POETUL ZILEI - LIVIU OFILEANU

POETUL ZILEI

Liviu Ofileanu

Truditor la zidurile Babilonului, Liviu Ofileanu este unul dintre cei mai importanţi scri-itori ai literaturii noastre de azi. E adevărat, puţină lume (e vorba de lumea literară) ştie  sau acceptă asta, pentru că, în loc să stea la coadă la premiile zădărniciei glori-oase, Liviu se vântură prin lume, trăindu-şi poezia şi gândurile cu o intensitate devas-tatoare. Acum se află în Belgia unde descifrează, în paginile unui „jurnal”, anatomia secretă a inimii.

LA DORMITOR

frica ne ținuse multă vreme laolaltă.
apoi ne-am resemnat cu „asta e”
până un fulger ne-a dezvăluit fețele
și unul s-a ridicat pe două picioare
mergând așa cum stătuse întins.

atunci am ieșit o parte în noaptea ploioasă,
ne-am dus să vedem ce era de văzut dincolo
de întuneric și apă,
acolo unde părea că se aprinde o luminiță
cât să ne vedem fețele mânjite.

afară era frig și parcă frigul semăna cu frica.
cei rămași ne loveau cu pietre,
un cor de țipete se împlânta în oase
așa cum cineva visează că e mort
și Noi îl trezim să nu rămână.

până la urmă am ieșit în partea cealaltă,
lumina se încurcase prin copaci
și o parte s-a întors să dea de știre
că dincolo de întuneric e lumină
și lumina cade din copaci.

nimeni nu știe dacă au mai ajuns.
cei rămași afară sunt acum foarte departe
de cei rămași înăuntru,
despărțiți de pereți cu forme de animale
încremenite în mișcare.

am rupt câteva ramuri de lumină
și am făcut arc, cuptor cu microunde și F-117.
deși afară e un întuneric alb ca smântâna,
tot nu zărim mare lucru:
unii sunt mai slabi decât alții

și astfel s-a născut vânătoarea.
foamea ne-a împins să ne spargem în dinți
dacă tot trăiam anii cu sutele
iar Dumnezeu nici gând să bage la pariuri.
Eu am scăpat și schimb pe MTV.

LA BANCĂ

sună deșteptătorul și dau cu mâinile prin aer.
la cincizeci tahicardia e un motor ambalat,
adio deltoizi, abia te ridici din așternut.
nu vreau să o mierlesc înainte de vreme
dar nici la vreme n-aș avea chef.

mi-am luat pistol airsoft să ameninț și Io pe cineva,
am spart o bancă doar ca să mă ascund
nici mai jos și nici mai sus de pământ.
învăț de la castor cum se face o casă sub apă,
să nu fie luată de curenți,
să aibă o minimă rezistență la defragmentare.

intenția e să pară plauzibilă scena
în care dispar pe altă lungime de undă
când noaptea se ascut instrumente de tortură
și un jolly-joker nu ține loc de inima smulsă.
absența se ghicește și fără luminol,
ajunge o bruiere a poligrafului
și te simți vinovat pentru happy-banking.

m-am luat ostatic și nu-mi dau drumul
până nu voi accepta schimbul:
ochi pentru ochi și sticlă pentru sticlă.
dau cu mâinile prin aer și încerc să mă smulg;
când îmi voi număra paraii
am să fug chiar de sub nasul meu,
voi trăi ca un belfer aici unde încape doar unul singur.

CHINESE DROP

picătură cu picătură
se umple paharul cu amar.
mă mir primul de ușurința trecerii
de la un sentiment bonom la o stare jalnică,
trebuie să mă fi defectat.

acum nu mai am nici motive, nici chef
și nicio dorință ca lumea.
înainte era altfel, adică la fel,
doar că aveam habar ce se ascunde în ceață:
un bar la care oricât de mult aș dori să ajung
se înnoptează și mă ia somnu' pe drum.

cineva mi-a schimbat sângele și m-am defectat,
nu mai am nicio tragere de inimă.
și ce mai pescuiam Io la copcă!
doar în tricou la -15°
mă antrenam cu mâinile în congelator
topind ierni la rând gheața unei văduve,
picătură cu picătură.

pe urmă m-am împăcat cu ideea,
cum nu pot ieși din nebunie
încerc să o controlez cât de cât.
am tras perdeaua și am deschis geamul,
am reușit să văd aceleași lucruri,
picătură cu picătură ca întâia oară.

