POETUL ZILEI - FLORENŢA ALBU

POETUL ZILEI

FLORENŢA ALBU

(1 decembrie 1934 – 3 februarie 2000)

PAGINI DE JURNAL

2 decembrie 1993

Azi mi-am văzut fața în oglinzile care spun numai adevărul și deci nu pot fi puse la îndoială: mi-au apărut riduri între sprîncene și în jurul gurii. Pe acestea nu le aveam cu un an în urmă... Urâțirea mă deprimă. Țip oglinzii că am 59 de ani și că nu vreau să trăiesc atât!

15-16 decembrie 1993

Astă noapte am visat marea – cantotdeauna – iarna – mai ales iarna o visez. O infinita-te de albastru, o plajă goală – peste tot erau ruinele castelelor de nisip, urmele jocurilor la țărm. Valurile mă hipnotizau și iarăși sentimentul frumuseții insuportabile, al unei fericiri care devine suferință. Astăzi - 16 decembrie - comemorarea Timișoarei - a morților din decembrie. „Revoluția” noastră miraculoasă, contestată, murdărită de dis-cursuri oficiale; revoluția de care beneficiază tot foștii-actuali...

24 decembrie 1993

„Poate mâine nu va mai fi Crăciunul”! Un titlu al lui Paul Goma de prin anii’60. Și nici nu mai este decât un rest obosit, în ciuda sfințeniei trompetarde care binecuvântă stag-narea. Nu mai am nici un elan de încredere în ziua de mâine.

9 ianuarie 1994

Nu mai sunt în stare să încep alt an. Repetare, desnădejde, inutilitatea repetării. Totul mă deprimă: realități, amintiri, absențe; lipsa realizării unui vis adevărat – Moartea lui Mirel, disperările lui Lori – adâncesc stările din anii trecuți. Altădată când îmi da tărie ura, fugeam la Cumpătu – sentimentul unei solidarități cu ceilalți îmi da tărie. Acum este o altă lume, sfâșiată altfel – fiecare închis în necazurile, afacerile, speranțele sau disperările lui. Pentru mine aceste jumătăți de schimbări vin prea târziu...

4 aprilie 1994

Vine o vreme când ți-e indiferent ce lași în urmă: bunuri materiale, moșteniri, nu mai contează ce lași și cui rămân... Dar să nu se dea spre publicare însemnări sau documente care pot afecta persoane (confrați) încă în viață..... dar nici nu le pot distruge – încă – deși... cine va mai avea nevoie de mărturisirile mele bune sau rele – în această contemporaneitate, din ce în ce mai indiferentă? Sensibilitatea mea de acum, exagerată, are o cauză: azi am aflat (la spitalul Fundeni) că vechea operație s-a restenozat și că va trebui o nouă intervenție...

3 mai 1994

Mai scriu rar aici – cu o înstrăinare de jurnal, de mine însămi, demne de zilele acestea ultime. Ultime în toate felurile. Ultimele zile din aprilie mi-au adus hotărârea noilor patroni ai revistei, de a mă pensiona. Cum noua lege a pensiilor nu a fost încă votată, voi rămâne cu o încadrare mizerabilă... Și nu numai situația materială mă îngrijorează dar și singurătatea, pustiul de după...

15 mai 1994

Mâine – o singură zi – adunarea generală a scriitorilor. Poate ultima... Cine știe cine rezistă, cine va mai rezista la proba puterii... Articolul meu din „România literară” – „Azi scriitor?” se arată a fi un epitaf, mai mult decât am crezut... Eu am lăsat prin testament dispoziția de a fi incinerată... Dar până la moarte, mai am de făcut o călătorie și trebuie să-mi pun hârțoagele la punct, să las locul... curat...

24 mai 1994

... Așa zisa Adunare generală a fost un fiasco. Am fost puțini – abia ne mai cunoaștem recunoaștem – A fost ales președinte Laurențiu Ulici. Și la redacție se simte sfârșitul: nr. 12 pe 1993 nu a apărut nici acum. Noii patroni (administrația revistelor pentru străinătate) duc o politică de „îngropare” a revistelor literare pe care ar trebui să le finanțeze cu bani de la guvern. Dar cu un șef moale ca Cezar B. și cei câțiva redactori care vor rămâne... nu știu ce șanse mai are „Viața Românească” să supraviețuiască.

12 iunie 1994

...Astăzi am fost la Târgul Internațional de Carte. Am întâlnit-o pe Ileana M. la editura „Litera”. Am stat de vorbă – auzise de pensionarea mea și mi-a zis că mă fericește – mai ales în situația de azi a revistei – și aceea generală... Da – dar ea nu știe încă: pensionarea este simțită de cei în cauză și ca o poartă a vieții care se închide definitiv!

... M-am bucurat că am stat de vorbă – că ne-am împăcat într-un fel – nu am considerat-o străină niciodată. Și poate că aceasta este înțelepciunea unei vârste... Un fel ciudat de fidelitate ne unește!

