SĂ LUĂM LUMINĂ

SĂ LUĂM LUMINĂ !

În sâmbăta Paştelui mi-am sărutat copilul, venit de undeva, din lume. Şi unii vor spune că, în felul acesta, mi-am riscat viaţa. Fiţi liniştiţi, domnilor, n-am riscat nimic: am luat lumină!

Katya Kelaro

Tatăl mamei a fost păstor... diminețile, îl priveam cum îşi sufleca mânecile că-măşii şi curăța ceaunul de mămăligă iar când fierbea lapte, simțeam cum casa şi satul se topesc în Calea Lactee. La sfârşitul iernii, când fătau oile, învelea mieluții într-o bundiță veche şi-i aducea în casă, la cald. Aveau blănița brumărie precum crestele munților ori tâmplele înțelepților, aveau o privire mirată şi dinți de lapte zâmbitori, se împrieteneau cu brațele ce-i aduceau la căldură.

Bunicul ştia să-şi meşterească tilişcă ori fluier din orice lemn căruia îi scotea măduva să intre sunetul. Ştia să împletească bice, din fâşii de piele legate de un lemn sculptat cu briceagul. Stele, crengi de brad, şerpi, romburi găseam cel mai des. Bunicul vorbea cu stelele să-i găsească umbră şi iarbă grasă pentru mioare şi să-l țină departe de şerpi. Rombul era simbolul drumului pe dealuri şi al întoarcerii acasă.

Iarna, bunica punea pufi de melană colorată între ochiurile ferestrei, flori de be-teală şi scrobea draperiile şi perdeaua. Cocea turte pe plită, mere în rolă, un ceaun de jumări pus apoi în chiupuri. Rombul era simbolul fagurelui, dulcețind viața şi cărările neumblate. Când ieşeam noaptea în curte, ochii oilor străluceau desferecând întuneri-cul, precum licuricii. Erau cuminți şi întrebători, şi clăteau apele nopții cu murmur de talancă. Timpul se deşira precum hainele vechi din care bunica făcea cordele şi le bătea în staulul războiului de țesut, să acopere lutul.

Copacii şedeau în două tabere, unii cu gulere scrobite de marchiz, zugrăvit pen-tru o pungă cu galbeni de vreun maestru din şcoala flamandă, alții şedeau ţepoşi ca niş-te mături de zahăr. Gâştele din ocol păreau lebede care n-au mers la şcoală, frigul voia să intre cu orice preț în casă dar bunica îi poruncea să steie în verandă, punea după so-bă două oghialuri de lână şi ne dădea lapte de pasăre cu zahăr şi gălbănuş molcom.

Eram mieluții de decembre, țârâiam ca puii de greieruşă, ascultam poveşti la lumina lămpii şi pe bunica cum poruncea blând bunicului să taie la primăvară ori dudul ori gutuiul, căci dudul iubea omizile, iar gutuiul, mofturos şi alergic la omizi, dădea ul-timatum în fiece vară. Bunicul nu se îndura de pomi, iubea murele zgăibărate ale dudu-lui, benchiul lor mucalit peste hainele albe ale orăşenilor, iubea tăria gutuilor şi le lăsa în pace.

Bunicul, ca orice păstor, omenea cu var toți pomii din livadă, se mai sfădea cu gândacii de colorado, construia din bețe de răsărită corturi pentru toate semințiile pă-mântului... fiecare trib cu cloşca lui... găinile, rațele, curcile, gâştile moțate leşeşti, cu ciocul lor cârn şi pistruiat. Abia treceai printre taberele lor de campanie şi daca reuşeai să deschizi poarta spre grădină păşeai atent, cerându-ți scuze că ai călcat o grupă de grădiniță din flori de dovleac, ieşită la plimbare, te fereai de pădurea de lăncii ale po-rumbului, de care se agățau curpenii de castraveți ori florile roşii ale fasolelor pestrițe.

Totul era comestibil. Înghesuit şi aruncat cu drag, să rodească. Doar buruienile aveau părul scurt şi şalele vinete. Uneori, printre ochiurile gardului, dădea binețe o floare de conduraş. 