șmecheria era să ascund în mine
mai multă căldură decât las să iasă
și peștele cel mare sparge singur copca.
credeam că e ceva pentru care merită
să stai zile și nopți în arșița gerului,
câteva minute de dragoste,
picătură cu picătură.

ÎNSEMNĂRI DIN BELGIA

FAIRE LE CLOWN JUSQU'À LA MORT

Râsul e mijlocul prin care pui la spate „urâtul lumii”, dar pentru a-l isca e ne-voie ca un tip pus pe șotii să producă acel scurtcircuit care frisonează și provoacă inte-ligența, cineva trebuie să fie „clovnul” care iese primul din groapa rutinei. La liziera pădurii de „La ciuperca” era un loc în pantă, unde familiile muncitorilor din com-binatul hunedorean preferau să-și petreacă sfârșitul de săptămână „la plajă” pe cear-ceafuri și pături, peste drum se afla un restaurant, tarabe cu mici și acadele, iar un tre-nuleț dădea ocol pădurii trecând pe lângă Grădina zoologică, acolo se buluceau copiii să vadă animalele, n-aveai loc să arunci un ac. În pădure curgea un izvor de unde ne umpleam sticlele de sticlă, alături te îmbiau tufele de mure și zmeură, dacă urcai pe deal orașul era ca în palmă, deasupra lui un cer mereu îmbujorat de la fumul roșu al furnalelor, de acolo vedeai toate sătucele, munții Retezat, ștrandul și cimitirul „Valea Seacă”. Mergeam și atunci „la locul meu” să scriu, luam apă, o pătură, ochelari de soa-re și cărți, urcam sus pe deal citind acolo până se însera, aveam șaptesprezece ani și nu știam ce să fac cu ei, am dus-o și pe Christina acolo dar nu i-am făcut nimic o vreme, se uita prin caietul meu și medita la asemănările și deosebirile dintre cel care venea pe calu' alb din capul ei și cel ce o strângea la piept, îi ziceam vorbe de pișicher la urechi, păream un clovn a cărui bună-dispoziție o smulgea din viitor, vreau să zic că aș fi trăit degeaba dacă n-am fi făcut niciodată dragoste pe iarbă.

În armată am rumegat continuu iarba în care Christina mă făcuse bărbat, oriun-de mă uitam o vedeam numai pe ea, iar când am înțeles că „până moartea ne va des-părți” rămâne o vorbă, clovnul a încetat să mai existe, îi luase locul un tinerel deprimat care croia la comandă contra „o juma' de țuică 2 pagini, un kil 4 pagini” - scrisori de curtare, menținere a focului sau de dat papucii, la astea din urmă adăugam „o pagină din oficiu” că mi se făcea milă de bietele fete, mai lungeam momentu' să țină bine min-te de ce mare om s-au despărțit... Încercam adesea să-mi imaginez chipurile lor, fericite și consternate după caz, eram îndrăgostit de vreo zece și mă despărțisem de opt, toate îmi ofereau motive de băut, că omu' bea și când i se rupe și când nu mai e nimic de fă-cut, asta era să-mi facă mari necazuri, odată încurcasem destinatarii și era să-l despart pe unul de una fericită, norocul meu a fost că io citesc întotdeauna ceea ce scriu deși nu mai e nimic de adăugat.

