CELE MAI FRUMOASE POEZII - V

CELE MAI FRUMOASE POEZII

RETROSPECTIVĂ LIRICĂ

DIN POEZIA ANILOR 2010 (V)

În anul 2010, fără un motiv anume, am început să străng într-un folder o serie de poezii, intitulându-le „Dulcea devălmăşie”. Nu au existat nici un fel de criterii, lega-te de numele, vârsta sau statutul autorului. Astfel încât, de multe ori, după un poet de notorietate urmează un elev de liceu sau un necunoscut. Subiectiv, totuşi, cre-deam şi cred că în textele acsestea se află candele cu lumină lină pâlpâind în efeme-ritatea vieţii. Aleg acum, pentru domniile voastre, câte o poezie din fiecare autor (în ordine alfabetică) în speranţa că lectura va fi, pentru iubitorii genului liric, una agreabilă.

LM

        

CAROLINA ILINCA

SE DUCE VARA

Se duce vara. Şi n-o pot reţine.

Cum s-o reţin, când nu te pot pe tine

Opri, cu toate că te-ncui în mine.

Se duce vara. Florile se lasă

Ca într-o delăsare somnoroasă

Şi cum arată, nici nu le mai pasă.

Se duce vara. Păsările ţipă,

În loc să gângurească sub aripă.

Ce-a fost a fost. De-acum se desfiripă

Şi vraja, şi langoarea şi dulceaţa.

De-acum se-nhaită ploile cu ceaţa.

Se duce vara. Tinereţea. Viaţa.

Mariana Ionescu (Vicenţia Vara)

BEŢI VINUL ACESTA

Miroase a dulce carne de om,

strigă smeul scuturându-şi solzii lui groşi

la trei poştii depărtare de casă,

miroase a dulce carne de om,

urlă foamea zmeului pofticioasă.

Dar eu vă spun vouă, prieteni dragi -

nu mâncaţi mărul toamnei fiindcă el

miroase a dulce carne de om mai ales

când pieliţa-i verde a sorbit cu lăcomie

căldura mâinii albe care l-a cules.

Dar eu vă spun vouă, prieteni dragi -

nu beţi apa aceasta rece şi clară,

miroase a dulce carne de om fiindcă

într-o târzie şi vicleană primăvară

râul va fi îmbrăţişat cu veşnicie

fragede trupuri de copii.

Dar eu vă spun vouă, prieteni dragi -

mai bine beţi vinul acesta care

e sângele meu înspumat,

beţi vinul acesta ce inundă viaţa

rostogolită între noi,

grăbiţi-vă, trageţi mai iute sorţii şi

beţi vinul sângelui fierbinte când

se limpezeşte în marginea nopţii.

Dar eu vă spun vouă, prieteni dragi -

dacă schimbaţi în pământ dulce

văpaia visului, cuvintele şi viaţa,

gustaţi vinul sălciu din sângele meu fiindcă

doar astfel veţi sorbi cu lăcomie setea în care

se spală de tristeţe dimineaţa.

Cornelia Ionescu - Ciurumelea

AUTOPORTRET

Îmi desenez poemele

pe şevaletul din colţul odăii...

şi le vând apoi pe tarabe

drept stele de mare... drept melci...

drept fluturi vineţii

descompuşi în linii frânte în semne...

drept vipere zvârcolite

pe harta împăturită a minţii mele...

Precum pleoapele unei mumii egiptene

hohote de cuvinte

mă amăgesc cu întruparea...

Trag obloanele grele

să-mi apăr sângele

de hohotul luminii...

Pe întunericul arcadelor tale

 calcinat şi nătâng

pictez marea... pictez marea...

pictez marea...

din imaginaţie... fără măcar s-o aud...

Şevaletul din colţul odăii

mă arde pe rug...

FLORINA ISACHE

***

Lucrurile deveniseră străvezii

în jurul nostru

şi ne era teamă să le spunem pe nume.

Ne priveam în ele.

În fotografia mea cu tine, eram doar eu.

Cutia toracică rămăsese deschisă.

Nisipul curgea printre coaste, cu zgomot.

