CELE MAI FRUMOASE POEZII - VI

CELE MAI FRUMOASE POEZII

RETROSPECTIVĂ LIRICĂ

DIN POEZIA ANILOR 2010 (VI)

În anul 2010, fără un motiv anume, am început să străng într-un folder o serie de poezii, intitulându-le „Dulcea devălmăşie”. Nu au existat nici un fel de criterii, lega-te de numele, vârsta sau statutul autorului. Astfel încât, de multe ori, după un poet de notorietate urmează un elev de liceu sau un necunoscut. Subiectiv, totuşi, cre-deam şi cred că în textele acsestea se află candele cu lumină lină pâlpâind în efeme-ritatea vieţii. Aleg acum, pentru domniile voastre, câte o poezie din fiecare autor (în ordine alfabetică) în speranţa că lectura va fi, pentru iubitorii genului liric, una agreabilă.

LM

        

ILEANA MĂLĂNCIOIU

SORA MEA DE DINCOLO

Ajunsesem la ea, băteam la poartă,

i-am auzit glasul uşor înăbuşit

şi paşii de dincolo de zidul

de piatră

şi-am început să strig că am venit.

Cine eşti, m-a-ntrebat, şi

pe cine cauţi

nu mai ştiu când şi unde

am fost fericiţi

surorile mele sunt fetele moarte

la treizeci de ani neîmpliniţi.

Nu-ţi aminteşti de mine,

mă rugam,

ţi-am adus anemone şi cartofi copţi

şi-am stat neclintită la capul tău

şapte zile şi şapte nopţi.

Ai murit în braţele mele, vroiam

să-i mai spun,

dar nu avea cine mai spune

şi nu avea cui

ea-mi deschisese poarta, dar eu

tocmai aflasem

că nimeni nu moare

în braţele nimănui.

Victoria Milescu

IMITÂNDU-I PE CEILALŢI

Dumnezeu şi moartea

îmi poartă de grijă

eu fac să dureze efemerul

construiesc o casă pentru vrăbii

sădesc un pom pentru Rai

fac un copil care va dărâmă casa

fiind prea mică

şi va tăia pomul

pentru că nu rodeşte

scriu o carte despre toate acestea

şi cineva o va arde

să se încălzească sub viscol…

Ion Mureşanu

POEMUL ALCOOLICILOR

Vai săracii, vai săracii alcoolici,

cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!

Dar mai ales, mai ales dimineaţa,

când merg clătinându-se pe lângă ziduri

şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere

scrise de un şcolar stângaci.

Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate,

apropie de ei o cârciumă,

căci pentru El e uşor, ca pentru un copil

ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Şi

numai ce ajung la capătul străzii şi de după colţ,

de unde înainte nimic nu era, zup, ca un iepure

le sare cârciuma în faţă şi se opreşte pe loc.

Atunci o lumină feciorelnică le sclipeşte în ochi

şi transpiră cumplit de atâta fericire.

Până la amiază, tot oraşu-i ca purpura.

Până la amiază, de trei ori se face toamnă,

şi de trei ori se face primăvară,

de trei ori pleacă păsările în ţările calde

şi de trei ori se întorc.

Şi ei vorbesc, vorbesc fără încetare,

despre viaţă. Despre viaţă

aşa, în general, şi chiar şi alcoolicii tineri

se exprimă cu caldă responsabilitate, şi

dacă se mai încurcă şi se mai bâlbâie,

nu e din cauză că ar da glas unor idei

nemaivăzute,

ci pentru că, în tinereţea lor,

reuşesc să spună lucruri cu adevărat

emoţionante.

Dar Dumnezeu, în marea Lui bunătate,

nu se opreşte aici.

Imediat face cu degetul o gaură

în peretele Raiului

şi îi invită pe alcoolici să privească.

Şi chiar dacă din cauza tremuratului

nu reuşesc să vadă decât un

petec de iarbă,

tot e ceva peste fire

Până când se scoală unul şi strică totul Şi zice:

„În curând, în curând, va veni seara,

atunci ne vom odihni şi vom afla

împăcare multă!”

Atunci, unul după altul se scoală de la mese,

îşi şterg buzele umede cu batista,

şi le este foarte, foarte ruşine.

