100 DE ANI DE LA NAŞTEREA POETULUI GEO DUMITRESCU

REMEMBER

100 DE ANI DE LA NAŞTEREA MARELUI POET GEO DUMITRESCU (17 mai 1920 – 28 septembrie 2004)

AFRICA DE SUB FRUNTE

Numai veşti rele mai aştept.

Numai veşti proaste mai pot aduce :

a mai murit un copac,

a mai plecat o pasăre,

cineva şi-a tăiat sufletul într-un

ciob de oglindă,

undeva, în continentul iubirii

au năvălit oamenii-cangur ...

Toate vânturile bat de-a-ndărătelea,

zicând că trebuie îndreptaţi arborii

pe care tot ele i-au strâmbat. Şi astfel

mortalitatea arborilor

a crescut înspăimântător –

căci nimic, o, nimic nu se poate îndrepta

fără încuviinţarea sevelor,

şi tot ce se-ndreaptă cu de-a sila

se frânge ...

De aceea, nu mai aştept decât veşti rele –

se vor distinge probabil şi focurile rămase,

va creşte păr aspru de cal

pe ultimele frunţi albe, strălucitoare,

nesfărâmate încă de ciomege,

şi ultimele cântece în păduri

vor fi ale gorilelor-lupi ...

Până atunci, toată lumea trebuie

să se scarpine individual –

aşa e legea, aşa e obiceiul

înainte de moarte. Nu stăruiţi,

nu se acordă nici o dispensă –

doar ciungii au nevoie să se scarpine

reciproc, cu botul sau cu picioarele ...

Şi între timp a mai murit un copac,

a mai plecat o pasăre,

cineva şi-a tăiat oglinda

într-un ciob de suflet,

şi oamenii-cangur se înmulţesc

în buzunarul de la spate al lumii ...

Numai veşti rele mai aştept.

CÂNTEC DE NUCĂ VERDE

Şi foaie verde trei lămâi,

„Rămâi, o, nu pleca, rămâi...”

Cântam, cu zarea căpătâi,

Nepăsătoarelor statui -

Eram şcolar, erau dudui,

Eram un cal cu şaua-n spate,

Cu semne de celebritate,

Iubeam iubite adecvate

Pe doi trei poli şi jumătate.

Şi iarăşi verde, trei lămâi,

Iubire fragedă dintâi -

Era de Sfânta Filofteea

Când mă-nvăţară fapta-aceea -

Ce-o face omul cu femeia,

Căci vouă vă eram frumos

Şi de-a călare şi pe jos,

O, fete vechi, cu pulpe groase,

Nemijlocite şi frumoase...

Şi foaie verde şi-un pistil,

Mirări de tânăr imbecil

Cu ochii mari pe sub mobil,

Plecam înalt şi lat în spete -

În triviale menuete

Cântând spre Maica Preacurvită -

O, du-ne iarăşi în ispită,

Înfrigurata stalactită!-

Şi diridam şi alelei,

Negustorite oase,

Fiţi binecuvântate-n trei

Şi răsplătite-n şase,

Voi, neuitatele femei,

O, preafrumoasele femei

Din ultimele clase!

DE DUPĂ LAMARTINE

- „Cercetaţi, urmăriţi, prindeţi!”

dădusem dispoziţii severe

să mi se-aducă fără întârziere,

numaidecât,

fata ce mă iubea cântând, nu de mult

ce mă iubea permanent,

cu de la sine putere, şi pentru care

crescusem cu aproape

doi centimetri, mândru

şi atât de tânăr încât

toată lumea îmi spunea «bună ziua»

de doua ori, pentru fiecare obraz

(«bună ziua» şi «bună ziua»),

sau poate pentru două persoane

(«bună ziua» căprui şi «bună ziua»

albastru), zărind-o şi pe ea

în ochii mei ...

- Vino! - i-au spus, găsind-o

după lungi cercetări –

te cheamă Dumnealui, te aşteaptă

în prag, tânăr în permanenţă –

o să-ţi ceară socoteală

pentru tot ce-ai risipit din ceea ce

era al lui în exclusivitate ...

