CELE MAI FRUMOASE POEZII - IV

CELE MAI FRUMOASE POEZII

RETROSPECTIVĂ LIRICĂ

DIN POEZIA ANILOR 2010 (IV)

În anul 2010, fără un motiv anume, am început să străng într-un folder o serie de poezii, intitulându-le „Dulcea devălmăşie”. Nu au existat nici un fel de criterii, lega-te de numele, vârsta sau statutul autorului. Astfel încât, de multe ori, după un poet de notorietate urmează un elev de liceu sau un necunoscut. Subiectiv, totuşi, cre-deam şi cred că în textele acestea se află  candele cu lumină lină pâlpâind în efeme-ritatea vieţii. Aleg acum, pentru domniile voastre, câte o poezie din fiecare autor (în ordine alfabetică) în speranţa că lectura va fi, pentru iubitorii genului liric, una agreabilă.

LM

        

Gela Enea

ACESTĂ POEZIE NU ESTE DESPRE MAMA

de câte ori cădea din cer

câte o stea,

tata o prindea din zbor

și-o decupa în chip de femeie,

de aceea, tata ținea

în bagajele sale de mână

femei inventate și o foarfecă

de tablă,

ai cărei clești îngustau unghiul,

până prindeau în el

lumina de pe chipul fiecăreia...

tata avea fericirea la purtător,

iar când a-ntâlnit o stea cu coadă,

a urcat pe fuiorul ei de lumină

și dus a fost...

între el și mama aerul s-a umplut

de păsări cernite,iar noi,copii

am învățat un joc nou,

le prindeam în laț...

după un timp

tata s-a-ntors acasă rănit,

dar cu multe medalii prinse

de inimă...

era pe vremea când

îmi schimbam

dinții de lapte, îngropându-i

la rădăcina pomului

și-l pândeam pe tata care

se credea singur,

își desfăcea pe rând medaliile,

le ștergea cu colțul tunicii,

le săruta

ca să prindă strălucirea dintâi...

asta pâna când mama a coborât

de pe continentul ei de tăceri

și i-a pus tatei tunica pe foc

sub coroana pomului meu,

medaliile n-a putut...

Ady FILIMON

MĂRGELELE NEGRE ALE MAMEI

eu, mama şi bunica, în sufrageria cea mică.

ele se ceartă, eu îmi rod unghia din carne.

în loc să sufăr mă rănesc ostentativ la un picior,

mama se supără şi mi se face rău

când nu mă mai ţin pe picioarele strâmbe.

mă prăbuşesc în lava oceanului de piper,

mama se luptă cu neputinţele mele,

îmi aruncă un pahar cu lacrimi,

nu mai sufăr, trag după mine mărgele negre,

acustica cerului strigă nişte cuvinte

cu limba înnodată iar mama… mama

se leagănă de pendulul urât, cu limbi înnegrite,

din peretele de vest al tăcerii ei.

îmi face cu mâna, eu trec trăgând după mine

un şir lung de mărgele negre ca nişte

furnici adunate la sfat ce-şi spun vorbe

în şir indian, precum telegraful

pe care-l jucam în copilărie

în sufrageria mică, la masa din mijloc.

acum îmi amintesc: masa e lucioasă,

pe ea stă bunica cu mâinile puse cruce pe piept,

abia am loc să stau între masă şi pat, să pun

o bucată de hârtie cu rânduri mărunte

între palmele-i reci.

şi iar mă mut dintre masă şi pat, trăgând

şirul de mărgele negre, şerpuind ca furnicile

pe un drum cu dale de piatră

pe care s-a aşternut o pojghiţă de polei.

mama alunecă înaintea mea,

acum râde cristalin, părul îi creşte mult

şi-i cade pe spate ca o tuşă de culoare

pe o pictură bolnavă. eu şi mărgele mele urcăm

părul mamei, muntele negru se strânge-n fâşii

de cârpe tăiate din vechituri pentru preşuri.

şi iar stau în sufrageria cea mică şi văd

cadrul uşii în care mama bătuse

cuie în spaţii egale,

întinsese sfori ca o foaie din caietul de mate

şi ţesea preşuri multicolore şi vesele.

aveau 2 pe 1 mărime, cât uşa, se potriveau

pe fundul gropii în care ea şi bunica

se certau zi de zi, aşa cum făceau

şi-n sufrageria cea mică.

nu-mi ajung fâşiile, zice mama, aş tăia

de pe spatele tău o bucată, îmi zice mie.

dar eu pe spate am numai mărgele negre,

mamă, le iau zilnic, le înşir

pe şiragul ce-l trag după mine,

şi iar cresc la loc, mai mari şi mai aspre;

dacă ţi le dau, zic mamei,

preşul tău o să fie cu noduri. când stai

culcată pe spate, zgârie faţa bunicii.

