PAGINI DIN POEZIA UNIVERSALĂ

PAGINI DIN POEZIA UNIVERSALĂ

ANONIM

CÂNTECUL LUI DONAL OG

(Baladă Irlandeză)

„Aseară, târziu, câinele vorbea despre tine

Lişiţa vorbea despre tine în balta ei adâncă:

Tu eşti pasărea singuratică din păduri, spuneau,

Şi pereche nu vei avea până când pe mine mă vei găsi.

Mi-ai făgăduit (dar n-a fost decât minciună)

Că-mi vei ieşi în cale când turmele s-or strânge,

Am fluierat şi te-am strigat de trei sute de ori:

De găsit n-am găsit decât un mieluşel behăind.

Mi-ai făgăduit lucruri peste puterile tale:

O corabie de aur cu catarg de argint

Douăsprezece oraşe cu câte o piaţă în fiecare

Şi un mândru palat, alb, pe ţărmul mării.

Mi-ai făgăduit lucruri cu neputinţă de avut:

Că-mi vei dărui mănuşi din pielea unui peşte,

Că-mi vei dărui pantofi din pielea unei păsări

Şi un veşmânt din cea mai scumpă mătase irlandeză.

Când merg la Puţul cel Singuratic

Mă aşez şi mă cufund în sufletu-mi zbuciumat.

Văd lumea întreagă, dar pe iubitul meu nu-l văd,

Pe iubitul meu cu păr de chihlimbar.

Ţi-am dăruit iubirea într-o duminică,

Ultima duminică dinaintea duminicii Paştelui.

În genunchi ascultam citindu-se Pătimirile,

Dar ochii mei, amândoi, îţi dăruiau ţie iubirea pe veci.

Mama mi-a zis să nu vorbesc cu tine

Nici azi, nici mâine, nici duminică.

Degeaba, prost şi-a ales clipa să-mi spună asta:

Ca şi cum ai zăvorî uşa după ce casa a fost prădată.

Sufletul mi-e negru ca negreala prunii,

Ca şi cărbunii din cuptorul fierarului,

Ca talpa încălţărilor dintr-o verandă albă.

Tu ai adus întunericul acesta peste viaţa mea.

Mi-ai luat răsăritul, mi-ai luat apusul,

Mi-ai luat ce este dinaintea mea şi ce-a fost în urma mea,

Mi-ai luat luna, mi-ai luat soarele

Şi tare mi-e teamă că mi l-ai luat pe însuşi Dumnezeu.

(traducere din engleză de Cristian Bădiliţă)

Kaga no Chiyo

(Japonia,  1703-1775)

HAIKU-URI

Cu capul plecat
Pe altarul lui Buddha
Violetele.

Atinge uşor
Firul undiţei mele
Luna de vară.

Căzută de pe
Petalele florilor
Roua-i doar apă.

Chiar şi vuietul
Cascadei scade-ncet.
Cântă greierii.

Copilul râde
La spectacolul unde
Păpuşile cad.

(Traducere Ion Roşioru)

Kobayashi Issa
(Japonia, 1763-1828)

HAIKU-URI

Sunt ca şi tine,
Flutur bătând din aripi,
Fără speranţă.

Un lup, vai, un lup!
De-ajuns să-i vezi urmele
Că şi simţi frigul.

Suntem în lume
Şi, admirând florile,
Călcăm pe infern.

Nimeni nu este
Cu-adevărat străin
Sub flori de cireş.

(Traducere Ion Roşioru)

BERTOLT BRECHT

BALADA VĂDUVELOR DIN OSSEG

Văduvele din Osseg, toate în haine de doliu

veniră la Praga să-ntrebe:

Ce faceţi pentru copiii noştri, oameni buni?

Astăzi încă nimic nu mâncară!

Şi părinţii lor sunt acolo, în minele voastre, ucişi.

Ce trebuie oare, se întrebară domnii din Praga,

ce trebuie oare să facem cu văduvele din Osseg?

Văduvele din Osseg, toate în haine de doliu,

s-au pomenit înaintea poliţiei.

Ce veţi face pentru copiii noştri, oameni buni?

Astăzi încă nimic nu mâncară!

Şi domnii agenţi îşi încărcară armele.

Iată, ziseră domnii agenţi,

Iată ce vrem să facem pentru văduvele din Osseg.

Văduvele din Osseg, toate în haine de doliu,

Ajunseră în faţa Parlamentului.

Ce veţi face pentru copiii noştri, oameni buni?

Astăzi le e foame şi trebuie doar să mănânce!