Tot ciclul II am avut comenzi serioase și onorate la timp, atunci mi-am pierdut „complexul provincialului”, flașneta bunelor intenții și cheful de trăit, nu mai știam să râd și nu mai râdeam când făcea vreunul o glumă, goleam sticlă după sticlă și scrije-leam cu baioneta stâlpii foișorului: „treisute treizeci de zile de când nu am mai văzut-o pe Christina”, le număram de câteva ori pe zi ca să nu mă păcălesc singur. Comenzile curgeau și clovnul avea deasupra capului iarba crescută până la genunchi, purtam doliu mângâind o pisică neagră care stătea să o mângâi deși n-aveam în buzunare nimic în afară de pesmeți, nici calu' nu putea să-i roadă, dar când mă îndoiam de foame sau mă ardea pe maț tăria țuicii nu mai conta, scoteam câte unul și clefăiam înghițindu-mi din-ții. Mi se părea că sunt un pușcăriaș, cadrele făceau mișto, viața făcea mișto și Chris-tina făcea mișto, nu era nimic de râs și m-am gândit să dezertez, opțiune declinată în urma redactării unei „scrisori de despărțire” care a primit un răspuns uluitor, fata aia îi scria zevzecului, aproximativ: „ai să porți cu tine toată viața urmările acestei alegeri, du-te, iubitul meu, ești liber, dar nu uita că te poți răzgândi, eu sunt aici, te iubesc și te aștept”. Și ăla voia să scape odată, „acum ce să-i scriem?”, „ții la ea?”, „nu”, „atunci, nu îi scriem”... Și i-am scris fără știrea lui, oricât ar fi de porc, un bărbat are o inimă    i-am explicat că a fost o idioțenie și regret fapta, dar am nevoie de o perioadă de timp pentru a reflecta la viitorul nostru...

Cum aveam putere peste bibani, am lăsat vorbă în corpul de gardă ca toate scri-sorile pentru X să ajungă la mine, doar eu le scriu, ordin urmat fără cârtire, peste trei zile s-a întâmplat ceea ce gândești: „am știut mereu pe cine am ales să iubesc, dragul meu etc.”. Am corespondat cu Irina până la eliberare, urma să vin la Ploiești să ne ve-dem, deja dădusem cărțile pe față și știam cine cu cine vorbește, dar când credeam că voi învia, scrisorile au încetat și m-am trezit scriind trei la rând fără niciun răspuns... Atunci am îmbătrânit pe loc cu cincizeci de ani, părăsit încă o dată mi s-a făcut milă de mine și am plâns până am început să râd în hohote demențiale, aveam o bancnotă cu Bălcescu și am intrat în primul bar să-mi plătesc scrisorile, era plin de ciumegi și clovni atât de puri în sărăcia lor mintală încât mi-am dorit din tot sufletul să beau pen-tru a-mi aminti unde am greșit și pentru a spune ca la tribunal – „jur să spun adevărul și numai adevărul”. Fac pe clovnul până la moarte fiindcă trebuie să-i țină cineva locul când e atât de urât în lume și nu mai râde nimeni, chiar dacă sub armura hohotelor can-grenează suferința neîncetatelor pierderi, el rămâne pur și spectacolul continuă spre de-liciul publicului.

Spun adevărul și adevărul e înecat în „sticla de lampă” ca puii de pisică, ochiul picură în ea și dintr-odată alcoolul se tulbură, soarele îl aprinde apoi se rostogolește pe marginea mesei unde se sparge fără sunet în globulețe cu imagini: muzica iese dintr-un casetofon paradit, lumea râde și spune adevărul, fiecare fund de babă pare să ascundă în catrința lui afaceri neterminate, dar nu forma cât ideea formei ideale mă fascinează în lentoarea mersului femeiesc, și nu e minută să nu mă uit la câte o bețivă știrbă ima-ginându-mi cum ar fi să pot întoarce timpul pocnind din degete: am avea amândoi vreo douăzeci de ani, va fi vară și vom fi urcat deja sus pe deal în iarba cu mentă și trifoi, la început vom fi timizi neștiind ce să ne spunem, apoi vom dansa pe muzica străveche a sângelui și ne vom aminti cât de bătrâni eram odată și tot ne țineam de mână pe străzi necunoscute încă.

LE COROLLAIRE D'UNE DÈSOLATION RÉUSSI

E o ceață care persistă, aștept de două ore pe un peron învelit de mușchi acel tren care nu are să vină vreodată, însă gândul că un miracol ar putea să deschidă o ușă în timp mă ține locului. Tzitzi mă vede și se apropie privindu-mă în ochi, sunt prada ei preferată, acum își freacă boticul de podul palmei, e o mângâiere cinstită și recom-pensată cu o bucățică de carne de pui, acțiune care îmi face așteptarea mai plăcută, mă-car acum suntem doi care așteaptă ceva, eu aștept un tren care să mă aducă înapoi la mine, pisica așteaptă un stăpân, suntem în Beckett și apoi în Kafka și Camus, stații în care trenul oprește zilnic pentru a-și umple vintrele cu disperați.

