîrşitul unei lumi

şi începea începutul unui om

în care nu mai credea nimeni.

Pe străzi bătea un vînt tot mai negru,

pe cer vulturii se roteau

tot mai neliniştitor.

Un dangăt tot mai funebru

vestea un nou început.

Alleluia!

PEISAJ CU UŞI ŞI SCAUNE

Îmi acopăr cu mâinile chipul
și izbucnesc în râs, apoi în plâns,
în timp ce lucrurile din casă:
masa, patul, veioza, pălăria,
pardesiul, pipa, bricheta și scaunele,
dar și fereastra închisă și ușa
încet-încet se acoperă de broboane de sudoare
și izbucnesc în mici ropote de plâns.

Împreună cu scriitorul Grigore Chiper din Republica Moldova

FOTOGRAFII: Lucian Mănilescu