Şi domnii deputaţi pronunţară atunci un discurs.

Iată, ziseră domnii deputaţi,

Iată ce putem face pentru văduvele din Osseg.

Văduvele din Osseg, toate în haine de doliu,

Rămaseră noaptea ghemuite pe stradă.

Cineva trebuie totuşi să facă ceva pentru noi!

Şi era un timp friguros de noiembrie,

Şi-atunci zăpada căzu, fulgi bogaţi, liniştiţi.

Iată, zise zăpada, iată ce putem face

Pentru văduvele din Osseg.

 (traducere de A. E. Baconsky)

Dylan Thomas
(Anglia, 1914-1953)

NU TE LĂSA DOCIL ÎN VOIA NOPŢII (VILANELĂ)

Nu te lăsa docil în voia nopţii ce-n braţe-o să te ţină,
Aruncă-ţi vremea ce te-ajunge pe rugul zilei care moare,
Sfidează totul şi păstrează numai ce-a fost cândva lumină.

Ignoră înţelepţii lumii clipa când moartea o să vină
Vorbele-ar fi putut să fie din fuga vieţii-o evadare
Nu te lăsa docil în voia nopţii ce-n braţe-o să te ţină.

Prea repede bate la uşă momentul strămutării-n tină
Chiar şi profeţii-i pricep tâlcul numai cu ultima suflare
Sfidează totul şi păstrează numai ce-a fost cândva lumină.

Nebunii doar se confesează că trecerea le-a fost puţină
Ca-n cântece catifelate să poată pune-ntregul soare
Nu te lăsa docil în voia nopţii ce-n braţe-o să te ţină.

Cei gravi realizează-n clipa când noaptea picură-n retină
Că ochii ar putea să aibă luciri de stele căzătoare
Sfidează totul şi păstrează numai ce-a fost cândva lumină.

Şi tu, părinte, de acolo, din înălţimea ta divină,
Acoperă-mă cu blesteme şi chiar c-o binecuvântare
Nu te lăsa docil în voia nopţii ce-n braţe-o să te ţină,
Sfidează totul şi păstrează numai ce-a fost cândva lumină !

(Traducere Ion Roşioru)

Sylvia Plath
(1932-1963)

CÂNTECUL DE DRAGOSTE AL FETEI NEBUNE

Las pleoapele să-mi cadă şi-ntreaga lume moare,
Privesc din nou şi lumea o ia de la-nceput
(Deduc că tu faci totul şi mintea-mi ţi-i datoare).

În roşu şi-n albastru vin stele valsatoare
Ce iscă fanteziste şi-alt dans necunoscut,
Las pleoapele să-mi cadă şi-ntreaga lume moare.

Visasem nu o dată că-n pat sunt vrăjitoare
Ori mă topise luna nebună-ntr-un sărut
(Deduc că tu faci totul şi mintea-mi ţi-i datoare).

Răstoarnă Domnul cerul în iadul fad din care
Ies îngerii şi-l lasă stăpân pe Belzebut
(Las pleoapele să-mi cadă şi-ntreaga lume moare).

Credeam că vei străbate calea-n continuare,
Nici nu mai ştiu de-o vreme ce nume ai avut
(Deduc că tu faci totul şi mintea-mi ţi-i datoare).

Chiar Pasărea furtunii tu o înveţi să zboare
Când vine primăvara cu-avântu-i renăscut;
Las pleoapele să-mi cadă şi-ntreaga lume moare,
(Deduc că tu faci totul şi mintea-mi ţi-i datoare).

(Traducere Ion Roşioru)

ADAM PUSLOJIĆ

A ŞTI

Dimineaţa mă spăl pe faţă.

Ştiu să mă spăl pe faţă.

Pe la amiază

mă spăl pe mâini

înlăturând funinginea vieţii şi morţii.

Înspre seară

uneori în pagul miezului nopţii,

las să curgă apă curată şi rece

pe picioarele mele obosite.

Noaptea

dau jos de pe mine pulberea zeilor,

spălându-mi sângele în sângele propriu.

Să-mi spun rugăciunea

până la capăt

fără a cădea în genunchi.

FERNANDO PESSOA

ZIUA DE NAŞTERE

Pe vremea când îmi sărbătoream ziua de naştere
eram fericit şi nu murise încă nimeni.
În casa veche şi pentru mine aniversarea devenea o străveche tradiţie
şi bucuria tuturor, şi a mea, era asemeni unei religii.