 GHEORGHE ISTRATE

CALUL

va trebui să născocim candori

acestui suflet fără primăvară

neştiutor de zâmbet şi culori

om-jumătate jumătate-fiară.

el vine pur din noaptea lui şi mut

e-o piatră veche veşnic umblătoare

se tulbură călcând pe-atâta lut

de parc-ar vrea smulgându-se să zboare

noi cei ce creştem cearcănul precoci

şi prăbuşim lumina dintre astre

va trebui să-i aşezăm sub roţi

cărnoase drumuri cu nisipuri aspre

va trebui să-l umilim pe rând

să-i ţintuim copitele-n pietroaie

să-i lingă flăcările hăţul blând

să-l hăituiască tropote de ploaie

şi-ajuns în grajdurile lui jilave

în pătura-i de sânge şi noroi

când va privi-n oglinzile bolnave

să-şi vadă chipul semănând cu noi

Dumitru Istrate-Ruşeţeanu

POEMUL POETULUI PĂCĂTOS

Iubite-voi, Doamne

Ca pe înţepătura de albină -

Îţi hrănesc veşnicia

Cu firimitura mea de viaţă.

Aş îndepărta cu unghia

Un strat de cer

De-aş fi sigur

Că dau de carnea ta

Din care să smulg o celulă

Şi s-o arunc gloatei.

Dan C. Iulian

POTOP

A fost găsit la ţărm,

pe plaja ca o pagină de ziar

deschisă la rubrica decese.

Era un înecat frumos,

aşa cum sunt morţii

pe timp de pace.

Avea gura ca un estuar odihnit

şi nici un alt semn de recunoaştere.

În rest, procurorul districtual,

spectatorii plictisiţi

ca la o ceremonie mereu repetată.

Nu se anunţa nimic tulburător,

doar medicul legist

presimţise ceva.

Când l-a deschis

lumea a fugit îngrozită ca de potop.

Iona avea valurile

înlăuntrul său.

Alex  IVANOV

POETUL CU CHEIA DE GÂT

Lui George Mihalcea

Pe strada îngustă se vând cărți

tipărite pe frunze nuc.

Vântul de toamnă, ține loc de copeți.

„În orașul acesta, toți termină o școală,

fără ca nimeni s-o înceapă”,

zice poetul cu cheia de gât.

Uneori e supărat, poezia lui

nu mai este demult o gumă de mestecat.

Emigrant în uitare, poetul ăsta

vine mereu pe strada copilăriei mele,

ca să cumpere poeme, ieftine,

la mâna a doua.

Aici totul e închis.

Au plecat toți cu cheile de gât,

către o altă copilărie.

A mai rămas o călăuză,

care dacă tot nu are ce face

confecționează chei pentru cărți.

Adevărul e că cineva trebuie

s-o facă și pe asta…!

Alexandru JURCAN

CÂINELE ROZ

M-a primit în peşteră

clovnul cel galben

atârnat mai apoi de-o flacără de rubin

mi-a întins lumânarea de aur

o picătură fierbinte

mi-a coborât în suflet

afară mă aştepta Câinele Roz

luptând cu stelele

ce voiau să intre în peşteră

Pavel Lică

IEŞIREA DIN TENEBRE

Femeie, simt zbătindu-mi-se-n umeri

Lumina coborâtă într-un staul,

Şi nu-nţeleg de ce mă bate Saul,

(Poate-s urmaş de regi trecuţi în Numeri).

În noaptea asta, de nechează dracii,

Am să le-agăţ tămâie-n pungi pe hamuri,

Să nu-ţi mai fure glastrele din geamuri

În care-am îngropat toţi vârcolacii.

M-am săturat, femeie, de-ntuneric,

Refuz semnu-ntrebării din vertebre,

Hai, să fugim deodată din tenebre

Şi să-nviem un anotimp homeric!

Ne-aşteaptă Prometeu să ducem focul

În lumânări pe crucea de lumină,

Poate ne cheamă şi Iisus la Cină,

Femeie, hai, să ne-ncercăm norocul!

