REMEMORĂRI - FĂNUŞ NEAGU - ROMULUS VULPESCU

REMEMBER

88 DE ANI DE LA PLECAREA ÎN ETERNITATE A LUI FĂNUŞ NEAGU

MEMORIA BENZII MAGNETICE

(Din interviurile acordate de scriitor revistei „Fereastra”.  Interviuri realizate de Emil Proşcan; selecţie texte L. Mănăilescu)

HAMAL AL SCRISULUI

„Trecutul ni se pare, întotdeauna, mai frumos… Copilăria e singura vârstă fără griji. Cu cât înaintăm în vârstă devenim mai şchiopi la minte, mai… infantili. Ca fiu de ţăran, trăind în câmpie aproape 20 de ani, cred că cel mai frumos lucru ce ţi se poate întâmpla acolo, noaptea, e să vezi un foc în depărtare.

Am crescut într-o altă lume, arhaică, dar mai apropiată de om. Acum civilizaţia a atins culmi înalte, dar a crescut şi vulgaritatea. Ne scufundăm în globalizare… No-rocul meu e că nu o voi mai apuca şi, de fapt, cred că nici nu va avea loc vreodată.

O putere mai presus decât noi, artiştii, ne mână cu o forţă desăvârşită să cău-tăm, fără încetare, ceea ce n-am pierdut niciodată: uşa spre un vis necunoscut, care şi el - visul, zgârie cu ghearele golul, în căutarea unei uşi ce nu-şi cunoaşte zidul, focurile, pragurile. Suntem, probabil, aripa unei păsări necunoscute  şi nenăscute… 

Mă întreb, câteodată, când va fi fost Hemingway cu adevărat fericit: Când vâna lei în Africa? La vila lui din Cuba? Când naviga pe vasul Pilar? Sau când bea?... Cu femeile o lua razna, cum se întâmplă cu toţi cei ce, pe drept sau pe nedrept, se cred ci-neva. La maturitate oamenii se joacă înspăimântător, provocând deseori mânia desti-nului. Cu toţii plătim scump noianul de nerozii pe care le săvârşim, dar degeaba… Ge-neraţiile de după noi o iau de la capăt!

Am fost, în primul rând, hamal al scrisului. Şi am avut un viciu: lectura. Am citit câteva biblioteci şi mă consider a fi posedat singura bogăţie după care merită să alergi în lume. Dar… tot incult am rămas! Cât aş mai avea de citit, din ce s-a scris în lume, ar trebui să mai trăiesc încă 6 000 de ani, dacă nu mai mult. Şi m-aş atrofia în biblioteci. Mai trebuie să ieşi şi la soare, şi la umbră, să intri şi-n gârlă, şi-n vie…

Aparţin generaţiei Gutemberg, ultima generaţie Gutemberg, din care faceţi şi dumneavoastră parte. Această epocă uluitoare care a dat cultura uriaşă a umanităţii, se schimbă, se transformă, trece către altă civilizaţie, a informaţiei. Mă sperie, totuşi, fap-tul că nu-mi dau seama unde va ajunge lumea.

DESPRE SUFERINŢĂ

Când nu sunt bolnav, mă chinui să scriu. Când nu mă chinui să scriu mă chinui să citesc. Dorm prost, aş bea mult şi nu mi se dă voie. Îmbătrânesc şi-mi pare rău, cum spune cântecul. În concluzie rămâneţi cât mai multă vreme tineri, dragii mei!

Nu vreau să înjur... Eu îmi înjur doar patul de spital, tu-i mila lui de pat de spital! Când eşti într-o situaţie ca asta te amăgeşti, totuşi. Spui: „E bine şi aşa...”. Şi o faci chiar când treci, ca mine, prin dureri îngrozitoare, te obişnuieşti cu suferinţa...

