ANIVERSĂRI - MIHAELA ROXANA BOBOC

ANIVERSĂRI

LA MULŢI ANI POETEI MIHAELA ROXANA BOBOC !

LUNA CA O LIMBĂ DE CÂINE

e firesc să ne privim prin luneta de patimi

între noi luna atârnă ca o limbă de câine

departe

ceasul își îndoaie orele

abia acum când se culcă soarele din artere

sar asimptomatic nervi de lumină

opac mi-e gândul până la tine

străbat o geografie străină de orice virtute

licoarea își scaldă umerii mici de madonă

curbele ei mă aruncă în visul din vis

din care mă trezesc mereu cu o silabă în plus

ah cum rupi flori carnivore și le numești după

toate nopțile oarbe

cum oblojești apoi timpul și-l minți…

mușc din această lună ca o felie de pâine

ca un măr pe jumătate copt

din sâmburele lui să-mi fac o trenă

pe care târăsc spre rug mireasa cu ochi de

pământ și cuvântul pe buze să-ți spună

„mă crezi?

acesta nu e un poem de dragoste”

(între noi luna atârnă ca o limbă de câine

departe)

UNEORI IES DIN TRUP

Trec prin pietrele pe care călcau

odinioară îngeri

mă dezlănţui într-un dans păgân

şi calc prin răni prin frumuseţe

prin iubiri formele aproape perfecte

din locul inimii.

Uneori ies din trup să mă conving

că dincolo există

viaţă

POATE CĂ IUBIREA E DESPRE CEEA CE NU SE ÎNTÂMPLĂ

Poate că iubirea nu e despre cuvinte sau rânduri înșirate pe bloguri

nu e despre flori sau îmbrățișări trimise în van

e despre copiii nenăscuți ai abandonului,

momentul când rămâi cu frica în cârcă

și sticlele miros a țuică, a respirație râncedă

jaluzelele trase peste copilărie 

când deschid ușa încet și respir abia

atunci când pătura se mișcă în ritmul respirației tale

ești viu și ziua începe să se descompună metodic

în ceasuri mici și pași pe vârfuri prin sufrageria ca o cursă de șoareci

la capătul ei se află viața ca o batistă peste gura schimonosită de durere

viața, trăită ca o șoaptă în bezna mirosind a fiere

viața, când mă înghesui în coastele surorii mele

și suntem amândouă o singură frică

părul mamei devine fir cu fir mai alb

gândurile se albesc la încheietura mâinilor 

ne-am legănat o oră până am adormit

eu, la margine, pregătită să alunec într-un somn greu

tu, cu fața la peretele mucegăit, ghemuită în iluzii

se crapă de ziuă,

cerul se strecoară bland în cameră, candela e încă aprinsă

singura lumină peste noaptea noastră

peste copilăria noastră încă fumegând.

Poate că iubirea e despre ceea ce nu se întâmplă

despre durerea luată pe umeri și niciodată împărțită

diminețile ca o rugăciune a celor douăzeci și unu de ani trăiți pe muchie

înainte să mă întorc acasă,

să scot pânzele de păianjen și să plâng.

FLORI DE STÂNCĂ

Geometrii existențiale -

mâinile tale pe coapsa anotimpului

strigătul ochilor mei implorându-te să te oprești

când tu continui să alergi prin legăturile strânse

continui să pipăi pământul poeziei mele

pe aici nu se trece!

trăiește o zi în coma lucidității

o zi în genunchi

măcar o zi aievea

pune-ți fularul la gât și alergând să atingi

mormintele

rând pe rând

iubirile mele cu mâini de copil

mâini de lut

mâini de ocazie

pe obrazul inert aproape translucid al fricii

mai simplu nu poate fi

să mă săruți de noapte bună

niciodată de adio

să te minți că în josul paginii semnează altcineva cu numele tău

că voi crește magnolia în loc de stejari

și poate voi hrăni corbi din palmă.

Nebune, dacă mâine voi alege cerul

toate ale tale ale cui vor fi

cui vei plânge a mesteacăn și

mergând din ușă în ușă

cui vei strecura sub prag

capcane timpului și

femeii robie de cuvinte?

Nu spune lui Dumnezeu anii tăi

el știe izvorul și culcă iepurii deznădejdii la pământ

nu spune nimic!

în lumea pictorului e loc de vise cuibărite în acuarele

și zâmbetul știrb e pe jumatate iertat.

Tata avea flori de stâncă la tâmple

în rest nimic.

