POETUL ZILEI - LAURENŢIU BELIZAN

POETUL ZILEI

LAURENŢIU BELIZAN

Livrescul poeziei lui Laurenţiu Belizabn este o construcţie lucidă, un pod sus-pendat deasupra valurilor mărilor interioare, legând cele două continente cardinale: Realitatea şi Imaginaţia.

COTORCA

educatoarea cu buză de iepure

încerca să ne adune din curte

eram ca nişte pui de găină

ameţiţi de soarele prins în sârma ghimpată

mirică îşi făcea numărul de saltimbanc

cu picioarele vinete de frig părul vâlvoi

chiar peste drum

îmbrăcat în izmene

şi o cămaşă de corp flendurită de culoarea cerului înnorat

bolborosea despre foşnetul lanului de porumb

despre fetele care îşi iţesc părul bălai din fiecare pănuşă

şi fug înainte de cules lăsându-l ofrandă toamnei

trebuia să rupem podul de piatră abia încropit

în praful albicios

să alunec din transpiraţia dulce a palmei ei

înapoi în spatele ferestrelor murdare

semiîntunericul adulmeca cuburile mari şi grele de lemn –

scorojite semănau cu preşurile puse la uscat

de biata ţaţa leanca

pe care ceata noastră le-a murdărit cu nămol

într-o vară de paparude –

ele puteau deveni scăunele măsuţe sau ziduri de cazemată

de fiecare dată îmi bătea inima când măruţa

frământa clisa

aş fi vrut să semene cu mine caloianul

l-aş fi luat în ghiozdanul de tablă lucioasă al cărui desen

mă căznesc şi acum să mi-l amintesc

s-ar fi întărit până acasă

apoi l-aş fi pus pe furiş

în cuptorul în care bunica făcea prescuri

i-aş fi dat să mănânce flori de salcâm

până albinele m-ar fi rugat să le las şi lor

măcar de un fagure

o bătaie de aripi în plus

şi acum aş fi fost în ochiul furtunii

O SĂ TE MUŞC DE UMERI PÂNĂ ÎŢI VA DA SOARELE

pe masă au rămas câteva discuri de pâine

şi două petale de crizantemă căzute din ochiul lui shiva

dacă le-aş pune pe gramofonul bunicii

ţi-ar ademeni glasul pe geam

iar vocalele tale prelungi i-ar şterge praful lăsat de umbre

o să caut prin pod paleta veche şi culorile

ca să înmoi cu ulei pe o pânză ostiile nărăvaşe ale toamnei

ne vom ţine de mână păşind prin mireasma lor

ca nişte matadori ce le înfig curcubeul în greabăn

în cana de lemn o să pui lingurile

în vârful lor cercurile de grâu ca nişte aureole de sfinţi

vor arde la rădăcina speranţei

între noi se ridică un abur complice şi proaspăt de cafea citadină

boabele ei sunt pârjolite de arşita betonului

snopul de linguri bate darabana în ulceaua de lut din bucătărie

dincolo de fereastră oraşul îşi întinde oasele adulmecând răsăritul

în ceaşca asta tu ai putea fi clavicula umărului meu stâng

lumea este un zaţ într-o ceaşcă mai mare în care uneori tu apari

aidoma unei dâre albe care se întinde

scară invizibilă pe meterezele-i de porţelan

trasăm împreună o linie care desparte prezentul

între vara cu piept de fată mare

cu o vioară în spate ca o tolbă plină de săgeţi verzi

şi ziua aceasta ce-şi scoate floarea-soarelui la mezat

am putea să o răscumpărăm

apoi ţintuind-o în colbul lunii

să o frângem ca pe o franzelă cu patru armăsari

răstignind frumuseţea ce ar sătura gurile flămânde ale roţilor

te simt deasupra mea învârtind osiile unei constelaţii

sunt un trup incomplet fără tine draga mea!