POPORUL ROMÂN

Nu mai e poporul român de pe vremea lui Ştefan cel Mare, povestea cu dacii am şi uitat-o… Eu zic că nici nu ne tragem din daci; ne tragem din suburbiile Romei… Poporul român e învăţat de la naştere cu suferinţa, dar acum s-a învăţat, tragic, cu la-şitatea. Când spun asta mă refer inclusiv la mine. Mă simt foarte înglodat şi înconjurat de mine însumi şi aceşti inşi, care sunt parte din mine, trădează zi de zi. Nu-mi place... nu-mi place politica, nu-mi place că ţara s-a ruinat economic, nu-mi place că oamenii sunt săraci…

Toată viaţa am aşteptat, am sperat, am avut prieteni veseli, am iubit cartea… Nu-mi place să văd oameni mohorâţi. Aici este vorba de matca unui popor… Sunt lucruri de care nu se poate scăpa printr-o scuturare de cearceafuri la geam, lucruri atât de împământenite încât au intrat în pereţii şi în podelele sufletului. Nu se poate ca un popor ce-şi vinde votul pe două ţuici sau un kilogram de ulei să-şi ridice glasul în rândul naţiunilor demne. Avem ceea ce merităm…

Îmi place simplitatea - dar simplitatea aia curată - care are o doză de dum-nezeire. Numai că a absolutiza asta înseamnă a te întoarce la „spaţiul” arhaic, idilic, care e, de multe ori, o iluzie. Vreţi să vă spun eu ce a însemnat copilăria mea: pelagră, păduchi, râie. Unde punem toate astea? Sau foametea aia extraordinară care a venit du-pă război… Paradoxal, în timpul războiului a fost bogăţie. Ştiţi de ce? Plăteau nemţii tot ce luau. Noi aveam vreo patru ari pe care cultivam mazăre. O cumpărau la preţuri foarte mari, pentru vremea aceea, să facă margarină pentru front.

Aşa bine nu s-a mai trăit la noi decât în anii ’70. Venea nevastă-mea la prânz cu bunătăţi: 100 gr. de icre de Manciuria costau 5 lei, o baterie de vin între 12 şi 17 lei. Stăteam la masa mea, unde ningea tot timpul. Treceau prietenii uneori, pe care îi izgo-neam, după ce îi lăsam să „şterpelească” o votcă…

Asta e o tragedie existenţială. Din nefericire ea se întâmplă la nivel mondial, nu doar în România. Noi abia suntem atinşi de aripa singurătăţii. Nenorocirea singurătăţii e în azilurile de bătrâni, în spitale, în fundamentala sărăcie care domneşte la sate şi în oraşe. Acum s-a realizat un vis al… comunismului: „Locuitori de la oraş şi sate, înfră-ţiţi-vă!” Suntem înfrăţiţi în sărăcie ca niciodată altcândva.

Singurătatea, din punctul meu de vedere, e primejdios de prezentă după o anu-mită vârstă. Oamenii care îşi pierd, în urma unor tragedii, sprijinul copiilor, al rudelor sau al unor persoane dragi, ar trebui să-l regăsească imediat, nemijlocit şi net, fără nici o condiţie, în instituţiile statului. Dar la noi statul nu există decât sub forma rapacităţii, care distruge ideea de dragoste, de prietenie, de compasiune.

Noi românii avem darul de a face din fiecare perioadă una fundamentală, de… sacrificiu. Nu am trăit perioada când „domneau” moşierii, dar o cunosc pe aceea când au pierit. Oamenii sunt, în perioadele tulburi, fudamental răi. Mai ales cei care au avut norocul – zic ei, eu zic distrugerea dumnezeirii din ei – de a ajunge pe altă treaptă, au uitat de unde au plecat şi când fac binele îl fac „să se vadă”, ca să arate că sunt darnici. Însă dărnicia e aceea pe care a propovăduit-o Mântuitorul: „Fă binele ca şi când asta ţi-ar fi menirea pe lume!”

Îmi pare foarte rău; e ţara noastră… ţara mea. Spun cu ruşine că nu se face aproape nimic pentru copiii abandonaţi, pentru bătrâni sau pentru oamenii năpăstuiţi de soartă. Priviţi dezbaterile din Parlament: Unde ajung „ei”, totdeauna, cu un rânjet: „Hai să impozităm şi pensiile!...” Nimic nu e mai scârbos pe lumea asta decât să-ţi dis-preţuieşti înaintaşii.

CULTURA

Am învins, domnule, în revoluţie, nu-i aşa?! Am învins cultura; i-am rupt bo-tul... Acum a plecat, atât de tragic, din tristul spectacol al lumii noastre, şi poetul Adrian Păunescu. Cu o zi înainte de a se interna am vorbit cu el la telefon... „Ce faci?” – l-am întrebat; „Nu prea bine; cred că trebuie să mă internez”.Cum vocea nu-i era de loc schimbată, l-am admonestet prieteneşte: „Stai liniştit, că rămân eu în spital şi pen-tru tine!” Adevărul e că, de vreo jumătate de an, de câte ori vorbeam cu el, îmi spunea că e bolnav. Mare poet şi un spirit cultural extraordinar! Unul ca el se naşte o dată la un secol. Dacă...