Iisus a știut de ce a ales să se nască printre păstori… erau singurii care L-ar fi luat în brațe ca pe-un miel brumăriu să-l încălzească lângă foc, și s-ar fi descălțat la in-trarea în sufletul altor oameni, cu mult bun simț, timid aproape, îngânând stelele și ape-le cu un tulnic, cu sufletul pus ca un cort peste dealuri să nu plouă. Păstorii de pretu-tindeni și din orice veac poartă un prunc sfânt în coșul pieptului, deasupra valurilor is-toriei, îl țin acolo în sarica lor mițoasă ca pe un staroste căruia îi dau zeciuială din rodul staulului de necuvântătoare, stau de pază, sihăstriți și atemporali și copilandri.

Ioan Alexandru

LUMINĂ LINĂ

Lumină lină lini lumini
Răsar din codri mari de crini
Lumină lină cuib de ceară
Scorburi cu miere milenară
De dincolo de lumi venind
Şi niciodată poposind
Un răsărit ce nu se mai termină
Lină lumină din lumină lină

Cine te-aşteaptă te iubeşte
Iubindu-te nădăjduieste
Că într-o zi lumină lină
Vei răsări la noi deplină
Cine primeşte să te creadă
Trei oameni vor veni să-l vadă

Lumină lină lini lumini
Răsari din codri mari de crini
I-atâta noapte şi uitare
Şi lumile-au pierit din zare
Au mai rămas din veghea lor
Luminile luminilor

Lumină lină lini lumini
Înstrăinându-i pe străini
Lumină lină nuntă leac
Tămăduind veac după veac
Cel întristat şi sărăcit
Cel plâns şi cel nedreptăţit
Şi pelerinul însetat
În vatra ta au înnoptat
Lumină lină leac divin
Încununându-l pe străin
Deasupra stinsului pământ
Lumină lină - Logos sfânt.

Costache Ioanid

ŞTERGARUL

La cina cea de Paşte, în camera de sus,

înconjurat de-apostoli, S-a aşezat Isus.

Se revărsa din sfeşnic o galbenă lumină

pe azimile calde, pe mielul... fără vină...

Era plăcut prilejul. Şi toate pregătite.

Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite,

un rob sau o copila, ca, dup-a vremii lege,

cureaua de pe glezne pe rând să le-o dezlege,

să le aline talpa de colbul de pe drum.

Şi-acum cei doisprezece, sfielnic oarecum,

se întrebau în cuget: Cum vor şedea la rugă?

Sau cine îşi va pune ştergarul cel de slugă?

O, iată-i cum se-ncruntă, privind cu tulburare

când vasele cu apă, când praful pe picioare.

Şi Duhul îi întreabă, cu şoapta Lui uşoară:

– N-ai vrea să-ţi pui tu, Petre, ştergarul astă seară?

– Chiar eu?... Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.

– Dar tu? Tu cel mai tânăr? - Eu stau lângă Stăpân...

– Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.

– Chiar eu?... Sunt cel din urmă la Domnul între ei?

– Dar tu ce ţii doar punga? - Eu am făcut de-ajuns.

Am cumpărat merinde. Şi mielul l-am străpuns...

– Tu, Toma, nu vrei oare să fii tu cel ce spală?

– Sunt trist. Se luptă-n mine o umbră de-ndoială...

– Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu? Dar tu...?

Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost: Nu.

Atunci, lăsându-Şi brâul şi haina-ntr-un ungher,

S-a ridicat Stăpânul cel coborât din cer

Şi-nfăşurând ştergarul, S-a aplecat uşor

să-Şi spele ucenicii, ca rob al tuturor.

De-atunci pe apa vremii, atâţia ani s-au dus.

Şi-acum - a câta oară? - Se-aşază iar Isus

să-ntrebe, tot prin Duhul, pe cei ce-L înconjoară:

– N-ai vrea să-ţi pui tu, Gheorghe, ştergarul astă seară?...

Tu, soră Mărioară? Tu, Radu? Tu, Mihai?...

Frumos va fi odată acolo sus în Rai!

Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă.

Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?

E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob!

Nu vrei să fii tu, frate, al fraţilor tăi rob?

Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting,

batiste-n care lacrimi în taină se preling,

sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere,

sunt oameni singuratici, lipsiţi de mângâiere,

sunt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital,

bolnavi care aşteaptă-un salvator semnal.

Se cere osteneală şi jertfă uneori.

Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori.

Nu mânuind Cuvântul, când harul nu ţi-e dat,

cât mătura şi acul şi rufa de spălat,

cât cratiţa, toporul şi roata la fântână.

ciocanu-n tabla casei şi-n gard la vreo bătrână.

Să stai de veghe noaptea la câte-un căpătâi,

să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi şi să mângâi;

să-l scoţi apoi la soare şi să-i alini amarul.