să ne ascundem sub fân într-o căruţă ce râvneşte asfaltul citadelei!

iar petalele de crizantemă ascunse în sân

de privirile funcţionarilor grăbiţi

la întâlnirea cu prima chenzină

vor şterge suav ultimul vinil

al patefonului din memoria mansardelor

SĂ NU NE UCIDEM FRUMOS PREA DEVREME

toamna îmi strângea trupul ca un teasc

prelingându-mi tristeţea din oase

când plecasem de la tine abia răsărea soarele

galbenul se insinua cobră printre copaci

pândind verdele

oamenii păreau străini de lupta tăcută

numai eu vedeam moartea cum intră în ei

era atât de blândă!

le punea o eşarfă la ochi

înainte de a-i exila în rădăcini

pomii se decolorau ciudat şi neuniform

un amalgam de portocaliu verde-brun

potasiu şi maro-albicios

păreau un regiment de soldaţi

înghesuiţi în camioane pe un drum de ţară

apoi s-au înclinat balanţele

verdele înecându-se otrăvit ca un rege midas

frunzele îmbrăcate în aur mureau maiestos

le auzeam strigătul

şi am văzut acea hecatombă a palmelor

săpându-şi mormântul

sunt singurul martor al apocalipsei vegetale

din toamna acelui an

la întoarcere m-am gândit cu adevărat la tine

pentru prima oară

CĂLĂTORIE SPRE INTERIOR

cu băieţii la o bere conceptele iau forma bulelor

de pe marginea halbei

se măresc apoi dispar suflate de un copil

ca într-o fotografie developată în timp ce uşa

se deschide din greşeală

vezi adevărul doar o secundă şi hârtia se înnegreşte

dacă o fărâmă din inima ta s-a trezit

pentru mine e suficient

pe acolo pot intra trăgând albastrul cerului în fire

vei spune că suntem un apendice al absurdului

precum un poem perfect rupt în bucăţi

şi mestecat în graal

dar hârtia poate redeveni pom

un pom cântând din rădăcini în urechile

nopţii de cheratină

ştiu / moartea dă dependenţă

trebuie să atingi măcar o dată coarnele

taurului din Pamplona

numai aşa poţi avea acces la extazul pe care

în această realitate îl ratezi

oricât l-ai pândi te prinde cu garda jos

şi dacă nimic din astea nu s-ar întâmpla

şi dacă gura ar ţine locul inimii

tot nu aş întreba „ce-ai face Doamne fără mine”

aş ieşi cu capul înainte din dragostea asta

prin oamenii-oglinzi

până am rămâne doar noi doi

un lotru

şi Tenzing Norgay

KARAOKE

pot să presupun că stâlpii de pe dig sunt

ace înfipte într-o epidermă de elefant

nu pot să-mi închipui că ar putea vindeca

cotul râului

nici că podul este un deget al oraşului pe care

apa să-l muşte

când are o criză de epilepsie

un lucru este sigur

realitatea respiră altfel în tentaculele ficţiunii

ventuzele ei intră adânc scormonesc umorile

şi îmi amintesc brusc

dulapul aşezat pe uşa lipsă dintre camere

spatele lui dezmembrat prin care intram

şi ieşeam

dintr-o lume în alta

apoi busculada de pe scări şi vioara

unui lăutar gata să se facă arşice

ceata lui Kusturiţa prin oraş ca o coadă ruptă

de salamandră

nu vreau să mă creadă cineva

aşa ar fi cel mai bine

aşa arbustul meu de goji ar putea creşte liniştit

şi nimeni nu va şti că am desenat odată

un pom cu tot cu rădăcini

a urmat goana spre râu cu maşina de gunoi

în spate pianul legat fedeleş zornăia

din el sărind prin hârtoape sunete ca monedele

aruncate peste umăr morţilor

pe dig a fost mai greu

frânghiile scrâşneau lăsând ghemotoace

în betonul zgrunţuros

când l-am scăpat pe marginea râului

în el a vibrat scurt vocea lui Armstrong

şi cerul părea un club de karaoke

de undeva din pereţii de piatră prinşi în plasă

au început să iasă rădăcini

apendice articulate sensibile

apropiindu-se de noi

căutându-şi

fructele

METAPOEZIE

există două feluri de poezii:

prima

e cea care se devoră pe ea însăşi

până devine o stare o îndoială

un suspin o iluminare

iar a doua

născătoare eternă de stihuri

care vor umple acest uni-vers

până la implozie

iscând a neştiuta oară

primul gând

aşadar lumea este numai poezie

şi mizeria

în care tu trăieşti acum

este o iluzie

 

Împreună cu Denisa Comănescu

SPIRALĂ ÎN TIMP

astăzi furtuna

a smuls toţi zeii din

epiderma basoreliefurilor

pe chipul alb al marmorei

se zbate

o păpădie ce-şi ţine

povara nimbului

AB  INITIO

să te poţi opri din drum

să descoperi

superbele nimicuri ale zilei:

fulgul de pasăre –

rătăcit în oraşul ăsta blestemat –

mişcându-se pe parbriz

măsurând parcă timpul din alte lumi

cu peţiolul de os transparent

blocat în trafic cu tâmplele zvâcnind ca nişte branhii

îţi vine să te urci pe maşină

ca Michael Douglas în filmul acela dement

dar nu –

dansul limbului alb-cenuşiu deasupra geamului casant

te ţine treaz

în dreptul second-handului

o fetiţă îmbrăcată-n purpură urcă ţopăind a durerii dulce rampă

un bătrân o imită zâmbind

toţi şoferii aplaudă

şi palmele lor se colorează ca după decojitul nucilor verzi

şi roţile  – cu rădăcinile lor negre

oare mai dormi?

îţi tresare măcar un deget de galben?

nimeni nu se mai poate mişca

oraşul pluteşte ca o banchiză

cobor liniştit

vibraţia claxoanelor ţâşneşte prelung ca un gheizer

prind fulgul îl înfig în asfalt

vântul leagănă marginile zdrenţuite ale unui afiş: vine Circul Gärtner!

tu încă dormi

şi asta e bine!...