şi iar plec trăgând după mine

şiragul de mărgele negre, ca un şir

de furnici oarbe, la pas prin

amintirile despre mama.

DIANA FRUMOSU

SĂ MORI TÂNĂR E CEVA

ramurile unui cais îşi atârnă culoarea

prin scobiturile gardului

din praful prin care

circulă toată ziua maşini

mă privesc fructele

spânzurate de roţi şi tălpi

să mori tânără e ceva

aerul mă va purta pe buzele lumii

la fel de frumoasă ca şi azi,

când nebunia îmi curge uleios pe trup,

iar visele produc palpitaţii

eu nu voi fi bătrâna

cu basmaua abia legată de mâini în tremur,

cu melci în hormonii obosiţi

şi cu faţa melancolică

(pentru că bătrâneţea de fapt

e o viaţă a amintirilor)

eu voi rămâne ca şi azi

să mori tânără chiar e ceva

Traian Furnea

SCRISOARE ANEI-LIVIA

Eu am plecat iubito călător

Să caut rimă şi la alte nume

Dară de tine, prea pribeag prin lume,

Prea-bună Ana-Livia mi-e dor.

Din câte-un pat emancipat de dor

Şi-mbălsămat în spray-uri mult prea fine

Plec călător spre altul, dar de tine

Prea-dulce Ana-Livia mi-e dor.

Femeile frumoase mă mai vor

Şi mă vor vrea în veci, dară de tine

Poate prea-ndestulat de-atâta bine

Prea-simplă Ana-Livia mi-e dor.

Şi te mai rog, scriindu-ţi despre mine

Să mă salvezi de-atât amar de bine.

Geo Galetaru

ACOLO ŞEZUM ŞI RÂSEM

la marginea unei ape triste acolo

şezum şi râsem

era iarbă până la cer în dimineaţa sălbatică

ascultaţi tăcerea

ne spuse prizonierul acelei ferocităţi albastre

ascultaţi cum curge vântul peste pleoape

de îngeri

nu plecaţi încă din gările sonore ale lumii

nu ridicaţi mâna asupra umbrei rănite

întâmplările voastre sunt scuturi fragile

şi dincolo de maluri se-nchid aceleaşi semne

cu care nu mai dovediţi nimic

(decât poate un triumf al vieţii impudice)

la marginea unei ape triste acolo

şezum şi râsem

era iarbă până la cer în dimineaţa sălbatică

şi noi eram singuri în acea beţie inexistentă

Şerban Georgescu

VIS DE DIMINEAŢĂ

Atenție! - îmi strigă în vis

domnul Nicolae Iorga

invadându-mi visul de dimineață cu barba lui

monumentală -

Libertatea se taie (uneori) ca maioneza! ...

... Plecare din vis, trezire, tânjire către dezmeticire,

întrebare:

Dar maioneza, ce este de fapt maioneza?

„Verde crud verde crud”?

„Vis de-albastru și de-azur”?

„Te mai văd te mai aud”?

Nu, asta, acestea - cu siguranță nu.

Și totuși:

avem noi dezlegare să căutăm în ea urmele

începutului de sânge

ale puiului care ar fi putut zbura din ou?

Din gălbenușul acela galben crud galben crud

nu te văd nu te aud

pe care am găsit de cuviință să-l amestecăm frenetic

cu ulei, muștar și cu puțină sare,

pătrunși de febra creației?

Ciorap de mamă trei sferturi

pe jumătate alunecat către glezna bătrână

stăruind în fața chiuvetei în lupta cu vasele murdare

de sânge...

„Ce albastru tragic!” - strigă de-odată din sufragerie

Mănăstirea Voroneț

savurându-și picior peste picior cafeaua

și țigara de foi...

Verde crud, verde crud

spune-mi tu

cine ne-a legat pe noi așa de vârtos

de nu ne mai putem tăia

defel defel defel?

Libertate te iubim

ori învingem, ori...

Altă cale nu e.

Aia

e!

Silvia GOTEANSCHI

BĂRBAŢII PLÂNG

Bărbaţii plâng ca pietrele în valuri

se unduieşte lacrima la maluri

şi trec lăsând durerea-n mii de spaţii.

Cine a spus că nu mai plâng bărbaţii?

Bărbatul primul a văzut pământul,

a plâns amar o patimă bălaie.

bărbaţii plâng adeseori cu gândul,

bărbaţii plâng ca fulgerul în ploaie.

Cine a spus că nu mai plâng bărbaţii?

Înnebuniţi de cele şapte graţii

bărbaţii plâng o mare primăvară,

bărbaţii plâng nejinduind ovaţii,

bărbaţii plâng, şi iartă, şi omoară...