18 august 1994

Azi am primit decizia de pensionare. Pensia calculată ca și la celelalte categorii de oameni ai muncii – iar suma fixată mizeră – mă duce la exasperare – mi-ar trebui de încă trei ori pe atât! Mai pot să scriu dar plățile sunt mici și după perioade lungi de aș-teptare și nesiguranță... Și dacă atât este ce mi se oferă – după cei 36 de ani înscriși în cartea de muncă și cele 27 volume apărute (29 de fapt) și contribuțiile la Fondul Literar – atunci să se termine totul mai repede...

POEME

ZÂNA MOARTE

În fiecare primăvară,

prin câmpia însămânţată,

răsărită, înverzită

vine femeia bătrână,

Zâna Moarte, cu legăturica

puţină, cu oboseala.

Foarte mult soare şi iar

secetă în câmp,

şi iar setea, popasul

în preajma fântânilor.

Şi toată suflarea,

pasărea gângania puii

cresc timpurii,

mişună pe labele firave

cu drumul subţire,

fără umbră şi zare.

Pe-acolo vine femeia bătrână

moartea de la noi, din câmpie,

învăţată cu setea, cu pulberea,

cu drumul lung şi cu mila.

Se apropie de satul nostru

de casa noastră, de poarta noastră

şi mama zice: „deschide-i

şi las-o să se aşeze

e şi ea o biată bătrână ca mine”

MÂINILE

Mâinile repetau gesturile,

- tata semăna, săpa,

aprindea focul,

prefira sămânţa dintr-o mână în alta,

strângea, risipea,

mângâia - niciodată n-am să ştiu

ce mângâia, plecând -

închidea poarta

şi nu întorcea nici un semn

pentru noi, rămaşii în prag.

Cuvintele muriseră întâi,

mai trăiau gesturile,

mâinile repetându-le până la istovire,

îndreptându-le încă,

încet, cu grijă, cu sfinţenie -

aşa se taie pâinea, aşa se seamănă,

aşa se aprinde focul;

până la graţie şi abstract,

până la sensul definitiv:

Semănatul,

Mângâierea,

Închinăciunea,

Închisul porţii.

CAII

În zori treceau caii,

fraţii mei drepţi din os de zei.

Austrul le încetinea mişcările,

le subţia în aer muşchii, coamele

şi gleznele - iar când se încheia

galopul tot, din coapsă la copită,

în aer mai vibra flacăra trupului,

lumina trapului,

văzduhul zvelt.

Treceau şi-i mai visam,

şi-i mai vedeam,

reluam mişcarea

de unde rămăsese-n aer,

încercam să-mi potrivesc

coama-n lumină, glezna,

arcuirea şirei spinării,

vibrarea muşchilor.

Şi doar în mintea mea,

în trapul visului prin insomnii

- şi numai gândul, numai cuvintele,

din când în când,

simţeau o clipă dobândită,

desăvârşirea lor

ori o aducere aminte

din alt timp,

când gânditorii cai, poeţii cai

păşeau

în armonie

cu aerul, cu apa şi cu focul

IULIE

Iulie. Pace pământului.

Pace apelor. Pace ierbii

şi bălăriei. Nesomnul meu

cu o cicoare în zori.

Puţina omenire a satelor

trecând peste matca secată,

peste viiturile vremii.

Singurătatea lor, singurătatea

mea în poezie.

Urcă fata morgana, strălucită

capcană. Târziu din toate părţile.

Noi vom muri aici,

închişi din toate părţile

de libertate. Campie,

exil deschis în patru vânturi...

Pace pământului, pace ierbii,

nălucirilor. Setea, mersul în cerc,

aria de rotit

de măcinat stele.

PAS PE LOC

Aceeași muzică

aceeași mahala

de Orient – de Occident

același Nastratin plimbându-și

fală și mizerie

lehamite și foame laolaltă

același spirit dedulcit la lene

ori bășcălie veche

același joc pe loc –

nisip istoric

hulă măcinare

același pas pe loc pe loc pe loc…

15-16 DECEMBRIE 1993

Astă noapte am visat marea -

ca-ntotdeauna - iarna -

mai ales iarna o visez.

O infinitate de albastru,

o plajă goală - peste tot

erau ruinele castelelor de nisip,

urmele jocurilor la țărm.

Valurile mă hipnotizau

și iarăși sentimentul

frumuseții insuportabile,

al unei fericiri

care devine suferință.

ÎN BĂRĂGAN

lui Paul Goma

Prietene – cum ți-e toamna

pustiu-n fereastră?

Coama ta aspră încâlcită

de vântul secetei,

ciuful tău trufaș

albind ca aripile îngerilor răzvrătiți...

(O, îngerii Bărăganului

căzând din cer,

ei, exilații în colb de Dumnezeu

pentru păcatul de a fi gândit nimicnicia...)