MOARTEA DIN VIS

nu te cunosc – doar umbra ta o mângâi pe fereastra iernatică

și degetul îmi arată iubirea picurând din rană

nu te cunosc dar te recunosc

am mai fost aici în ziua în care nu ningea

frunzele erau acuarele vii

doar tu, același cu ochii ca doi cărbuni încinși și zâmbetul ștrengar

uite, iepurii sălbatici lasă urme mici în zăpadă

îi privesc alergând departe

spre ziua fără moarte

spre înaintele dinapoia mea

și visul tremură ușor.

Ar fi fost mai ușor

să îți spun cât mi-a fost de dor

de respirația ta dincolo de aceste rânduri

în loc să mă joc de-a cuvintele și copilăria

să îmi râdă știrb

înghiontindu-mă în coaste

te iubesc, știi

ca și cum ai umfla un balon și aerul ar rămâne înăuntru

doar ochii copilei mă aduc înapoi

înainte să las visul să tremure și mai tare.

BRÂNDUȘE ÎN ZĂPADĂ

Iubirea, ca un salt peste trup.

Să ne fim fără a ne fi coborât vreodată

în adâncuri.

Descuie ușile, Doamne,

pe acest munte cresc brândușe în zăpadă

și brațul tău se întinde peste crestele alintate de soare

va fi de ajuns să strângi mănunchi ghioceii poemelor mele.

E pace pe culmi. Zboară cuvinte rotindu-și umerii goi,

tristețea a întrat în bârlog,

noi cei care prindem fluturi cu mâna

și le dăm drumul în văi cu rouă;

Ascultă pământul cum își dezgroapă oasele,

clopote bat prelung în lună.

E timpul! Valea se umple de mir.

ACESTA NU ESTE UN POEM DE DRAGOSTE

Nu e descătuşarea unei iubiri,
uşurarea pe care moartea o dă uneori,
risipa de energie pentru lucruri mici
cuvintele pe care nu le aştepţi dar vin oricum
când nu mai contează
şi nu te mai ating.
Acesta nu este un poem de dragoste,
dragostea rabdă toate, urcă pe umerii rugăciunii,
înalţă copilăriei zmeie din nisip.
Nu ştiu să iubesc. Nu ştiu să nu iubesc.
Uit să te uit şi nu uit umbrele pe care ochii tăi le aruncă peste bord
odată cu năframa roşie a înserării
când toate dor şi nu mă doare
să te văd ţintuit în lume când lumea e o corabie fără vâsle
să botezi neştiutele poeme după tine
dar să te lepezi de oameni,
de nimicurile lor,
de pământul de sub tălpile mele.
Nu dau bani flămânzilor din suflet
nu hrănesc gura anilor seci
sunt cenuşă şi mă şterg din anotimp
sunt cer şi trăiesc din leşul iubirilor
se va vorbi despre noi cum alipeam cioburi
şi ele prindeau viaţă mergând sub pământ.

Azi am plecat şi ziua m-a urmat cuminte
nu aveam seminţe în pumni nici lacrimi să le ud
nu aveam nimic al meu când te-am cunoscut
doar crucea ca o brazdă peste singurătate
şi lemnul ei plângea în mine
plângea şi nu puteam să opresc poezia
curgând pe mirul frunţii.
Tu nu ştii sau poate tocmai pentru că ştii, taci şi te lepezi de cuvinte
sunt mici şi bat surd în geam, bat surd în lumină
fereastra morţilor s-a aburit înăuntru îngerul culege vise
sunt mai frumoase oasele lor,
sfinte încă, plămadite din dor.
Timpul trece care încotro apucă o pâine şi colţul ei alunecă în mâinile copilei
Iartă-mă, mamă, când plecam de lângă tine,
umpleam plămânii cu joaca şi te uitam
cu grija pe umeri
Acum să nu-mi pleci odată cu bulgărele desprins din lună
odată cu dragostea nepoemelor mele.

Aceasta nu e rugă de seară
Dumnezeu ştie că îl chem rareori dar El vine,
vine pentru tine.

I-am spus zilei să îl aştepte în genunchi
cu soarele în palme şi ea mi-a aruncat firimiturile acestea de poem
pe care nu-l voi numi nicicum.

55 AICI ŞI 10 DINCOLO

Timpul iartă,

timpul leagă sacul amintirilor la gură

55 aici și 10 dincolo

anii se destramă ca un ghem de lână

la picioarele lui april

trebuia să-ți croiesc haine pe măsură

trebuia să te pictez noaptea

când cu palmele căuș

țineai tâmplele culorilor și din ele izvora mir,

tată, la umbra crucii, cuvintele se micșorează

suferința are alt înțeles,

dacă te-aș vedea aievea

nu aș mai adăuga nimic

din ce n-a încăput în sufletul unei păsări

în inima unui fluture

în puful păpădiilor

și cerul, tată,

cerul s-ar sparge în vitraliul ploii

alunecând de aici dincolo

în curcubeul din pumnul strâns al copilei.