Şi iat-o ! O priveam nedumerit.

Ciudat! Mi-am spus. Semăna

cu o veche strecurătoare de supă

aşa cum am văzut odată într-un film

cu Chaplin. – Ce mai faci?...

- Ăl mare e-ntr-a XI-a, zicea.

(Ce vorbe fără sens!) Ascultam cu uimire

şi parcă mi se făcea foame

şi parcă mi-aş fi cumpărat

un covrig cu sare,

sau orice alta aureolă comestibilă,

ca să-mi aduc aminte

în mod violent, cu stridenţă,

de inelul subţire de logodnă,

brumat de întârziate candori,

ca să-mi pedepsesc sufletul,

braţul netrebnic, desprins «atunci»

de pe talia ei tremurătoare –

o, braţul ticălos mi l-aş fi pedepsit

ca Mucius, cu ură amară întinzându-l

în flacăra nimicitoare de dragoste

a sfântului aragaz obştesc,

odioasa caleaşcă de nuntă ...

Era o doamnă între două vârste ...

Ah, ştiu, sunt vinovat eu singur ! –

să fi strigat atunci, să fi strigat,

aşa cum mă-nvăţase bunul poet :

«O, vreme, curmă-ţi zborul, şi tu,

prielnic ceas, opreşte-te !»... -

şi timpul se oprea, e-aproape sigur,

şi lucrurile n-ajungeau aici ...

(O, Doamne, lacul, vremea !...)

Dar poate nu e ea ! – poate e numai

o stranie părere, o mătuşă ?...

Vezi bine, nu e ea –

adio, doamnă, naştere uşoară !...

LIBERTATEA DE A TRAGE CU PUŞCA

În groapa neagră, poate chiar într-un cimitir,

oamenii, prietenii mei înarmați, își ascultau propriile șoapte -

toți erau murdari, slabi, și patetici ca în Shakespeare,

își numărau gloanțele și zilele și nădăjduiau un atac peste noapte.

Atunci, a ieșit luna, fără cască, de undeva din bezna ghimpată;

dar oamenii n-au căzut cu fețele la pămînt,

ci au aprins țigările, discutînd despre libertatea de a trage cu pușca,

rezemați comod în groapa neagră sau poate chiar pe

cîte-o piatră de mormînt.

Sînt sigur că unul din ei eram eu -

de altfel, astăzi mi-am găsit în sertar, printre

manuscrisele fel de fel,

pistolul meu ghintuit, cu douăzeci și patru de focuri,

cu care am participat la asediul Trebizondei, dacă nu mă-nșel.

Doamne, ce de isprăvi am mai făcut și-atunci !...

Ca un erou din Sadoveanu, eram viteaz și crud :

țin minte să fi ucis trei sute șaizeci de dușmani într-un singur asalt -

ah, răcnetele mele de mînie și triumf și-acuma mi le mai aud!...

La Waterloo eram cu bietul Bonaparte cabotinul,

rostandizînd pe pragul unui veac ;

viteaz și inutil și graseiat la culme,

luptam și-atuncea - ce era să fac ?

*

Degetele strîngeau o țigară fumată de mult.

În, groapa neagră, ca niște pietre, cădeau ultimele cuvinte.

Prietenii mei înarmați și patetici mă ascultau uluiți,

rezemați comod de pietrele de la morminte.

Paralel cu noi, dedesubt, oameni își dormeau veșnicia -

și ei discutau despre libertatea de a trage cu pușca,

după fiecare măcel !...

Dar, pe pistolul meu cu douăzeci și patru de gloanțe !, luna mi

se pare aceeași

cu care am participat la asediul Trebizondei, dacă nu mă-nșel!..

PORTRET

Acum pictez un tablou mare -

vreau să-mi fac un autoportret.

Aici o să desenez inima - o gămălie de chibrit,

aici, creierul - un aparat sacru și concret.