După revoluţie o parte a intelectualilor s-a repezit să se înfrupte din bunurile pe care orice regim le aruncă pe piaţă pentru a momi personalităţi credibile. Ei, aceşti in-telectuali, au pus, încet-încet, mâna pe întreaga putere de influenţă şi manipulare, stă-pânind prin cuvântul cu cinci feţe, toate mincinoase. Uitaţi-vă la această falangă de in-telectuali, care cumpărată cu bani şi slujbe încearcă să-i ducă în tabăra vulturilor fără aripi pe toţi oamenii în care sperai că domneşte ideea de demnitate şi independenţă.

GENERAŢIILE DE LA ANAFOARE

Generaţia mea venea după o uriaşă secetă. Şi-atunci, Dumnezeu, care dă şi încolţirea, a făcut această imensă falie - războiul - dar a făcut şi punţile gândirii peste ea şi s-a putut salva această naţie. Iată că azi rătăcim din nou şi drumul spre căldarea cu aur a stricat din nou generaţiile.

Nu suntem nici noi, cei vârstnici, nici măcar acum, deasupra unor întâmplări tragice. Nu! Suntem acolo, în vârtejul lor, la anafoare... Adică vrem să tăiem drumuri de lună peste fluviul ăsta al mârşăviei. Îmi amintesc un avertisment serios, spus în glu-mă, cu amărăciune, de cineva: „Trecutul a fost oribil şi prezentul e îngrozitor! Noroc că nu avem viitor!”

Speranţa mea şi a noastră e numai în tineri. Şi mai am o mare speranţă: că bise-rica va curăţa acest neam de duiumul păcatelor în care înoată. Ca să fiu cinstit, ori-zontul meu de vârstă e limitat şi doar cu „bătaia ochiului” mai pot ajunge la convin-gerea că lucrurile nu vor rămâne aşa în veci. Până la urmă nici nu contează dacă eu sau generaţia de după mine apucăm o schimbare în bine, contează să se producă. Dar, din nefericire, tot noi suntem cei care-i petcetluim soarta; când se va produce va fi plătită, cum s-a întâmplat mereu în istoria românilor, cu sânge. Nu-mi place ca „strada” să stăpânească lumea, nu-mi plac nebunii dezlănţuiţi, nu-mi place gloata, că e trădătoare... Da’ ferască Dumnezeu!

LUMEA

Dacă toţi ne trezim mintea aşa, cu flori de măr, credem că Dumnezeu ne ia drept îngeraşi, nu? Asta, a doua copilărie, este căutarea Edenului. Eu cred, sau credeam când eram mai tânăr, că în ţările mari te incită mereu să descifrezi cunoscutul şi necu-noscutul, dar acum nu mai sunt aşa de sigur, întrucât cucerirea spaţiului nu înseamnă şi cucerirea inefabilului.

Am văzut pe urmă că marile popoare mistice - ruşii de exemplu - relevă minuni ale omenirii. Noi toţi am fost „spulberaţi” de ideea lor militară, specifică imperiilor, ca-re vor mereu să cucerească. Dar ruşii sunt absolut minunaţi, cu inimi şi suflete mari. Ăştia sunt mai religioşi decât noi, pentru că au epuizat ideea de căutare în spaţiu şi „merg” pe verticală.

Şi americanii au fost mereu pe drumuri. Ca să cucerească spaţiul au plecat de la Atlantic şi-au ajuns la Pacific. Şi când s-au întors totul era înţelenit în urmă şi-au luat-o din nou de la capăt. Americanii îşi „satură”, prin căutarea în spaţiu, şi căutarea pe verticală. Dar nu au ajuns acolo. Pentru că au industrializat totul şi au tocat mărunt ide-ea de divinitate. Se răzbună ceea ce le-au făcut indienilor şi războaiele… „pentru pa-ce”. De aceea au rămas oameni simpli şi oamenii simpli sunt sau analfabeţi sau tâm-piţi…

În scriere nu există popoare, există omenire. E fundamentală şi „omenirea orală”, din care noi am adus foarte puţin în viaţa modernă. Sau am băgat în fundal, prin miliarde de cărţi stupide, marile înţelepciuni ale antichităţii. Câţi din noi mai citesc an-ticii, în afara celor care studiază istoria veche sau istoria literaturii? Ori de acolo şi până azi am involuat în multe direcţii. Spuneaţi că e vina programelor şcolare pentru asta, dar eu cred că totul porneşte mai de departe. Adică de dincolo de peretele şcolii - de acasă. Vedeţi dumneavoastră, dacă am fi o ţară în care abundă cărţile, nu numai pe tarabe ci şi în case, am fi cu totul alţi oameni.