Pe vremea când îmi sărbătoream ziua de naştere
eram de-o sănătate robustă care mă făcea insensibil la viaţa lucrurilor
şi inteligent printre cei din familie care îşi puneau speranţa în mine.
Când am început să sper, nu ştiam ce înseamnă speranţa.
Când am început să păşesc în viaţă, pentru mine viaţa
nu mai avea nici un sens.

Şi ceea ce mă consideram eu însumi,
ceea ce rudele vedeau în mine, pline de dragoste,
ceea ce eram în serile de petrecere în ambianţa pe jumătate provincială,
pe când eram copil şi ei mă iubeau,
o, Doamne, de-abia azi ştiu ce eram, cât timp a trecut la ce depărtare!
(Nici nu-mi dau seama...)
O, vremea când îmi sărbătoream ziua de naştere!

Ceea ce sunt azi se asemuie umezelii din spatele casei
din care izvodeşte igrasia pereţilor...
Ce sunt eu azi? (Casă în care fusesem iubit
tremură prin lacrimile mele.)

Ce sunt eu azi? Casa-i vândută,
cu toţii sunt morţi,
ca un chibrit ars mi-am supravieţuit mie însumi...

Pe vremea când îmi sărbătoreau ziua de naştere...
Că o fiinţă care închide iubirea e timpul acesta,
fizica dorinţa a sufletului să se regăsească iarăşi acolo
printr-o călătorie metafizică şi carnală,
ca o dedublare între eu şi mine...
Să mănânci trecutul ca pe-o pâine a foamei, fără timpul cu unt între dinţi!

Cu o limpezime care mă orbeşte văd încă o dată tot ce-i aici...
Masa acoperită pentru oaspeţii mei,

cu frumoase modele pe vase, şi cu mai multe pahare,
servanta cu mâncăruri alese- prăjituri şi fructe,
resturi de umbre sub pomieră-
bătrânele mătuşi, feluriţi veri, şi totul era aici de dragul meu,
pe vremea când ei sărbătoreau ziua mea de naştere!

Opreşte-te inimă!
Nu te mai gândi! Lasă gândurile pe seama capului!
O, Doamne! O, Doamne! O, Doamne!
Azi nu mai am zi de naştere!
Câtă tristeţe!
Mi se înşiruie toate zilele.
Nimic mai mult.
Mă înfurii gândindu-mă că nu am luat cu mine
trecutul risipit în scurgerea zilelor!

O, vremea când îmi sărbătoreau ziua de naştere

(Traducere: Petre Stoica)

 SALVATORE QUASIMODO

SCRISOARE MAMEI

„Mater dulcissima, iată-acum ceaţa coboară,

valuri se-aud cunfuz lovind în diguri,

copacii se umflă de apă, îngheaţă;

nu mai sunt trist în Nord: nu-s împăcat

cu mine, dar nici nu mai aştept

iertarea nimănui - mulţi îmi datorează lacrimi

de la om la om. Ştiu că ţi-e rău, că trăieşti

ca toate mamele poeţilor, săracă

şi dreaptă cu dragostea

pentru fiii depărtaţi. Astăzi, sunt eu

care-ţi scriu.“ - „În sfârşit, vei gândi, două vorbe

de la băiatul fugit, într-o noapte, cu-o haină scurtă

şi câteva versuri în taşcă. Bietul de el

inimos şi aprins cum îl ştiu

îl vor ucide undeva într-o zi...“

„Da, mi-amintesc, era o gară cenuşie

cu trenuri încete ducând portocale, migdale

spre gura Imerei, fluviul cel plin de gaiţe,

de eucalipţi şi de sare. Dar astăzi vreau

să-ţi mulţumesc pentru ironia ce-ai pus-o

pe buzele mele, blândă ca şi a ta.

Acel surâs m-a scăpat de dureri şi de plânset.

Şi nu-i nimic dacă-mi dau chiar acum câteva lacrimi

pentru tine şi toţi cei ce-asemenea ţie aşteaptă mereu

şi nu ştiu nici ei ce anume. O, delicată moarte,

să nu atingi orologiul ce bate-agăţat de peretele bucătăriei

copilăria mea toată a trecut pe smalţul

cadranului său, pe florile-acelea pictate;

să nu atingi mâinile, inima lor, a bătrânilor.