Îngeri prăfuiți, melancolici,

cu marele lor nimb

clătinat de vântul

setos

evadând în largul închis.

Coama ta luminând acolo-n fereastră

îmi ține trează câmpia...

MOMENT

Copilul cântă.

Stelele rânduite solemn

ascultă.

Copilul cântă. Lumea e bătrână.

Copilul cântă. Istoria se teme.

Copilul cântă. Adevărul alungat

de oamenii mari îi e dădacă –

Copilul cântă!

EPILOG

S-au stins și luptele.

Scuturile părăsite-n drum.

Pământurile nu mai au memorie

războaiele de clasă s-au stins

Și-nzăuați în oboseală mergem

deopotrivă-nvingători și-nvinși...

Au fost cântate marșuri

au fost purtate steaguri, arme

și cuvinte mai tăioase ca armele

și fără a fi pacea-ncheiată,

zac taberele-n asfințit.

Balanțele păstrează o clipă echilibrul

și-acum, în seara toamnei

învinsă de-atâta liniște

mă trezesc într-o singurătate mai grea

decât lupta.

Și numai frunze, numai frunze cad

arme ruginite – cu care timpul a învins.

Cuvintele ucigașe au intrat în teacă

cuvinte blânde n-am de unde-aduce.

Unii-au ieșit din lupte infirmi

dar uneori își uită infirmitatea

se iubesc și se îngăduie;

eu am ieșit din luptă fără râs

nu-mi pot ascunde infirmitatea –

... E toamnă - și obosită frunza

și sângele-n artere

învață-un marș funebru pentru-acest

timp.

COPII BĂTRÂNI

Copiii sunt aproape bătrâni, aproape

obosiţi, aproape amari. Vin în sat,

stau pe prispă.

Se lasă amurgul.

Aşteaptă. Cade noaptea.

şteaptă.

Uneori parcă trec prin câmp,

copiii de demult,

felinare din ţeste de pepene verde

scot limba la stele;

se-aleargă încolo,

pe drumul subţire.

Se îngână.

Ne-ngână.

Nu vor să vină acasă.

Mama nu-i mai vede.

Tata nu-i mai aude.

La numele noastre nu mai răspund...

IARBĂ

„Cânt viaţa. Totuşi mă bate gândul morţii

azi umbrele morţii mi-adulmecă paşii

şi-m calcă umbra” (Walt Whitman)

Iarbă mai eşti iarbă?

De-atâta îngheţ creşti sub pământ

răsari de-a-ndoaselea –

apele amuţesc la izvoare

şi mierla stă mută în pom.

Muntele-i ţeasta strămoşului

să-l venerăm

să-l iar venerăm –

şi de trăit când să mai fie timp?

Ne trece viaţa într-o iarnă?

şi cântecele-ngheaţă în geam

înflorituri decorative...

Iarbă mai eşti iarbă?

Popor în gropi comune

de-un mileniu

răsari de-a-ndoaselea

de-a rădăcina

de-a iarba verde.

TOAST

Cine știe de mai vii!

Numai anul stă să vie

ziua mea, a mea pustie.

Cine știe de mai vii –

Beau cu mine și închin

pentru ce să-nchin? În vreme

mi s-au troienit troiene.

Beau – dar pentru ce să-nchin?

Ce de munți crescură-n mine,

de aseară până azi.

Mai adaugi sau mă scazi

timp; sunt atâția munți în mine!

Iată seara, iată luna

umplu dulce-amar paharul

umbra mea e prinsă-n varul

vremii-acesteia.

Te sărut în gând și-nchid

poarta care dă spre lume.

Sting luminile în mine

Și în iarna mea mă-nchid,

Numai steaua-și mai prelinge

raza ei ca o chemare.

Vremea s-a născut și moare

Plânsu-acesta nu se plânge!

ÎNCHINARE

Tata a murit acum doi ani, într-un spital
al bătrânilor fără pământ,
făra dinţi, fără iluzii.

Suferea de frigul cel mai cumplit,
boala socială - refuz organic
de adaptare la frigul lumii.

La morga l-am văzut gol,
uscat ca o mirişte.
Zburau împrejur
ciorile, corbii câmpurilor, când totul
a fost cules.
Când pustiul se face atât de pur,
încât se uneşte cu cerul.
Şi nici
Dumnezeu nu-i
acolo, să facă dreptate.
Moartea era singura întâmplare miloasă
cu el, în ultima vreme.
Şi nici drumul subţire măcar,
să ducă acolo unde trona
domnul nostru părinte, robul muncilor
patru-anotimpuri

Mă rog de mâinile sale rădăcinoase,

grele, cu vine umflate de materii exacte:

încrucişaţi-vă blând, sfinte mâini ostenite de viaţă.

Pământul va fi sau nu va fi
arat, semănat, secerat înduraţi-vă
uitarea, indiferenţa.
Nimeni nu merită,
la sfârşitul istoriei
zbaterea.
Frigul celui din urmă ţăran.