– Nu vrei cu Mine, frate, să-ţi înfăşori ştergarul?

– Chiar eu?... Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.

– Chiar eu?... Eu sunt prea tânăr. Eu stau lângă Stăpân...

– Chiar eu?... Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.

– Chiar eu? – Chiar eu? Se-aude acelaşi trist răspuns.

Şi-atunci, lăsând să-I cadă cununa Lui şi haina,

iubirii fără margini trăindu-i iarăşi taina,

încet - a câta oară? - Se-apleacă iar Isus

şi, plin de-atâtea gânduri, ştergarul iar Şi-a pus.

Şi-aşa cum o mlădiţă se-apleacă lângă trunchi,

Stăpânul omenirii Se-apleacă în genunchi.

La jugul fără slavă Isus iar Se înjugă,

El, Împăratul Vieţii, din nou e rob şi slugă.

Veniţi, leproşi ai lumii, murdari de-a ei ţărână!

Isus vă spală iarăşi cu propria Sa mână!

Veniţi, voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge!

Isus vă spală astăzi cu propriul Său sânge!...

Vasile Voiculescu

PREGĂTIRI DE CINĂ

Venise primăvara şi stepele gorgane

Cu tort de flori alese îşi peticeau Chilimul…

Şi doldora de mărfuri, de bani şi caravane

Se pregătea de Paşte întreg Ierusalimul.

Pe uliţe un zbieret de miei fără-ncetare

Şi aburi calzi de azimi veneau din curţi vecine;

Copii, fugiţi din joacă, cerşeau, scâncind, mâncare

Şi se-agăţau de poala grăbitei gospodine.

Isus, din foişorul cu şiţă înverzită

Privea deşarta caznă şi robotul zadarnic…

O silă uriaşă şi-o milă nesfârşită,

Ca umbra şi lumina, luptau în el amarnic.

Chesat şi aprig Iuda se târguia la poartă

Oprind din drum casapii cu mieii de vânzare;

Ioan pleca la apă cu vasele de toartă,

Iar Petru da cuţitul pe gresii şi amnare.

Cu multă greutate găsiră precupeţul

Ce s-a-nvoit să intre cu mielul în ogradă

Şi dup-o grea tocmeală, peşin plătindu-i preţul,

L-au înşfăcat şi veseli i l-au adus să-l vadă.

Era un miel molatic cu laţele plăviţe,

Mirositor a lapte - şi-l toropise somnul,

Cu fruntea cucuiată de două mici corniţe,

Şi presimţind scăparea, a behăit spre Domnul.

Atunci duios şi paşnic, ca un păstor de munte,

Isus îl luă în braţe cu-adâncă sfâşiere,

Îl sărută cu sete pe bot, pe ochi şi frunte,

Apoi întoarse capul şi-l dete spre junghere.

Cu mâneci suflecate voioşi îl apucară,

Îi scoaseră cordeaua, smulgându-i clopoţelul,

Doar Iuda-nţepenise, holbat, năuc pe scară

Privind sărutul tainic ce osândise mielul.

Alexandru Vlahuţă

SONET

,,Din nou coboară-Te-ntre noi, Iisuse,

Căci iarăşi turma Ta e rătăcită

Şi iar se-ntinde noaptea cea cumplită

A vechii uri, de Tine-atunci răpuse.

De-abia se mai zăreşte ca prin sită,

A mântuirii stea. Dar cât de sus e!

Se îndepărtează parcă... Cine spuse

Căci stingerea ni-i singura ursită?

O, vino, Iubitorule de oameni,

În sufletul bătrânei lumi să sameni

Din nou credinţa cea nemuritoare...

Cunoaşte-L vom? Pleca-vom fruntea oare

Când întinzându-Şi mâinile amândouă

Asupră-ne, va zice: „Pace vouă!“?

Ion Mureşan

ÎNVIERE

Brusc s-a-nserat. În sfeşnic lumânarea,

pocnind, se-aprinse singură, din nou.

Trei zile L-am vegheat sub răsuflarea

de somn ce-n somn e somnului ecou.

Şi între pleoape strâns ţineam mormântul:

roşie stâncă spartă-n sur dreptunghi.

Romanii-ntre măslini dormeau urându-L,

stând ghemuiţi, cu capul pe genunchi.

La vremea cântului de miruire,

ne-am pus cenuşă-n păr şi-am plâns amar:

„O, suflete, durere-i peste fire

când părăseşti al trupului hotar!“

Nici semne nu au fost, fiindcă durerea

topeşte semnele ce vin de sus.