AMINTIRI LITERARE

Pe marele Bacovia, de numele soţiei căruia sunteţi legaţi prin festivalul pe care i l-aţi dedicat, l-am văzut numai de 2 ori – cu doamna Agatha mă întâlneam des la şe-dinţele Uniunii Scriitorilor. Poetul, geniu unic, era un tip atât de ursuz, încât devenea fermecător numai când scăpa de sub „supravegherea” doamnei Agatha. Mai lua un pa-har de vin în plus şi atunci devenea şi el vorbăreţ. A fost unul dintre marii poeţi ai României şi a murit sărac lipit. Doamna Bacovia era fermecătoare, dar cred că-l ţinea strâns în gheară, lipit, nici nu mişca poetul. Nici n-avea unde să se ducă, era o mână de om. Aşa, ca statuia pe care i-a făcut-o Constantin Popovici la Bacău.

Am fost coleg şi cu fiul său, Gabriel. Numai trei luni… Din liceele militare eu am eşuat la o şcoală de repetenţi din Bucureşti - Pedagogică, nr. 2 - şi am fost chiar co-leg de bancă cu Gabriel. În vacanţa de Crăciun poetul l-a retras şi l-a dus la alt liceu…

Într-o vreme scriam la Casa de creaţie a scriitorilor de la Mogoşoaia. De fapt mai mult trăiam, că eram tânăr şi credeam că eternitatea îmi aparţine. Un tâmpit, cum suntem aproape toţi la vârsta aia… Se mai aflau acolo, printre alţii, Tudor Muşatescu, Gherase Dendrino - compozitorul, nea Lucică Grigorescu - marele pictor care a stat vreo 18 ani în sudul Franţei...

Eu scriam mai mult noaptea şi fumam enorm. Într-o dimineaţă, intoxicat de ţigări am ieşit să mă plimb prin livadă. Era în aprilie, înfloriseră cireşii… Ceilalţi fă-cuseră şi ei o noapte albă. Tudor Muşatescu, că îi era frică să nu moară în somn, avea un burduf cu oxigen la subsuoară iar nea Lucică Grigorescu rămăsese de seara, în ha-norac, lângă şevalet şi lada cu bere… I-am salutat şi am trecut mai departe. Când ajung la poarta grădinii mă strigă Dendrino: „Fane, vino încoace!”. Am crezut că vrea să-l duc în cameră, la etajul unu, pentru că scara nu avea balustradă. Iar marele compozitor nu bea vin, nu bea bere; el bea rom. Bonul lui de masă arăta cam aşa: Dimineaţa - un ceai, un ou, un rom, un rom, un rom, un rom, un rom, un… coniac, pentru derută. La prânz – o supă, un rom, un rom, un rom… un coniac. La fel şi la cină. Mă gândeam că i s-a făcut rău de la… masă. M-apropi şi zice: „Măi, Fane, vreau să-ţi spun ceva; da’ să ţii minte! Cine ţi-o spune că bătrâneţea-i frumoasă, să-l bagi în mă-sa! Atât am vrut să-ţi spun…”

Aceşti oameni, care aveau mai puţin decât vârsta mea de acum, trecuseră prin toate capcanele socialismului şi comunismului; suferiseră, dar rămăseseră senini, dea-supra „cauzelor”, deasupra micimii omeneşti, şi-şi vedeau de treburile şi de arta lor.