Undeva vor fi neapărat nasul, gura,

n-are nici un sens să omit ochii - două semne de întrebare,

aici în colț o să-mi pictez gândurile -

o claie informă de rufe murdare.

Pieptul - o oglindă cu poleiul zgâriat -

va lăsa să se vadă interiorul

(cu totul neinteresant, în definitiv),

sus, sprâncenele își vor schița zborul.

Două aripi vor fi probabil și urechile,

fruntea cutată - o scară către infinit,

buzele, arc perfect, vor reprezenta pentru eternitate

obsesia roșie a sărutului-mit.

Un ochi atent va mai putea zări, în fine,

cicatricea unei găuri în frunte,

sau, în maldărul recuzitelor inutile,

ceva ce ar putea să semene a ideal sau a munte...

BILIARD

Lui Eugen Jebeleanu

Frumos e jocul de biliard!
Îmi iau capul și-l așez pe masă.
E un cap detașabil. Îl lovesc cu tacul.
Îl lovesc încet și mai tare trimițându-l
de-a dura
spre bila adversarului
care are întotdeauna un punct negru.

Bila aleargă, și-a pierdut nemișcarea,
singurătatea...
Dar nu-i de ajuns
să ciocnești bila celuilalt
punând-o în mișcare pe toată întinderea mesei:
trebuie să găsești bila roșie, stârnind
o mișcare puternică a tuturor -
numai atunci ai să poți câștiga
patru puncte,
cele patru puncte cardinale.

Nu lovi tare, prea tare: bilele
pot sări de pe masă și vei pierde doi timpi
și poate o parte din puncte...
Hai să jucăm biliard! După fiecare partidă,
toate lucrurile din jur par legate mai bine
în sensuri comune, toate aleargă, aleargă,
într-o mișcare liberă, planetară,
căutând bila roșie.

Frumos e jocul de biliard!
Se poate juca și cu vorbe
sau cu stele,
cu bile negre și bile verzi,
se poate juca și cu gânduri, albe, albastre,
dar totul e să găsești bila roșie,
inima jocului,
ce leagă mișcările singuratice într-un acord
fără de care nu poți câștiga
cele patru puncte.

Haideți la biliard! Când lucrurile încetează
să mai aibă un înțeles,
o legătură,
mă duc să joc biliard
ca să pot pricepe lumea.
Îmi iau capul și-l așez pe masă.
E un cap detașabil, din fericire.
Și „numai cu el” pot să joc,
să găsesc bila roșie care scapără,
bila soare...

MADRIGAL RĂSTURNAT

Ai să te faci urâtă, fată tristă, fată de piatră!...

Tot ce mi-ai dăruit sporește, urcă -

piere încet ce ți-am dat, așa cum seacă

bălțile neadânci uscate de vânt.

Mi-ai dat puțin - ți-am luat tot,

ochii mei te păstrează întreagă

și-n cana de lut a inimii mele

murmură sângele tău.

Ai să te faci urâtă, fată tristă, fată de fum!...

Tot ce era frumos, tot ce era de preț

pe piept am luat, pe frunte, comori uriașe -

ce-a mai rămas e aproape nimic

și mai puțin încă, ce-a mai rămas,

încet, încet, tot mie-mi rămâne,

căci strâng după tine harnic, avar, bob cu bob,

ca vrabia în urma sacului rupt.

Ai rămas puțină, fată tristă, creangă desfrunzită!...

Ca un tâlhar sălbatic te-am prădat:

te-am jefuit de taine, de idoli,

de flori și de lacrimi,

iar fluturele tău viu, luminos și năstrușnic,

ți l-am furat, dezgropându-l din inima ta

și lăsându-te stinsă, deșartă,

ca o veștedă crisalidă pustie.

Ai să te faci urâtă, fată tristă, fată amară,

ca o grădină bătută de grindină!...

Lacom, înfrigurat, te-am spălat în apele mele,

te-am ales, strecurându-te ca pe un nisip aurifer -

nimic n-am scăpat printre degete:

toată pulberea ta strălucitoare

e-n mine.