Dar parcă-parcă s-a-nteţit tăcerea

ce izvora din groapa lui Iisus,

iar stânca a prins apoi să vălurească,

uşor, ca apa râului în munte,

şi-un trup de abur a-nceput să crească

din piatră, ca ieşindu-ne din frunte

furnici de foc peste furnici de rouă.

Şi El a fost, n-am umbră de-ndoială:

venind spre noi a zis doar „Pace vouă!“

Iar cerul tremura, ca o petală.

Arcadie Suceveanu

MIEL PASCAL

Oricât mi-ai pune miere peste rană,

Eu, Doamne, a mă vindeca nu pot

De boala timpului, şi mor de tot,

Şi mă subţii ca frigul din icoană.

Apa în care m-ai lăsat să-not

E tot mai neagră, mai nepământeană;

Şi ploi de foc m-alungă, ca pe Lot,

Şi parcă-aud şi îngerul cu goarnă.

Şi nici un semn nu-i dinspre veşnicie,

Timpul se surpă-n mine ca un mal,

Moartea se-aude fluierând în vie.

Sângele meu e blândul miel pascal

Păscând în zori prin crângul ideal

Şi care, vai, nu ştie, nici nu ştie...

Virgil Diaconu

COROANĂ

Copilăria mea dintre două biserici…

Ea, strecurata printre bătăile de clopot,

ca să-i prindă pe sfinţi chiar în clipa

în care coboară din icoane pe pământ.

O copilărie plină de sfinţi,

o biserică din care, scăpată,

lumina o ia la fugă pe străzi.

Copilăria! O noapte de Paşte,

în care Învierea se împarte tuturor.

Tuturor morţilor şi tuturor viilor…

Învierea!

Copilăria mea dintre două biserici.

Calc pe urmele ei cu prinţesa

de mână. Cu lumina de mână.

Sturzul cântă un lied,

care trebuie să fie sufletul lui Iov,

după ce şi-a pierdut fiii.

Chiar şi toamna trece

prin sufletul meu cu toate cuiburile.

Cu toate vrăbiile pe care Domnul

le îngroapă în ramuri

ca să încolţească la primăvară.

Copilăria, neînvinsa copilărie!

Care cu sabia ei de lemn

scurtează de cap balaurii nopţii.

Care mă ia şi-acum de mână prin crâng:

sunt fluturele, sunt toate culorile

care bat din aripi spre tine.

Sunt albina care bate cu aripa ei

la poarta narciselor.

Copilăria! Care se ascunde seara

în braţele mele.

Care ţipă în somn. Pesemne

coroana de spini i se arată în vis,

coroana de spini începe să se vadă…

Spin cu spin – să se vadă.

Copilăria, care până la Apocalipsă

mai are atât de puţin.

Singurătatea mea urcă în Lună.

Nici nu mai ştiu pe unde

mi-am lăsat, aseară, gândurile.

Să fie ele merele din capul copacului?

Însângeratele mere?

Nici sufletul nu mai ştiu

pe unde l-am pierdut.

Să-l fi uitat la greieri?

Să fie el cântecul sturzului,

după ce şi-a pierdut fiii?

Copilăria, neînvinsa copilărie!

O flacără cu mâinile goale,

în luptă cu întunericul. Cu spinii.

Şi cum taie unul câte unul

capetele întunericului,

ea mă scoate în fiecare dimineaţă

victorios din hăţişurile nopţii.

Din hăţişurile coroanei de spini.

Copilăria, neînvinsa copilărie!

Adrian Păunescu

PSALM DE PAŞTI

Ce bine mi-e a-ţi recunoaşte

Ştergarul alb de in la porţi,

Te-ai pregătit şi tu de Paşte,

Hristos a înviat din morţi.

Pe mal de râu mai cântă broaşte

Şi râul cântă-n contraforţi,

Reînviem şi noi de Paşte,

Hristos a înviat din morţi.

A re-nvia, a te mai naşte

E darul crudei tale sorţi,

Să ne privim în ochi de Paşte,

Hristos a înviat din morţi.

Asinul ce pe pietre paşte

Te reînvaţă să suporţi,

Şi ani pustii, şi Zi de Paşte,

Hristos a înviat din morţi.

Şi vom muri, şi ne vom naşte,

Şi plini de sorţi, şi fără sorţi,

Dar vom avea o Zi de Paşte,

Hristos a înviat din morţi.