Prin 1972 scriam la Athene Palace, chiar aşa pronunţam, noi pofticioşii, cum se scrie, după o „melodie” scornită de Petru Dumitriu: „Hai la Athene Palace/ Unde foar-te mult ne place”. Acolo eu îmi luasem o masă, la care lucram, în colţul ce dădea spre Calea Victoriei. Treceau, bineînţeles toţi zmeii pe lângă mine, încercând să mă incite: Băieşu, Nichita, Hagiu, Dan Spătaru… „Mă, uite, ăsta lucrează! Ieşi mă de-acolo!” „Nu ies, domnule!” A fost o vreme în care se părea că literatura îşi regăsise elenurile. Când şi-a lansat Blaga o carte, şi altădată prietenul meu, Labiş, s-a făcut coadă, pe Ma-gheru, care ajunsese dimineaţa până aproape de Teatrul Naţional.

MI-E DOR

Altădată, la vremea asta eram prea vinovat de adolescenţă şi de poezie. Scriam cu condei de trandafir, condei de viţă. Dar s-a dus...

Îmi amintesc că pe vremea când o luam la ureche cu zulufi de călţunică şi când ulcelele se învârteau, coapsă la coapsă prin dreptul ochilor mei eram mai stăpân pe vorbă. Acum sunt mai exaltat; bătrâneţea dă o exaltare imbecilă. Cei care cred că i-am înşelat cu vorba nu au decât să mă înşele şi ei pe mine... Însă Dumnezeu e mare şi le lasă tuturor loc, dacă vor să îmbunătăţească şi să cizeleze cuvântul.

Mie acum ştiţi de ce mi-e dor, ca oricărui nebun? Mi-e dor şi aş pleca - spre unde credeţi? - într-un oraş din Turcia, Erzurum, oraş al trandafirilor, unde mi-aş cum-păra un cal alb, vreo sută de râşniţe de cafea,şi-aş trece în Rusia ca să schimb râşniţele pe vodcă, iar pe urmă m-aş duce pe la Rostov pe Don ca să dau de urma lui Şolohov, unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii; pe urmă aş coborî în Crimeea, să-mi adăp calul la fântâna din Bahcesaray. Ca să vedeţi ce sămânţă de tătar zace într-un brăilean...

De fapăt eu sunt omul străduţelor târzii, al bisericilor afundate în pământ până la brâu şi al pâinii frământate cu sânii de toate femeile pe care le-am iubit. De-aici mi se trage boala... Mie mi-au plăcut numai fetele care m-au trădat. Nimic nu e mai fru-mos în viaţă, la bătrâneţe, decât amintirea fetei care te-a trădat. Măcar o ţii minte...

Dumneavoastră, la Mizil, sunteţi în Occidentul nebulos; noi ăştia, de la Brăila, batem spre Orient. Eu chiar mă cred, uneori, în tavernele de acolo, ca un vechi fumător de pipă stinsă. Aşa am ajuns. Noroc că pipa e din chihlimbar roşu de Colţi. Dar, dacă tot am  adus vorba, hai să vă denunţ acum pe toţi buzoienii: i-aţi făcut cadou lui Stalin, când a împlinit 70 de ani, o astfel de pipă. Am văzut-o cu ochii mei, în muzeu. Am vrut s-o fur, dar era păzită... Aşa că o să vă purtaţi osânda până în capul veacului. Să ştiţi, totuşi, că vă invidiez pentru strugurii frumoşi şi zemoşi şi vreau să zic că meritaţi să fiţi înconjurat de butuci de vie, iar rodul butucilor să ni-l dăruiţi nouă. Asta pentru că, ori de câte ori citesc „Fereastra” îmi place să stau rezemat cu coatele pe pervazul ei şi să privesc în lumea podgoriilor, adică să vă înţeleg prin ceea ce scrieţi. Acolo să ştiţi că adie un vânt frumos, miroase întotdeauna dumnezeieşte - pentru că vinul are întotdea-una atingere cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos şi cu câţiva sfinţi binevoitori, că sunt câţi-va cârcotaşi şi prin ceruri. Deci, îmi place să stau aplecat cu coatele pe pervazul „Ferestrei”…

VERSANŢII ÎNTUNERICULUI

Nu se află nicăieri drum mai frumos decât cel al întoarcerii acasă. La capătul lui e Vârful cu Dor. Acolo cresc înalte zâmbetul şi disperarea. Amândouă alcătuiesc iubirea.

Când mă apuc să scriu pe patul de spital trăiesc din plin senzaţia de irealitate. De pe tristele praguri de fum ale tuturor drumurilor nu răsună decât întrebarea: „A fi, sau a nu fi?”