Devin plictisitor și pisica se îndepărtează, urcă pe un gard, sare și se face ne-văzută într-un tufiș aflat sub un copac, mă uit în copac și aflu motivul, vânatul e în-totdeauna mai bun decât pomana. O țarcă își caută perechea prin copaci, sare de pe o creangă pe alta și produce acele sunete specifice prin lipirea ritmică a limbii de bolta palatală, un soi de consoane țâșnite sacadat precum la vorbitorii de limbă arabă. Pasă-rea observă pisica și dispare înapoi în timpul paralel din care s-a ivit, mă uit pe aco-perișul caselor alăturate unde doi porumbei uguiesc mergând repejor până la capătul coamei pentru a se întoarce la punctul inițial, între timp un corb tânăr se așază pe „Tur-nul Dracului”, stă câteva secunde să inspecteze belvederea, clopotele parohiei Sainte-Gertrude îl simt în preajmă și se cotesc până sunetul spintecă aerul, numai că el își întinde aripile și o ia pe urma lui Poe.

Se pare că fiecare știe de unde a venit și încotro să apuce, doar eu rămân locu-lui și văd cum din vârful picioarelor îmi ies niște rădăcini firave, parcă aș fi o piatră ca-re se mișcă doar înăuntrul ei, dau să mă rostogolesc dar pământul mă ține pe loc cu firele de iarbă... Așa trebuie să fi simțit pictorul tăindu-și urechea, arta automutilării e un infim omagiu adus splendorii de care ne vom rupe, o încercare de a reda întocmai ceea ce ne provoacă suferința, bruioane după bruioane și nimic care să conțină „forța vie” a frumuseții. Cine a băut apă dintr-un ospiciu se va întoarce acolo, la câțiva kilo-metri se află Hospital „Vincent Van Gogh”, am fost acolo acum două secole, îmi amin-tesc de parcă ieri a fost, stăteam la fereastră și făceam schițe, mă interesau câmpurile, florile și interioarele, aveam o iubită care mă scotea din minți și atunci vedeam pretu-tindeni explozii de albastru și galben, îmi amintesc că mai întâi am vrut să-mi tai mâna și să o învelesc într-un ziar, am renunțat fiindcă a nu mai putea să pictez e o suferință crâncenă, dacă aș fi putut lăsa ceva în viață din trupul meu e numai mâna, mâna e sfân-tă și nu putrezește niciodată, am ales urechea pentru a auzi mai puțin și pentru a vedea mai adânc vâltorile pastelor de culoare...

Închid ochii și ascult „asurzitoarea liniște”, nu circulă nicio mașină, aerul e rece și ceața domnește într-un regat al muțeniei, căci nu se aude vreun glas de om, numai ci-ripitul și roua picurând de pe o frunză pe alta, o ștafetă a bucuriei vegetale al cărei înțe-les îmi scapă. Îi deschid și am impresia că văd pentru prima oară aceleași lucruri, ten-taculele albe ale ceții se retrag încet din copacii cu ramuri otrăvite, fantoma trenului meu oprește și cobor, trenul se pune în mișcare și urc iarăși, acum sunt în viitor și e o incredibilă liniște aici: păsări, șipotul unui izvor curgând alene printre ierburi, răcoarea dimineților când trebuie să iei peste tricou un flanel, un foșnet de frunze călcate rar și vocea stinsă a unei femei bătrâne: „știu că mă auzi, acum spune de ce...”

LES SYMPTÔMES DE LA MALADIE

Sunt într-un permanent du-te vino între chilia mea, limba română – „patria mea” (Stănescu) și mansarda din Rue Seutin 44, unde îmi elaborez „tezele” prăfuitei mele existențe. Am confruntat simtomele personale cu cele anunțate prin orice canal de comunicare, nu seamănă și pot respira în aer liber la fereastră, îmi lăcrimează ochii de la ceapa tăiată pentru ciuperci, un simptom, am cumpărat un raft de cărți în franceză și abia am parcurs două romane subțirele, alt simptom, recunosc că îmi vine să mă ridic de aici și să mă duc „unde și-o dus mutu' iapa”, deja fac o listă, între timp am curățat ceapă și pentru supă, am un piept de pui în care bate o inimă de taur.