SE LEAGĂNĂ TĂCUT PE ŞINE

Zorii se  îngână, dragul meu

şi trenul acesta se leagănă tăcut pe şine

spre braţele mamei

În casa bunicului Dumnezeu încă binecuvântează zarea;

de când ascunzi candele în pământ

am scris şi plâns

scris şi iubit,

cumva cele mai mici gânduri au fost despre

cafeaua rămasă în cană,

afară plouă mărunt

femeile păşesc grăbit spre duminica lăuntrică

iubi-te-voi, Doamne

picături bat în ferestre şi vocea ta tremură în ecoul litugic

mama aşteaptă în trupul compact al spitalului

mama mă aşteaptă.

IUBIREA E ATUNCI CÂND SĂRUŢI PODUL PALMEI

Iubirea e atunci când săruți fruntea rece a părintelui tău

și Dumnezeu tresare pe buzele tale,

când culegi în pantofi toate pietrele din cimitir

și tot mai e loc de una

să-ți amintească de copilul care arunca cel dintâi piatra

și apa i se juca între pleoape

nu știu să fi fost aproape

să mă fi chemat pe nume

roxana încă își leagă șireturile strâmb

semn că în cer și pe pământ

distanțele se anulează

zborul unui avion

întârziat de secunda când ți-ai pus valiza sub pat

și ai uitat că

iubirea e atunci când săruți podul palmei

și singurătatea intră în cutie

sclipind cu ochi de pisică

negre agate

pe la geamuri

copilăria cu dinții ei de lapte

zâmbește

când dezlegi șireturile nopții și pășești cu tălpile goale

prin tine.

FRUNZE IRADIATE

Va fi bine. O să fie bine, o să înveţi

să priveşti lumea prin acuarele din ochi

tumorile devin mai mici aproape palide în faţa morţii

mă priveşti surprins spovedaniile nu-ţi priesc

ar fi mai uşor să tac şi ceasul să indice ora exactă

ora în care marionetele calcă pe frunze iradiate

toamna sunetele împing ascuţit în coaste

şi respiraţia devine greoaie

în lumina goală a dimineţii cocoşul plânge

leagănul scârţâie aproape de tâmple, mama se roagă

sub genunchi creşte o icoană,

pruncul îşi şterge acuarela din ochi

cu mâneca dreaptă acopăr cerul

plouă şi doare, mamă.

DINŢI DE LAPTE

La parterul clinicii se perindă halate albastre

din când în când cineva iese și anunță o naștere

moartea nu poate fi anunțată

se infiltrează tacit între chipurile preocupate

ne afundăm în fotoliile negre și depănăm amintiri cu mama tânără,  cu pântecele plin de mine

și un gol imens se prelinge pe picioare până în vârful degetelor

pierderea unei mame nu poate fi răscumpărată nici de gânguritul pruncului

nici de slăbiciunea genelor moștenite

ne strecurăm fricile în paharele de cafea la 2 lei

cu gust de lapte matern

ești la terapie intensivă și somnul tău se așterne ca o pecete

nimeni nu ar trebui să taie burta unei mame

și să scoată uterul care m-a adăpostit de atâtea palme și spaime

doctorul are ochii blânzi

deasupra halatul albastru se vede o dâră pe cer

îi zâmbesc

când scoate moartea cu mâna

lumina are dinți de lapte.

ÎMPĂRŢIM ACELAŞI SPAŢIU

O să râzi, încă ninge!

Împărţim acelaşi spaţiu

prea mic, spun eu

şi ce dacă? zici tu,

eu plec pufnind în pătratul meu

unde plouă tot timpul

tu vii, îmi aduci bulgărele acesta

imens de zăpadă

şi mă tragi în triunghiul tău

în care a nins toată noaptea

pletele devin albe

poţi să zbori de-acum,

îmi spui râzând eu te cred,

dau drumul mâinilor în cerc

trag aer în piept mă încearcă

o senzaţie de copil curios

n-am ştiut, de la înălţime

se poate privi în sus

mă desprind ca-ntr-o acrobaţie

premeditată

ating trapezul

cu teamă încleştez mâinile

până devin una cu el una cu tine

mi-e totuna

zborul n-a ucis pe nimeni

doar că azi nu mai ninge

mi-am curbat în zadar podul palmei

pe bulgărele ipotetic alb...

Împărţim acelaşi spaţiu

uneori plouă uneori ninge

uneori nu se întâmplă nimic.