„Plumbul” lui Bacovia îl înţeleg abia acum. Sigur, el avea un dar straniu de la Dumnezeu, era o figură cu pata înţeleaptă a întunericului pe ea. Căuta altceva, alte minuni ale lumii. Versul din Note de primăvară: „Mugur alb şi roz şi pur” - spune despre copilăria lui care se petrecuse pe versanţii întunericului. Da’ asta era construcţia genetică… Pe când, acum, construcţia istorică şi socială e improprie exploziei de bu-curie sau zâmbetului, care şi el a devenit întunecat, la români. Păcat!

Eu nu mai pot să merg de vreo 2

- 3 ani; stau numai prin spitale şi n-am mai văzut miei albi de Anul Nou. Bine, nu poate să-i aducă omul la mine la uşă, dar aş vrea să văd un ied căruia îi cresc corniţele.

Iezi sunt, dar nu mai sunt oameni care să-i privească.

87 DE ANI DE LA NAŞTEREA SCRIITORULUI ROMULUS VULPESCU

TRĂIND ÎN MOARTE, FĂRĂ DE REGRET

Moto:

„Eu cred în destin și cred că toate lucrurile sunt predestinate. Eu cred în destin! Și cred că te mână acolo unde ți-a fost scris să ajungi.... Destinul meu a fost Romulus Vulpescu” (Ileana Vulpescu)

ÎN FIECARE ZI

În fiecare zi, ne batem joc

De păsări, de iubire şi de mare,

Şi nu băgăm de seamă că, în loc,

Rămîne un deşert de disperare.

Ne amăgeşte lenea unui vis

Pe care-l anulăm cu-o şovăire;

Ne reculegem într-un cerc închis

Ce nu permite ochilor s-admire;

Ne răsucim pe-un aşternut posac,

Însinguraţi în doi, din laşitate,

Minţindu-ne cu guri care prefac

În zgură sărutările uzate;

Ne pomenim prea goi într-un tîrziu,

Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:

Prea sceptici şi prea singuri, prea-n pustiu,

Ca să mai ştim că dragostea există.

În fiecare zi, ne batem joc

De păsări, de iubire şi de mare,

Şi nu băgăm de seamă că, în loc,

Rămîne un deşert de disperare.

VINE VREMEA

Vine o vârstă, vine o veste, vine o vreme,

Vine o vamă, vine o voce, vine, cheamă,

Cheamă ziua, cheamă ora, cheamă clipa tuturora.

Cheamă, pleacă, vine, este !

Vine vama să-mi măsoare porţia de har,

Vine vama cu închisoare, căci am fost tâlhar.

Vine ziua să coboare discul meu solar,

Vine ziua să fiu boare, cer şi aer clar.

Vine vestea să-mi strecoare că respir mai rar,

Vine vestea că-i răcoare pe itinerar,

Vine ora care doare, scrisă în calendar,

Vine ora ca odoare să vă las în dar.

Vine vârsta când dogoare patul de coşmar,

Vine vârsta de rigoare şi de somn sumar.

Vine clipa să înfioare mitul necesar,

Vine clipa când mioare în folclor tresar.

Vine vremea la izvoare să mă întorc deci iar,

Vine vremea să dau floare, poate fructe chiar.

Vine o vamă, vine o voce, vine, cheamă

Cheamă, pleacă, vine, este !

DUMINICA DE IERI

Aprind ţigara şi te-aştept să vii
Pe-o bancă de pe stradă, la amiază:
Secundele acestea argintii
Se scutură ca verbele-ntr-o frază.

Foşnesc şoptit - vecini cu vântul - plopii
Şi degetele-mi vântul le resfiră...
E-o linişte de umbră când te-apropii,
Şi mâna mea vibrează, şi e liră.

Ni-s paşii mici şi rari, porniţi spre gară
Peronul despărţirii să-l refuze:
În părul tău mai e un rest de vară,
Dar - vineţie - toamna-ţi stă pe buze.

Se-mbracă-n demnitate regiunea:
Duminica de ieri şi-a scos coroana.
Săruturile tac. Zi tristă lunea.
Rămas-bun, ochi. Rămas-bun, târg. Rămâne rana.

DESTIN

Noi ne iubim în paturi de-mprumut:

Pe-o canapea îngustă, fără pernă,

Crezând că aventura de-un minut

Devine lesne „dragoste eternă”.

Noi ne iubim pe scenă,-ntr-un decor:

Pe-un sac - umplut cu paie - dintr-o piesă

Eu par un ceas truver rătăcitor,

Tu eşti o oră magica prinţesă.