Adela NAGHIU

AŞA MOR POEŢII

fără să spună din vreme

la ei semnele de moarte

se văd întotdeauna mult mai târziu

şi nu pe partea cu oamenii

Ei scriu, scriu

până nu se mai poate face nimic

şi toată lumea încearcă

să-i aducă pe calea cea bună

dar ei îşi cultivă nebunia

în tiraj tot mai mic

trăind mai mult în întâmplările

altora

întorcându-se în viaţa lor

numai pe străzi lăturalnice

mutându-şi sărăcia

de pe-un picior pe celălalt

şi sufletul

până în locul de unde

începe să se vadă Dumnezeu

Raluca Leontina Neagu

COPILUL DE LA CAPĂTUL LUMII

cum e să fii cel abandonat la capătul şoselei

care se îndepărtează ca un şarpe sâsâind

triumfător

cum e când ai doar o minge

şi oricât ai vrea să-i vorbeşti

se agită

când prea jos să te audă

când prea sus să te asculte

cum e când ai doar mingea aia

pe post de sprijin între tine şi asfaltul rece

ca podeaua unei temniţe

uneori o umbră fuge de tine de parcă

ai fi un lepros

şi se-ndepărtează pe bicicleta ei cu roţi

ajutătoare

pe care tu de la nivelul asfaltului le vezi

aripi

şi poţi merge cu ochii închişi

ai învăţat pe de rost numele tuturor

magazinelor

tuturor cafenelelor strălucitoare în amurg

îţi ştii locul de la marginea oraşului

pătratul în care te strângi şi aştepţi aşa

ca un „cineva” să oprească

să-şi scoată pălăria şi să te ascundă

vei fi un iepure în joben

surpriza magicianului

totuşi noaptea se lasă peste oraş cu toată

greutatea

totuşi azi arată la fel ca ieri

numai tu copilul de la capătul lumii

te schimbi şi creşti

cu singurătatea transformată

în prieten invizibil.

Mihai Nicolae

CÂNTECUL CELUI APUS

Spune, Doamne, o, hai spune,

Celui care sunt, şi-apune

Trup în umbră, gol zidit,

Mult mai am eu de murit?

Flori de rouă - ochii mei-

Arde liniştea în ei

De la nord, la infinit,

Mult mai am eu de murit?

Straie reci, din lut subţire,

Port pe mine ca un mire ;

Şi miros a somn cosit,

Mult mai am eu de murit?

Emil Niculescu

HRONIC

Spre-a căuta cu râvnă, genus loci,

Se-nşiră, cu lanterna, dobitocii.

Calmul valorilor, aicea, nu e

Decât, la capul morţilor, căţuie.

Nimic de scris, de nu crezi, vino,

Să sugi din unghii Pietro Aretino.

Liviu OFILEANU

EXCAVATORUL ÎNTOARCE PĂMÂNTUL ŞI BISERICA

pentru că ai tăcut ieri, când i-au sfârtecat

pe apostoli şi astăzi, când fără nici o vină

un autobuz cu elevi a căzut între stânci,

filosofii s-au supărat cel mai tare

între ziua de sâmbătă şi duminică,

pentru fumul de la pearl harbour ş.a.m.d.

de atâta amar de vreme trebuie să fi ajuns

în visele Tale cucuta lui socrate dar

n-ai răspuns decât prin tornade şi cutremure,

câte un mic pompei ici-acolo, un fleac

precum word trade center.

lumea s-a plictisit de aşteptare… în absenţa

emoţiilor puternice, foamea de adevăr

descarcă adrenalina în stare pură:

cargouri cu heroină pe bază vegetală

şi astea spulberate de un tsunami din dragoste.

speranţa ucide oamenii – de vii

le scrie numele pe crucile-de-mort.

chiar dacă am sugruma clopotele

să ducem naţionalismul până în coreea,

xenofobia în catacombele creştinismului

Omul tot om rămâne, sofistul

care încalcă primul ceea ce afirmă.

şi totuşi, oare cum ar fi arătat ana lu' manole?

– frumuseţea tipică plaiului, ţăranca trupeşă,

bisericoasă, o prostănacă atrasă

de mirtul unei bărbi meditative?

nu i-am văzut un obraz precum al lunii,

surâsul plural, aglutinat în bulevardul

revoluţiilor din '89 şi 2009? surâsul

feciorelnic care anula veacuri de umilinţă?

dacă trupurile putrezeau în uitare –

ANA IEŞISE DIN ZID pruncucidul

e metafora libertăţii mereu confiscate.

