CELE MAI FRUMOASE POEZII - VIII

CELE MAI FRUMOASE POEZII

RETROSPECTIVĂ LIRICĂ

DIN POEZIA ANILOR 2010 (VIII)

În anul 2010, fără un motiv anume, am început să străng într-un folder o serie de poezii, intitulându-le „Dulcea devălmăşie”. Nu au existat nici un fel de criterii, legate de numele, vârsta sau statutul autorului. Astfel încât, de multe ori, după un poet de notorietate urmează un elev de liceu sau un necunoscut. Subiectiv, totuşi, credeam şi cred că în textele acsestea se află candele cu lumină lină pâlpâind în efemeritatea vieţii. Aleg acum, pentru domniile voastre, câte o poezie din fiecare autor (în ordine alfabetică) în speranţa că lectura va fi, pentru iubitorii genului liric, una agreabilă.

LM

        

Liviu Ioan Stoiciu

TOCMAI SE UITA PE CER

tocmai se uita pe cer, la stele cum

ard de tot, de tot, şi

umbla la buton, la o maşinărie de împătimit:

iar îi demontezi, mă,

magnetul? ba

ascult în difuzor ultima tragere la

loterie… şi licitaţia? ţi-ai pus la postit sufletul?

parcă văz vechitura: puf-pufff… domnule mecanic,

hăi, să

dai drumul la abur (la kilometrul

251+300), unde-o să vezi, bre, fata picherului,

cu vaca (priponită

pe zonă), strigam eu cât stătea locomotiva, un

minut, acolo, cât să urce călătorii,

în haltă, în cursă, şi să apuce să-i facă ei,

cantonieresei, cu mâna, aşa… îmi

e ruşine să spui cum…

acuma, duminica, tata, din grădină de la el, din

interior, culegea

o crizantemă, cu un bob de rouă în ea şi

o întindea pe tipsie: „frig

e”… frig… şi lăsa un bacşiş clopotarului, în

cimitir, care-l însoţea până

la cruce, la mormântul

mamei… aici, se închina şi lăcrăma un pic: strângea

mânuţa mea, tremurând, aprindea cu

lumânarea un lămpaş şi

fiindcă şi eu eram pus pe plâns, bătea locul:

na, buruiană,

na, suflete, na, pământ, na, na, na…

ALEXANDAR STOICOVICI

ASTA ERA COPILĂRIA NOASTRĂ

în pielea încinsă a cailor

apăsam bucăţi mici

de tămâie cu degetele

ne imaginam că

batem pietre scumpe

într-un anotimp de piele

care mirosea de cele mai multe ori

a departe şi a mâl

(dar caii erau îngropaţi la intrarea în casă

cu lanţurile de la cadelniţă aşezate

în jurul ochilor

şi asta era copilăria noastră)

în nopţile tăcute de august simţeam

albinele zburând pe sub pământul uscat

cerul atârna într-o plasă imensă de peşte

până aproape de frunţile noastre

intram în Dunăre şi Dunărea era întunecată

ca şi când toate nopţile de până atunci

s-ar fi îmbibat în apă

(luna era prinsă în trestii şapte cete de îngeri

o legau în curele de piele şi

o trăgeau în adâncuri cu palmele însângerate

noi adunam lacrimile împietrite pe obrajii lor

şi fugeam spre sat

arhanghelul Gabriel suna în goarnă

dezlegarea la peşte

şi asta era copilăria noastră)

ADRIAN SUCIU

FOTOGRAFII DE LA SFÂRŞITUL LUMII

Nimic nu se naşte în carne,

chiar dacă ochii slabi văd altfel. Cel care va plânge

se va bucura de plânsul lui

şi se va face îmblânzitor de păsări. Iar acela care

râde nu se va folosi de râsul lui, căci nimic

nu se naşte din bucurie.

Nimic nu se mişcă în carne. Nici viermele orb

nu mişcă în carne, chiar dacă ochii slabi

văd altfel.

Noi nu suntem în carne. Dacă am fi în carne,

dragostea de Domnul ne-ar mistui ca un foc vesel

de vreascuri şi n-ar rămâne nimic

şi dragostea de Domnul ar rătăci singură pe străzi

ca o sete mistuitoare căutând pe cineva!

Nici sfârşitul lumii nu vine în carne, chiar dacă

ochii slabi văd gunoieri cum deşartă

pe străzi tomberoane de narcise mirosind a ţărână.

Mulţi nu ştiu asta, dar

sfârşitul lumii a fost deja de câteva ori.

Eu am mai multe fotografii cu el.