Sorin LUCACI

ÎN PATRIA MEA POEŢII MOR ÎNAINTE DE VREME

în patria mea poeţii mor prea devreme

cu mult înainte de vreme

mor puţin câte puţin până li se scurge

tot sângele din poezie

până rămâne poezia ca o supă searbădă

nici n-apucă să-şi mănânce amărâta de pensioară

şi-ntr-o zi li se cuibăreşte nepoftită moartea în piept sau în burtă

ca un câine zgribulit sub streaşina casei

şi asa tam-nesam începe să crească

şi creşte proasta creşte ca un aluat dospind

până se face una cu pământul până se face tină

şi nu vrea în ruptul capului să plece scârba dracului

şi ne rugăm doar doar o pleca şi o otrăvim în fiecare dimineaţă

putin câte puţin îi strecurăm picături letale în ceaşca de cafea

doar doar o pleca

şi mergem la vraci la babe la ţigănci ghicitoare

facem descântece dăm în bobi

dar ea nu şi nu

încăpăţânata stă ascunsă ca o căpuşă în blana ciobănescului

ca un chiriaş beţiv într-o garsonieră sordidă

fără geamuri fără uşi fără duşumea fără angarale plătite

în faţă doar cu o sticlă de vodcă pe jumătate goală

stă şi aşteaptă a doua venire a lui Hristos

în patria mea poeţii nu au ce căuta

doar coţofenele şi pelicanii îşi găsesc un loc mai bun

mai jos spre lunca dunării

îşi vor face o altă patrie doar a lor

o patrie a poeţilor undeva mai la nord

în patria mea poeţii îşi amanetează iluziile cărţile iubitele

îşi amanetează degetele şi ajung doar de-şi

povestesc poemele unor necunoscuţi la vreo nuntă sau înmormântare

în ţara mea nimeni nu-şi plânge poeţii

în ţara mea de fapt nu mai plânge nimeni

doar vreo bătrână trecând prin cimitir îşi înclina capul într-o parte

şi-n alta şi printre lacrimi suspină „maică da’ tânăr s-a dus”

în patria mea nimeni nu-şi plânge poeţii

în ţara mea lebedele au inimi de porţelan

şi gâturi de mucava îmbrăcate în mătase neagră

vulpile au picioare de sticlă colorotă

şi berzele aripi de tinichea

în ţara mea dumnezeu îşi iubeşte poeţii mai mult decât în alte părţi

ca un tată binevoitor îi strânge pe toţi lângă el

şi le povesteşte despre mântuire

despre mântuirea prin artă

în patria mea poeţii mor înainte de vreme

Oana Mancu

SACRIFICIU

e decembrie, e miros de

pustiu şi de vară

miros de bunica-nainte să moară

de pâine stricată, şi veche, şi-amară

undeva-n fundal o maşină alunecă-n şanţ

şi, printre blocuri, câinele-şi strigă durerea

de a nu fi-n lanţ.

durerea de a fi liber şi

singur şi flămând

tot timpul lătrând şi lătrând şi lătrând.

Carmen-Manuela MĂCELARU

ABC&123

Am început să te iubesc, încet, încet,

totul părea o naştere uşoară

Nu mai ştiu cine pe cine plămădea,

în fiecare zi puneam pe rând

Mâini, picioare, până când am apărut

aşa de niciunde, habar

Nu aveam că m-ai putea face femeie,

mă puteai întrupa în masă

Sau scaun sau în ceva de care aveai nevoie

urgent să-ţi odihneşti

Privirea, de ce ai ales să mă concepi femeie?!

Nu ştiai că te voi zgâria

Că îţi voi rupe hainele şi că voi pleca

de fiecare dată pe strada

Aia luminoasă care apare de fiecare dată

când îţi deschei cămaşa?

Şi vei fi iar singur, singur...,

de fiecare dată când te ating

Celulele tale încep să strălucească

ca un oraş noaptea

Cum să dormi în faţa acestui spectacol

de lumini, aşa că

Nu mai întreba ce simt când dorm cu tine,

m-ai făcut femeie

Şi urăsc să am sâni şi păr lung

care să-ţi folosească doar ţie

Şi dacă până la urmă voi fi sicriul tău

în care ai vrea să mori de câteva ori pe zi

Te-ai mai trezi vreodată?!

Aş fi iar singură şi m-aş uita dimineaţa

La încheieturile mâinilor

să-mi potrivesc soarele

Ion MARIA

CU LUMINĂ MICĂ

nici treaz nici adormit

ard şi eu pe aici

cu lumină

mică

zidurile casei

tocmai au primit

aprobare de zbor

citesc odihnit

din cehov

ceainicul e cu mine

un prieten

afară cerul tocmai

a plecat

spre moscova