Asfaltul s-a uscat, perechi de izolați se perindă de-a lungul străzii trăgând de mânuțe rodul fericirii lor, niște țânci care se împiedică și arată cu degetul ceva prin vi-trine, cerul e pustiu de nori și ciripitul venit dinspre copaci alertează felinele, un băiat și o fetiță sar într-un țarc a cărui podea elastică îi pune la întrecere, amândoi sar la fel dar băiatul e mai înalt și fetița crede că el a câștigat. Mă duc să văd de ciuperci, sting focul și învârt în supă, nu mi-e foame, încă un simptom, sting și focul supei, până la miezul nopții când învie Iisus am vreme să confund carnea de pui cu cea de miel, vin la fereastră și notez gândurile care m-au însoțit până acum, simptomele unei stări de spirit destul de șifonate. Pisicile de rase diferite semnează ușile când nu se luptă pentru su-premația din cartier, mă gândesc la motanul meu „Codiță” și la compania lui afectată, vor trece și astea, mă uit la cer și reperez un vultur care se rotește deasupra orașului, „vulturii nu mănâncă muște” zicea fratele Branham, spre deosebire de găina scurmă-toare vulturul vede altfel lucrurile, adică trebuie să iau distanță de tot ce nu îmi este agreabil și să mă ridic „la statura unui om perfect”. Credința fariseilor e de fațadă, bu-curiile lor sunt mâncarea și băutura, adevărații creștini se deosebesc de aceștia precum porumbelul de o cioară, îmi amintesc o predică ascultată cu mulți ani în urmă, „o cioa-ră nu poate să-și pună o pană de porumbel și să strige sunt porumbel, distincția se vă-dește pe loc, cioara sfârtecă resturi de cadavre, porumbelul caută semințe". 

Mi se face rușine că am o pană de porumbel în mână și îmi plac resturile, din-colo de mutra asta din oglindă încerc să regăsesc trăsăturile acelui tinerel neatins de pe-simism, ochii înfundați și colțurile gurii lăsate nu au nimic din seninătatea celui dispă-rut în neant, nu e aceasta o sfâșiere pe viu? Și totuși, când mă închid în chilia limbii române, un spațiu luminat de mai mulți sori, pot vedea atât de clar că nici nu mai con-tează cum arată chipul meu când lumina e singurul chip de văzut, atunci admit că toate căderile mele au avut rolul unei trambuline către sine, cuvintele capătă nuanțe neaștep-tate când sunt rostite în liniștea chiliei, e un murmur de izvor care poartă în limpezimea lui fiecare imagine a copilăriei, în această chilie moartea nu poate intra niciodată pen-tru că limba e nemuritoare. Când sunt trist ca și acum, îmi spun cuvinte românești, mă întâlnesc cu amici care nu mai sunt și plâng și râd de unul singur până credința se în-toarce la mine ca un bumerang aruncat într-o zi de vară, când am îngenuncheat și am recunoscut că sunt înfrânt: „fără tine nu pot face nimic, Iisuse!”. Tot ce poți face fără El e să te lași în mâna răului, răul e cea mai bună călăuză a omului pentru a încercui mari teritorii de nimic. „Mănânc și plâng”, scria Labiș, frumusețea căprioarei a fost jertfită pentru a fi eternizată în gingășia copiilor: „Lăsați copiii să vină la mine”. Din oglindă mă fixează un tâlhar plin de comentarii, ce să-i fac, cum să-l transform în co-pil? Zic o rugăciune și ăla mă imită schimonosindu-se, mă încrunt și se încruntă, îi arăt pumnul și-mi arată pumnul, tot ce fac reproduce întocmai, acesta e motivul pentru care am hotărât să nu îi mai spun nimic, când nu spui nimic tăcerea se interpretează și iscă întrebări a căror frumusețe conține și răspunsurile. Sunt bolnav, toate simptomele o certifică, sevrajul limbii natale e mai dur decât granitul certitudinilor dobândite, intru în chilie și încui ușa după mine, lumina mă orbește și nu mai văd nimic în afară de lu-mină, mă arde pieptul și deodată se face o liniște nelumească de-mi pot auzi inima bătând. Și acum înțeleg, nu mai caut vreun nod în papură, zac într-un sicriu de lumină știind că n-am să mor niciodată...