CLAROBSCUR

trupul tău se vede din iarbă

aş vrea să prind fulgerul într-o sticlă

să-l port sub braţ ca pe un teanc de schiţe în creion

pe fiecare ar rămâne o singură inflorescenţă

şi uneori trecătorilor să le citesc destinul din palma

conturată pe coli

apoi să mă refugiez în grădina de medici

pe umărul stâng al lui michelangelo

undeva în fundal ghirlandaio

măsurând viitorul cu un gram de lumină

m-aş bucura nespus dar povara ar fi mare pentru mine

să ating carrara ca pe un sân de femeie

uneori când nu e nimeni

mă întind câteva ceasuri pe varul nestins al hârtiei

nu dorm doar cercetez uşi închise

şi-mi ascut mâinile în loc de condeie din cărbune

le rotesc până au gheare şi sap în marmură

morminte de îngeri

în ele întunericul are atâta lumină

până şi Dumnezeu le priveşte cu ochii închişi

ANDROIDUL ŞI POEZIA

fluxul emoţional se îngustează –

katharsisul devine ultima lui zi

cuvinte-aluviuni ajunse în delta inimii

lacrimile florile cerul norii iarba soarele luna aripile

îngerii

nanogrăsimi care perturbă grav comunicarea între

nervii retezaţi

şi circuitele cipurile fabricate în mediu aseptic

este greu să descrii lumea în şiruri de 1 şi 0

ochiul bionic nu poate descompune căderea unei

frunze albastre

în urechea bionică un greiere fumează pe o canistră

de kerosen

ascultând ac/dc şi metallica

toţi fluturii îşi tatuează capete de mort

dalai lama poartă două ceasuri şi ridică trei degete

o lume unde nu poţi muri este ca o hologramă

în care nu atingi extazul nici dulcea suferinţă

singura moarte adevărată fiind ieşirea din poem

MORILE DE VÂNT NU AU ECOU

în oraşul meu este un nebun

care nu dirijează maşinile în ritmul unei muzici numai de el auzite

nu bolboroseşte ocolind cu grijă crăpăturile asfaltului

nu face declamaţii în după-amiezile însorite pe treptele tribunalului

are un ceas de alamă cu lanţ

uneori îi deschide capacul

îţi arată rotiţele

„în ele sunt turnate amintirile celor ce l-au purtat“

apoi desface o coală soioasă cu îndoituri aproape destrămate

şi ţi-o flutură zâmbind

este înalt şi poartă aceleaşi haine de 33 de ani

sunt o epidermă suplimentară ce se hrăneşte cu trupul lui

au crescut odată cu el doar culorile sunt mai şterse

este foarte înalt

un paratrăsnet ambulant

ce pare să apere un ultim oraş al lui dalí

lumea zice că spărtura ce-i zornăie în buzunare

este parte a unui mozaic furat din cenuşa pompeiului

în nopţile luminate de girafe arzând o răstoarnă

din ea răsar pe rând un leu un gladiator şi o vestală

de copil am crezut urmărindu-l fascinat pe străzi

că are ceva tainic de făcut

încercând să-i întâlnesc privirea ani în şir

poate undeva sub o casă părăsită trebuia

să aşeze într-un fel anume

pietricelele care lipseau şi totul să capete sens

trebuie doar să-şi amintească!

până atunci vom colinda oraşul până se va îngălbeni

ca un os în albia secată a unui râu

LEGENDA OMULUI-SANDVICI

cu privirea spre norul cel mai îndepărtat

mergea pe strada principală

purtând panourile

desenate cu îngheţată

pantofi de crocodil sintetic

sau ultima soluţie de şters geamurile

până într-o zi

când poemele le-au luat locul

copiii se amuzau teribil

ştergând cuvinte la întâmplare

din golul rămas se iveau însă altele

un fel de furnici vindecând o rană

sârmele din jurul frunţii lui

plecau spre uriaşele touchscreenuri

oamenii se înfiorau

la atingerea lor caldă

pielea se albăstrea deodată

versurile devenind o prelungire a venelor

în noaptea aceea toată lumea a vrut să compună

dimineaţa un praf alb ca un fard

s-a aşternut peste faţa oraşului

oamenii străzii au pus literele în tomberoane

le-au dat foc

se mai încălzesc şi acum la ele sub poduri

ONIROMAHIE

vine o vreme când te gândeşti la viitor

ca şi cum ai mânca boabe de struguri pe întuneric

soarele îţi răsare dintr-o rotulă şi apune în alta

începi să semeni cu desenele copiilor pe asfalt

te aşezi pe margine / fumul de ţigară devine un laţ

de care se împiedică trecătorii

vine o vreme când nu mai încapi între noapte şi zi

umbra caută alt trup

ajunge la tine ca un melc traversând o autostradă

AUTOPORTRET CU RIMBAUD

corpul tău tangent la soare

miroase a pâine pe vatră

- ți-ai schimbat linia vieții

de sus cineva privește strada ca entomologul un mușuroi de furnici

 ai putea să lași batistele de hârtie pe crengi

durerea ar rămâne atârnată ca un fruct necopt al mâniei

trebuie să înveți să mori în orice secundă

- sunt un copil care vrea să știe cum arată soarele noaptea

ușor ușor încep să uit

trebuie să inventez ceva pentru golurile din viață

poezia crește din mine ca unghiile unui mort

cu fața vitrată

voi fugi

ca Rimbaud

de o frumoasă deșertăciune