DELIA MARILENA GROSU

***

Motto: ,,În mine se mai vorbeşte şi astăzi

despre tine’’ (Lucian Blaga)

Unii din voi au acceptat sfârşitul cu inimile împăcate

ca un tată care scrie ultima scrisoare ultimului fiu

Când te uiţi în jur şi vezi că nimic nu mai e al tău

totul se transformă într-o bilă pe care o arunci

dintr-un perete în celălalt fără să ai vreo remuşcare

că golul se clătina şi s-ar putea rupe

uşile se închid în urma noastră.

tata mă strânge de mână şi îmi mângâie părul

cu gesturile unui om care înţelege totul

care înţelege că aici e sfârşitul trecător

pentru că lumina apare când nu te aştepţi şi de unde nu te aştepţi

se opreşte o maşină lângă noi farurile se sting

tata mă strânge de umeri şi îmi străpunge carnea

cu unghiile unui om care nu moare niciodată

felinarele de pe stradă se sting unul câte unul

pe partea stânga a străzii e un om care moare lângă un zid

zidul îl înghite de parcă ar fi al lui

eu n-am văzut niciodată un om murind

am auzit că în trenuri mor oameni destul de des

eu şi tata închidem ochii în acelaşi timp

şi totuşi ne privim de parcă ar fi prima şi

ultima data când ne vedem tata

scoate din buzunar o bilă pe care o strânge fără milă

din maşină coboară un bărbat care poartă o femeie pe umeri

femeia nu îl lasă să respire / tata mă strânge de mână

şi îşi ţine privirea în pământ

e prea întuneric pentru ca noi să putem respira

farurile se aprind / tata traversează şi se aşează

lângă zid.

Aida Hancer

POEM

mă lăsaseși în frig ca într-un borcan cu formol

și ningea. vedeam steluțe obeze împușcate aiurea

vântul răscolea cu un cuțit de buzunar zăpada

până la gheață

dar de la mine toate lucrurile păreau

niște perne imense și capul nu era nicăieri

sângele trebuie trebuie să se usuce pe firele

de înaltă tensiune curentul să treacă prin el

ca lumina verzuie prin iarbă

dar el a pus coatele pe masă și m-a scuipat

sângele meu e o lamă și pot să tai cu el

orașul întreg

mai ales după sărbători când în fiecare rană

au pus artificii și petarde

strâng din dinți și aștept. pielea se umflă

și ies din ea ca dintr-o mănușă chirurgicală

mă spăl pe mâini și beau apa

spăl apa și îmi mănânc mâinile

DAN BOGDAN HANU

(DESPRE) UZURA SIMBOLURILOR

levitînd deasupra suprafeţelor

acoperite de asfalt

mîngîiate de cînd lumea

dar nicicînd consolate

aşezi peste un strat de ficţiune

unul de ceaţă

ca să te poţi mişca în voie

fără să fii văzut

să faci ceea ce a mai rămas de făcut

iarăşi şi iarăşi

pînă vei ajunge să eliberezi fantasma călătoriei

din rǎmǎşiţele ascunse printre crăpături

cioburi ale uneia şi aceleiaşi oglinzi

care îţi otrăveşte chipul

relicve pîlpîind pe rafturile din spate

rǎni deschise în magazine de antichitǎţi

ale viitorului

Tincuţa Horonceanu-Bernevic

LUMEA LUI TUDOR

Dincolo de uşile albe

Lumea era o minge de plastilină

Pe care Tudor

O ţinea în mâinile mici

Şi-i dădea formă de inimă

Când era supărat

Îşi lipea lumea de obraz

Şi-i asculta ticăitul inimii

Spunând că acesta

Este ceasornicul lui Dumnezeu

Lumina curgea în el prin

Perfuzii albe ca firele de lună

Într-o zi Tudor a uitat să mai râdă

Apoi s-a făcut noapte

Şi râsul s-a transformat în pasăre

A întins mâna şi a hrănit

Pasărea din palmă

N-a putut s-o ajungă din urmă

Ţin în mâini o minge de plastilină

Şi ştiu că dacă-i dau formă

De inimă

Ea va începe să bată

Ca un ceasornic

Luându-se la întrecere

Cu inima mea.

Marin Ifrim

ARIPA ZEILOR

am atins aripa zeilor mici de cartier

împuşcaţi în zodie cu fluturi

tăvăliţi în catran

cuţitari din voievod în voievod

în lumini mai scurte ca infarctul

eu sunt anonimul praf de pe toba trecutului

mărturisitorul celui mai de jos rai

zeii mari întreţin incendii în frigul realităţii

ajung primari şi prefecţi şi ambasadori

sunt peste tot în toate circurile ambulante

în care se domesticeşte fericirea