Sperăm cu disperare amîndoi

Că ni-e deajuns o-mbrăţişare-n fugă

Şi că statutul nostru de eroi

Nu poate-apoteoza să-l distrugă.

Noi ne iubim visîndu-ne-n secret

Perechea pasionată şi celebră

Trăind în moarte, fără de regret,

Un scurt şi iluzoriu act de febră.

Noi ne iubim... dar cuplu consacrat,

Culcat calm, în culcuş fără alarme,

Am deveni doar într-un simplu pat

În care-am învăţat cum se şi doarme.

ARGUMENT 1

Numai Ulise, numai Ulise
Iubise gura care-l hulise.

Doar Penelopa, doar Penelopa
Țesuse strofa și catastrofa.

Singură Circe, singură Circe
Păstra-n matrice o cicatrice.

CARTE POŞTALĂ 1

Sus, lânga Turnul Alb, e gri,
E rece, vânt şi ud.
Jos, cerul Tâmpei se-nnegri
Şi nu există Sud.

Braşovul fără tine-i mort,
E sumbru, rău, urât.
Biserici negre-n suflet port
Şi orgi dogite-n gât.

Contemplu-n cimitirul grec
Un nume brâncovan.
Şi-as vrea să plec, nu pot să trec,
Şi te aştept în van.

N-am să revin, n-ai să revii:
Munţi mici, munţi mici şi trişti...
Nu mai există oameni vii:
Tu - singură - exişti.

CARMEN MERETRICIS

Se cântă lent, de-o guristă obosită, cu acompaniament de acordeonist chior, într-un mediu tabagic: „Cânta o cutră beată / În Crucea de Piatră...”.

Era o poamă de paişpe bani,
Cu hoit alintat şi cu ochii tirani
Că se cordea cu fanţi caramani
În Crucea de Piatră.

Puţea a tutun, a doftorii şi a spirt.
Artiştii fraieri o-ncorona cu mirt
Când îi făcea trataţii la birt
În Crucea de Piatră.

Şi se purta numa-n liliachiu:
De oful peştelui ăl mai spanchiu
Cu care-n bombe pilea la rachiu
În Crucea de Piatră.

Stătea-n camizol, pe-nserate, la geam:
„Să mă vază toţi craii hoit ce am,
Cum n-a văzutără ei neam de neam
În Crucea de Piatră...”.

Venea droaie: grubări, codoşi, venetici,
Mucoşi de gimnaz cu coşuri, că nici
Să mai fi fost dame-aşa de gagici
În Crucea de Piatră.

Venea şi boieri - d-ăi de umblă-n caleşti;
Şi-ambasadori suspina la fereşti...
Şi pentru ea s-a tăiat şapte peşti
În Crucea de Piatră.

Zicea o marghioală-n Vitan, trepăduşa -
- Alege-s-ar prafu' de ea, şi cenuşa! -
Că mă-sii i-a zis Pena, şi Corcoduşa,
În Crucea de Piatră.

Da' nişte mămici de la trei cuplărăi,
Cu nişte coarde de pui de găi
O-nvidia (domnule, oameni răi
În Crucea de Piatră).

Când înnemerea muşterii mai de soi -
Cu clifturi inglişe şi bumăşti purcoi -
Făcea cu aceştia „Romanţa în doi”
În Crucea de Piatră.

Dar dama c-un domn a plecat într-o zi,
Când striga oltenii la prune târzii...
De ea, de atunci nu se mai auzi
În Crucea de Piatră.

Zic unii că are palaturi ca-n vis,
Că cântă-n şantanuri la nemţi, la Paris...
Că ţaţele nu se mai satur' de zis
În Crucea de Piatră.

Căci aşa ţi se-ntâmplă destinul în viaţă:
Păcat c-o să moară-n streini - cântăreaţă.
Putea să se-ajungă, la urmă, şi ţaţă
În Crucea de Piatră.

UPANIŞAD SAU TRATAT DESPRE ECHIVALENŢE

Frunzele în ramuri? Prizoniere.

Libere să freamăte? Părere.

Liberă e frunza doar spre toamnă;

Libertatea clipei o condamnă

La căderea liberă, pe drumul

Consumat înspre pământ și túmul.

De iluzii, veșted se desparte

Liberă o clipă,-n zbor: în moarte.