Mă poţi vedea, te pot cunoaşte,

Cum mă comport, cum te comporţi,

Când prin lumina grea de Paşte,

Hristos a înviat din morţi.

Creştine, ca să poţi renaşte,

Deschide crucii orice porţi,

Rectitoreşte-te de Paşte,

Hristos a înviat din morţi.

Ion Miloş

CERUL DE SUB IERBURI

Există un cer sub ierburi

Acolo vin gândurile dimineaţa

Să bea rouă

Se aude o taină

E muzica

Pe care doar cei învinşi

O ştiu cânta

Când vântul devine mai tare

Decât vorbele

În ce să cred

Dacă nu în morţii care învie

Şi-n omul care merge pe ape

Ciupitu Iulian

EVANGHELIE

Femeie

ca evanghelia trupului tău curat

ţine legat în piele fiul promis.

Sînt semne

se arată semnele vai

naşte-l naşte-l odată

dar de data asta naşte-l în rai.

Mihai Codreanu

RĂSTIGNIRE

Tu, Cel deasupra judecăţii mele,

De care însă sufletul mi-l leg,

Mă iartă că nu pot să te-nţeleg

Şi-ţi cer lumină cu-ntrebări rebele:

De ce-ai zvârlit în gol noroi de stele

Şi-n noapte golul l-ai zvârlit întreg,

Absurd şi mut, de nu ştiu să dezleg

Enigma ta ascunsă-n toate cele?

Iar dacă sunt la fel cu chipul Tău,

De ce sunt mic şi mărginit şi rău,

Când Tu eşti bun, nemărginit de mare?

Şi dacă toate-s după cum voieşti,

De ce-mi pui crucea minţii în spinare

Şi pe-ndoiala mea mă răstigneşti?

Florentina Loredana Dalian

 ***

E noapte și-mi pare...

E noapte cu stele, o lună deșartă,
Pășesc printre ramuri de finic și măslin,
Aș vrea să trec dincolo, nu-i nicio poartă
Și-n aer se vântură săgeți cu venin.

În lume, e-aproape de primăvară,
Se schimbă pământul, iar florile cresc,
În gură, am gust de trădare amară.
E noapte; și-n gânduri cuvinte-amuțesc.

În grădină, măslinii par adormiți,
De parcă și ei așteaptă minunea,
Cu frunze tăcute ascultă smeriți
Un glas ce-și înalță la cer rugăciunea.

Tristeți mă apasă, eu nu le-nțeleg,
Mă scutură friguri, e aerul greu,
Pare că cerul se cutremură-ntreg.
E noapte. Și-mi pare că Iuda sunt eu.

Lică Pavel

Mioriţa

Din cavaluri când doinesc ciobanii

Se adună-n hora morţii anii,

Gâjâite cântece de soc

Le aduc la stână nenoroc.

Jeluirea-n turme a pătruns

Mioriţa plânge pe ascuns

Iar ciobanii se crucesc la stele

Când zăresc o nuntă printre ele.

Brazi şi păltinaşi vorbesc în şoaptă,

Prevestind o-ngrozitoare faptă

Vântul poartă vestea-n depărtări:

Trei cavaluri trec în lumânări.

Şi din flăcări cântecul renaşte

Despre trei ciobani în prag de Paşte;

Unul bucuria o aduce

Răstignit de-ortacii lui pe cruce!

Radu Gyr  

IISUS ÎN CELULĂ

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist și ce-nalt părea Crist!
Luna venea după El, în celulă
și-L făcea mai înalt și mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca niște păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veștminte
argintându-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură:
- De unde vii, Doamne, din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gură
și mi-a făcut semn ca să tac.

S-a așezat lângă mine pe rogojină:
- Pune-mi pe răni mâna ta!
Pe glezne-avea urme de cuie și rugină
parcă purtase lanțuri cândva.

Oftând și-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Luna lumina, dar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea căpățână
și mișunau păduchi și guzgani.
Am simțit cum îmi cade capul pe mână
și-am adormit o mie de ani…

Când m-am deșteptat din afunda genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă și era lună,
numai Iisus nu era nicăieri…

Am întins brațele, nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul: nici un răspuns!
Doar razele reci, ascuțite-n unghere,
cu sulița lor m-au străpuns…

- Unde ești, Doamne? Am urlat la zăbrele.
Din luna venea fum de cățui…
M-am pipăit… si pe mâinile mele,
am găsit urmele cuielor Lui.