Chiar umbra ta, să n-o cauți zadarnic,

ți-am oprit-o pe zid, la plecare,

atunci când inima mea, explodând,

te-a spulberat.

Și iată mâinile mele, privește-le:

în palma lor a rămas încrustată

urma genunchilor tăi, așa cum rămâne

pe cojile nucii urma miezului dulce...

Săracă ai rămas, fată tristă, fată proastă

în mine sunt toate comorile tale,

tot ce mi-ai dăruit urcă, sporește -

piere încet ce ți-am dat, așa cum seacă

bălțile neadânci uscate de vânturi...

Și-ți strig în fiecare noapte, răutăcios,

deschizând fereastra spre luna ce scapătă,

îți strig mereu cu mâhnire adâncă și teamă:

ai să te faci urâtă, ai să te faci puțină,

fată tristă, fată de gheață.

Ai să te faci urâtă, fată amară!...

JURNAL DE CAMPANIE

Motto : „Ca un glob de aur luna strălucea

Și pe-o vale verde oștile dormea”.

(D. Bolintineanu)

Pleacă, fluture, du-te, niciodată

nu ieșim din război. Privește-mă, iată-mă,

rătăcit, zadarnic ca un cuc pe Niagara,

dorm și eu îmbrăcat, mereu, cu ranița-n spate,

dorm pe mine, dedesubtul meu, îngropat

în cartușele trase,

în cartușele lumii, măi frate…

Eu lampa n-o mai sting, n-o mai aprind,

nu mai citesc, nu mai scriu,

Eulampia, dragostea mea, doarme și ea

veșnic îmbrăcată, dormim împreună,

reciproc, unul împotriva altuia, îngropați

în cartușele goale, fumegânde,

cartușele lumii, măi frate…

Și-atuncea colonelul răcni, îmbrăcat,

cu ranița-n spate : – Vă ordon,

treceți gârla, treceți gârla albastră ! …

Dar gârla e mică, e roșie, o gârlă

raională, păcat de ea, măi frate ! …

- Trăiască ! răcni colonelul. – Trăiască !

strigarăm în cor. – Trăiască ! răspunse

ecoul pădurii. Dar lampa

n-o mai aprind, n-o mai sting.

Dar lampa singură s-a stins, măi frate …

- Dar însă totuși ! – răcni colonelul -

sântem oameni ! Nu vă lăsați ! Vă ordon,

treceți gârla, treceți gârla amară -

oameni suntem, vă ordon tuturor, fără excepție :

dați-ne un pustiu, dați-ne pustiuri

și mlaștini, și vom face din ele

nemaivăzute orașe înflorite, ori dați-ne

orașe și oameni, și vom face

nemaivăzute pustiuri și mlaștini roșii ! …

- Trăiască Alfa și Omega, Cubitus și Radius

și celelalte constelații surori ! Vă ordon :

nu vă lăsați ! Vă ordon : nu vă lăsați

barbă, ori lăsați-vă barbă, vă ordon :

faceți cum vreți ! … Și, îngropat

până la genunchi, adormi răcnind bravul colonel,

îngropat până la brâu, până la gât,

în malul ce urca mereu, văzând cu ochii,

în malul de cartușe trase, fumegânde, fierbinți,

cartușele lumii, măi frate…

Oh, pleacă, deci, fluture, du-te, sânt vinovat -

și eu dorm, mereu, îmbrăcat, cu ranița-n spate,

dorm pe mine, dedesubtul meu, îngropat,

și lampa n-o mai sting, n-o mai aprind,

și dorm cântând în neștire, pierdut, deșuchiat :

„O, draaaga mea, iubiiita mea,

o, visuriiileee meelee” … Ori : „Eulampia

singură s-a stins” … Și, mai presus de toate :

„Vă ordon, treceți gârla, treceți gârla amară,

prin toate cartușele lumii, măi frate !” …