îmbătrânim şi nu o vedem pe ana

despletită ana. bombele dau

cu tesla morţii strat după strat:

icter negru / ciumă roşie. nimic mă,

nimic. urmele sunt acolo, ana nicăieri…

Deniz OTAY

ULTIMA TA CĂMAŞĂ SINGURA MEA ROCHIE DE MIREASĂ

fiecare cămaşă de forţă în care

s-a zbătut mama mi se adânceşte

tot mai tare în braţe /nu le dau

drumul sunt ultimele în care

a lăsat o urmă

de acum mă pândeşte gândul că

e rândul meu să le îmbrac sunt

singurele lucruri pe care

mi le-a lăsat. o aleg pe ultima,

purtată la plimbarea

de dimineaţă când doamnele îşi

îmbrăcau rochiile de vară ca scoase din cutie

ultima în care şi-a spus crezurile prin

somnul agitat de atâta vreme

//eu auzeam ce spui mamă ei te îndopau

cu pastile să-ţi potolească crizele//

şi acum îţi îmbrac ultima cămaşă

ca pe o rochie de mireasă/ te aud şi te văd

tot mai clar

apropie-te le voi spune despre ce vorbeai şi

cum îţi uitai cuvintele din cauza caniculei/aşa

se întâmplă pe timp de vară

dar acum a venit iarna si îmi îngheaţă

lunile de comă pe care încă le port în braţe/

cămăşile îmi rămân undeva în pântece

or să audă despre tine mamă chiar de-ar fi

să mă lege în propria mea rochie de mireasă

Corina Gina PAPOUIS

EXIT

dacă te uiţi în mine vei observa

că nu mai locuiesc acolo demult

ţi-am lăsat în loc

carcasa unei femei docile

şi-o dragoste blîndă

cu flori în pervaz

am ucis trecutul

mediocritatea mă sufoca

mi-am luat complexităţile

şi-am fugit cu genunchii la gură

în fiecare zi mă întorc

tiptil, pe uşa din dos

admirîndu-mi crima pefectă

fără urme

fără martori

nici măcar tu

Ionuţ PĂTRAŞCU

LA TRENUL DE 20,53

ai ajuns iar prea devreme

îmbrăcat elegant enervat

de punctualitatea ta de pensionar

de palmele umede şi gulerul prea strâmt

privind câinii descompuşi

lângă vagoanele ruginite

c-o senzaţie care nu e scârbă nu e frică

e-un fel de jenă

un fel de-a spune dumnezeule aşa sunt şi eu

dincolo de haine dincolo de zâmbetul amabil

şi after shave

gândul unei autopsii e mai jenant decât

privirea altora lipindu-se de corpul tău gol

trenul opreşte şi ea coboară

mereu din acelaşi vagon

mereu fără să te vadă

mereu ai acelaşi nod în gât

şi nu te poţi ridica să te prezinţi

ea se pierde printre ceilalţi navetişti

şi liniştea zăpezii

îţi îngroapă cu grijă scâncetele

Adrian Păunescu

BOCET PENTRU TATIANA

Se-aliniază ştirile atroce,

Sub care omul bâjbâie înfrânt,

Şi, Doamne, cum peste această voce

Accepţi să pună un gropar pământ?

Neverosimil se întâmplă toate

Furtunile au rupt pe străzi copaci,

În toate casele de sănătate

Nu mai există loc, pentru săraci.

De-a-ndoaselea e rânduit destinul,

E greu şi pe pământ, şi sub pământ

Şi între noi ne măcinăm continuu

Şi nimenea nu e de neînfrânt.

De-un timp încoace, farsa ne îngână,

În permanentă stare de război,

Purtăm în palme propria ţărână

Şi ne mirăm că seamănă cu noi

Şi, Doamne, se acutizează rana

Şi te-am ruga, ai grijă, dacă vrei,

S-o ţii în preajma Ta pe Tatiana,

Punând pământ de flori pe vocea ei.

Pe-aici, e o dezordine cumplită,

Mor tineri mulţi şi îi petrec bătrâni,

E, poate, cea din urmă reuşită

A Mioriţei scăpătând la stâni

Şi totuşi ce delir de ştiri atroce,

Furtunile au dărâmat păduri

Şi merge în pământ această voce,

De ce de ea nu vrei să te înduri?

Învaţă însăşi ploaia să murmure

Un cântec trist, dar moartea-i spune „Taci”,

Copacii rătăcesc fără pădure,

Pădurea moare fără de copaci.