Dar oare răspunde cineva? O, moarte de milă,

moarte de sfială. Adio, iubită, adio,

dulcissima mater“

(Traducere: A.E.Baconsky)

FRANK O’HARA

AVE MARIA

Mame din America

lăsaţi-vă copiii să meargă la filme!

scoateţi-i afară din casă aşa nu vor şti

că sunteţi deasupra adevărului lor

că aerul proaspăt le face bine la trup

dar cum rămâne cu sufletul

care creşte-n întuneric, ştanţat

cu imagini argintii

şi când devine matur trebuie să fie ca un matur

ei nu vă vor urî

nu vă vor critica ei nu vor şti

ei vor fi într-o ţară fermecătoare

ei au văzut-o întâia oară

într-o sâmbătă după-amiaza

sau jucându-se hokey

ei vă pot fi cel puţin recunoscători

pentru prima lor experienţă sexuală

care v-a costat numai un sfert

şi nu au răsturnat căminul vostru liniştit

ei vor afla de unde vin bomboanele glazurate

şi gratuitele pungi de popcorn

ca nejustificata plecare de la film

înainte să se termine

cu un străin simpatic al cărui apartament

e cerul pe pământ

aproape de podul Williamsburg

oh mamelor veţi fi făcut micile javre

aşa de fericite pentru că dacă nimeni

nu le urcă în filme

ele nu vor face diferenţa

şi dacă cineva o face va fi un sos veritabil

şi ei vor fi fost cu adevărat distraţi într-un fel

în loc să bată străzile aiurea

ori sus în camerele lor

vă vor urî

pe negândite de când nu aţi făcut nimic oribil

în afară de a-i ţine departe

de jucăriile lor întunecate

fapt de neiertat mai târziu

aşa că nu mă blamaţi dacă nu-mi urmaţi sfatul

şi familia se va despărţi

şi copiii voştri vor îmbătrâni

şi vor sta orbi în faţa unui TV

uitându-se la filmele pe care

nu i-aţi lăsat să le vadă când erau tineri.

(Traducere: Liviu Ofileanu)

RAINER MARIA RILKE

ZI DE TOAMNĂ

E vremea, Doamne! Vara a fost lungă.

Aruncă-ți umbra peste cadranele solare

și vânturile pe câmpii le-alungă.

Dă fructelor din urmă porunci să fie pline;

mai dă-le două zile de la sud,

îndeamnă-le s-ajungă coapte bine,

și toarnă dulce suc în vinul crud.

De-acum cel fără casă mereu pribeag va fi.

Cel singur va fi singur vreme lungă,

va sta de veghe, lungi scrisori va scrie

și prin alei mereu va rătăci,

neliniștit, când frunzele s-alungă

(traducerea lui Al. Philippide)

KAYSIN KULIEV

DE VORBĂ CU VIAŢA

Ce vină ai putea să-mi mai găseşti?

Mi-ai poruncit în dimineaţa pală

„Să fii de fier!” – şi fără să clipeşti

M-ai aşezat, încins, pe nicovală.

Ori ţi-am greşit cumva, ce vină-mi pui?

Ţi-am încălcat poruncile vreodată?

„Fii piatră!”-ai zis, şi piatră mă făcui.

De piatră-mi fu răbdarea încercată.

Sau ce dorinţe nu ţi-am împlinit?

N-am plâns când lacrimi îmi scăldau obrazul?

„Fii bou la jug! – atunci mi-ai poruncit.

Şi-n jugul tău mi-a sângerat grumazul.

Şi câte alte n-ai dorit să fac...

Eu ţi-am urmat porunca-ntotdeauna:

„Trăieşte!”-ai spus, şi ţi-am făcut pe plac.

Şi am trăit din greu, trudind într-una.

Să ard ai socotit că-i bine.

Şi iată-mă-s o flacără acum.

Şi ce mai vrei tu viaţă de la mine?

„Scrum să te faci!” – şi-o să mă fac şi scrum.

Serghei Esenin

NU REGRET, NU MĂ JELESC, NU STRIG...

Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,

Toate trec ca floarea spulberată.

Veştejit de-al toamnei mele frig,

Nu voi mai fi tânăr niciodată.

N-ai să mai zvâcneşti ca pân-acum

Inimă răcită prea devreme

S-o pornesc din nou desculţ la drum,

Stamba luncii n-o să mă mai cheme.

Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar,

Pui pe buze flacăra pornirii

O, pierdutul prospeţimei har

Cu vioiul clocot al simţirii!

În dorinţi încep zgârcit să fiu,

Te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă?

Parcă pe un cal trandafiriu

Vesel galopai de dimineaţă.

Toţi suntem vremelnici pentru veci,

Rar ning fagii frunzele deşarte...

Binecuvântat să fie deci

Că trăiesc şi că mă duc spre moarte.

(Traducere George Lesnea)