Daniela Şontică

SĂ MĂ FI NUMIT MARIA

Să mă fi numit Maria,

să nu fi avut un sânge atât de clocotitor,

să fi dus o viaţă retrasă

într-o casă de pe malul lacului,

să fi fost stăpâna

celei mai frumoase hulubării,

să fi avut harul de a salva de la moarte

fluturii trecuţi de o zi,

să nu se fi risipit pe mine

cuvintele binevoitorilor

şi mai ales toate iubirile mele să fi fost tu.

Dar aşa, ce lucru scandalos,

te-ai aplecat în ţărână

şi ai cules aura mea

zdrenţe,

zdrenţe.

Cristina Ştefan

ELEGIE DIN SALZBURG

de trei ani refac

drumul spre Salzburg

din hârtoape

asfaltul măcinat

îmi sare în faţă

mai ales în gură îmi sare

şi cuvintele crănţănite

se roagă

se tot roagă

să ajungem odată la Salzburg

itinerarul acesta

e atât de divers reperat

că-mi fac loc dificil

printre state de plată

şi organigrame

printre referatele şefului securist

– eşti evreică, doamnă?

mă întreabă gazda

de pe malul Salzachului

– sunt ce vrea gulagul meu,

mamă a gulaşului cu mămăligă

– ce cauţi la austrieci?

– pe Mozart!

de-aş ajunge odată la Mirabell!

greutatea din spate

mă împiedică să ţin ritmul

şi-au dispărut izvoarele Alpilor

luntraşii strigă:

– ein boot!

– ein boot!

dar se-ntâmplă o sete cu mine

o sete

iremediabil salzburgheză

refac de trei ani acest drum

şi ajung numai noaptea

în plin concert galben

arcuşul urcă din rădăcini umede

pături imense de ghiocei

candelabrele tremură în pizzicato

o lumină mai mare

decât mintea lui Charon

sunt evreica din Salzburg

obosită de drum

Valeria Manta Tăicuţu

DINTR-O TOAMNĂ ÎNTR-ALTA

lasă-mă întinsă pe covorul acesta

de culoarea ceaiului cald:

nu-mi trebuie pernă, deschide numai fereastra,

să stea aşa până în ultima zi;

voi privi cum trec vrăbiile dintr-o toamnă într-alta,

cum curge leneş soarele în sticla uşor aburită;

poate că norul acesta are contur de corabie,

el îmi va duce privirea peste mări atât de târzii

şi de adânci,

poate că lumina, atât de mâhnită,

are gustul pierdut de vară şi fum, ca atunci.

nu vorbi, cuvintele trebuie scrise,

doar aşa miezul lor se păstrează curat,

şi vino aici, pe covorul acesta

de culoarea ceaiului cald,

să stăm între umbre, între vrăbii şi nori,

până când, din ochii noştri închişi vor creşte

flori albastre şi mici, în zorii de zi.

Nicolai Tăicuţu

VADUL

am convocat prietenii la întâlnirea de suflet

la locul de baştină, la locul preasfânt

din economie de timp şi de spaţiu

i-am rugat să fie reprezentaţi

doar prin distincţia lor în relaţia cu mine

aşa cum i-am anunţat -

pe calea aerului, pe calea gândului -

aşa s-au şi prezentat

iată-i strânşi pe islazul comunal

de pe malul nelocuit al râului

tăifăsuind sprijiniţi de terasa râului

întinşi pe nisip sau în grupuri mici

complăcându-se întru firea omului

pe fiecare îl recunoşti

într-o aripă deprinsă anume să ţină-n plutire

bucuria revederii, într-un picior ce ştie

urmă să lase-n nisip

în sânul, proieminenţă armonioasă

în relieful trupului şi încă dedat adierii

în neliniştea sexului ascunsă după evantai

de păpădie sau în cel adumbrit în toamnă

într-un şold prea rotund să fie adevărat

sau într-o gleznă fină uitată de Dumnezeu

în glasul mieros sau în altul baritonal

în bineţele date, în vorba rostită în hău

în zborul planat peste priviri admirative

în semnul de înot al amfibiei în propriul ochi

în urma lăsată în rouă

în felul în care unduie iarba cu gândul...

se recunosc între ei, se ating a-mbrăţişare:

tu al cui eşti? cel mare sau cel mic?

cel din deal sau cel din vale?

dar taică-tu unde este? dar maică-ta?

...undeva mai încolo, aha

sunt undeva mai încolo...

aşa nerostiţi pe buza zilei

nemuriţii mei prieteni mă aşteaptă

să încercăm vadul prin râu, vadul

doar de mine ştiut, de mine făcut cu migală

din nisip şi pietriş ridicat, bob cu bob

de trecere întru spălare, cu apă rece

apă curgătoare, curaţi, în curtea biserici

să ne regăsim, spre a sfinţi

monument poeziei.

Andreea TELIBAN

NEBUNII CAUTĂ DRUMUL SPRE CASĂ

când urlu linişte

când urlu l i n i ş t e

linişte vă rog

nu pot vorbi decât cu ochii închişi

cuvintele îmi stau în cale

îmi sunt suficiente developările urbane cu

toate feţele nestatornice ca să

tac

însă nu mă mai sperii ca înainte de aceea

mă duc acasă

acolo mă aşteaptă

mirosul de naftalină şi haine de blană

cu care aş putea încălzi tot oraşul

şi uite un drum

şi uite două

aş putea să aleg oricare dintre ele pentru că

nu sunt o fiară ce se teme de foc

acasă e roşu

te poţi adăposti acolo în orice iarnă

se răscoleşte în mintea ta

câteodată îmi imaginez că

mâinile astea nu sunt ale mele

şi-mi strâng pieptul la piept şi

mă simt fericită

acum da

dupa aşa un moment de tandreţe

uite cum păşesc

degetele de la picioare se ridică spre cer

apoi zbang în ţărână

stâng drept stâng drept

cred că atunci când mori esti târât

cu capul în jos şi degetele de la picioare în sus

aşa aş vedea casa dezordonată

de aceea nu mi-ar plăcea să mor acolo

şi drumul ăsta e atât de atât de

linişte / linişte vă rog

Simona Toma

ULTIMUL TANGO LA PARIS

e ca și cum

ai sta la malul mării

respiri un val

alt val

simți fiecare scoică

algele

crabii cum îți trec prin

sînge

deodată

marea respiră cu tine

și n-ai mai știi

132

Simona Toma

cînd ești țărm

val

cînd peștii au ales să

te locuiască

ai știi doar că

în fiecare dimineață

soarele crește din tine

ANDREI VELEA

ÎN VAMA DE LA OANCEA

în vama de la oancea se aud cocoşii

vântul piaptănă zăpada murdară

într-o gheretă prutul priveşte

un spectacol pompos

la un post rusesc de televiziune

un vameş ne caută pe sub coaste

de ţigări băuturi droguri pistoale

viaţă

Grigore Vieru

FORMULAR

– Numele şi prenumele?

– Eu.

– Anul de naştere?

– Cel mai tânăr an când se iubeau

părinţii mei.

– Originea?

– Ar şi semăn

Dealul acela din prelungirea

codrilor.

Ştiu toate doinele.

– Profesiunea?

– Ostenesc în ocna

cuvitelor.

– Părinţii?

– Am numai mamă.

– Numele mamei?

– Mama.

– Ocupaţia ei?

– Aşteaptă.

– Ai fost supus

Judecăţii vreodată?

– Am stat nişte ani închis

În sine.

– Rubedenii peste hotare ai?

– Da. Pe tata. Îngropat.

În pământ străin. Anul 1945.

CORINA VODĂ

AZI...

Azi

te-am căutat pe străzi

pe holuri pe felinare pe feţe

pe margini de amintiri sau

închipuiri sau

halucinaţii.

Azi

ţi-am zidit portretul într-o petală

şi zâmbetul

ţi l-am donat unei coperte

a cărţii de neurochirurgie.

Azi

te-am legat

cu un fascicol de lumină

de retina mea oarbă

şi

te-am prins în plasa de fluturi

a copilăriei

dată dispărută de un secol.

Azi

te-am iubit cu frenezia tornadei

care a devastat ieri un continent

te-am urcat în turnul Babel

al inimii mele

fibroase de lavă îngheţată

te-am coborât

în catacombele sângeroase

şi evlavioase

ale creştinătăţii clandestine

şi

te-am îngropat în naufragiul

unui gând.

Azi ai fost nimeni.

Azi ai fost Dumnezeu.

Azi…m-ai uitat.

GEORGE VULTURESCU

CĂUC PENTRU NISIPUL URMELOR

La vârsta de şase ani, în curtea părintească

un par de lemn mi-a străpuns ochiul stâng

nu plâng cu el

nu râd cu el

Acum ştiu:

Ochiul meu orb e scobit cât lemnul

unui căuc din Muzeul Ţării Oaşului

Cui vrei să-i duc apă cu el, Doamne?

Pot să-l cufund în neant şi să-l

ridic plin de nisipul urmelor tale?...

Cine le vede să vină după mine…