LUCIAN BLAGA - 125 de ani de la naştere

REMEMBER

LUCIAN BLAGA

125 DE ANI DE LA NAŞTERE ŞI

59 DE ANI DE LA MAREA TRECERE

NOI, CÂNTĂREŢII LEPROŞI

Mistuiți de răni lăuntrice ne trecem prin veac.

Din când în când ne mai ridicăm ochii

spre zăvoaiele raiului,

apoi ne-aplecăm capetele în și mai mare tristețe.

Pentru noi cerul e zăvorât, și zăvorâte sunt și cetățile.

În zadar căprioarele beau apă din mânile noastre,

în zadar cânii ni se închină,

suntem fără scăpare singuri în amiaza nopții.

Prieteni cari stați lângă mine,

încălziți-vă lutul cu vin,

desfaceți-vă privirile peste lucruri.

Noi suntem numai purtători de cântec

sub glia neagră a tăriilor,

noi suntem numai purtători de cântec

pe la porți închise,

dar fiicele noastre vor naște pe Dumnezeu

aici unde astăzi singurătatea ne omoară.

VREAU SĂ JOC!

O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!

Să nu se simtă Dumnezeu

în mine

un rob în temniţă - încătuşat.

Pământule, dă-mi aripi:

săgeată vreau să fiu, să spintec

nemărginirea,

să nu mai văd în preajmă decât cer,

deasupra cer,

şi cer sub mine -

şi-aprins în valuri de lumină

să joc

străfulgerat de-avânturi nemaipomenite

ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,

să nu cârtească:

„Sunt rob în temniţă!”

IZVORUL NOPŢII 

Frumoaso,
ţi-s ochii-aşa de negri încât seara
când stau culcat cu capu-n poala ta
îmi pare,
că ochii tăi, adâncii, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste vai
şi peste munţi şi peste şesuri,
acoperind pământul
c-o mare de-ntuneric.
Aşa-s de negri ochii tăi
lumina mea.

MELANCOLIE

Un vânt răzleţ îşi şterge lacrimile reci pe geamuri.

Plouă.

Tristeţi nedesluşite-mi vin, dar toată durerea,

ce-o simt n-o simt în mine,

în inimă,

în piept,

ci-n picurii de ploaie care curg.

Şi altoită pe fiinţa mea

imensa lume cu toamna şi cu seara ei

mă doare ca o rană.

Spre munţi trec nori cu ugerele pline.

Şi plouă.

AUTOPORTRET

Lucian Blaga e mut ca o lebădă.

În patria sa

zăpada făpturii ţine loc de cuvânt.

Sufletul lui e în căutare,

în mută, seculară căutare,

de totdeauna,

şi până la cele din urmă hotare.

El caută apa din care bea curcubeul.

El caută apa din care curcubeul

îşi bea frumseţea şi nefiinţa.

CĂLUGĂRUL BĂTRÂN ÎMI ŞOPTEŞTE DIN PRAG

Tinere care mergi prin iarba schitului meu,

mai este mult pân-apune soarele?

Vreau să-mi dau sufletul

deodata cu şerpii striviţi în zori

de ciomegele ciobanilor.

Nu m-am zvârcolit şi eu în pulbere ca ei?

Nu m-am sfredelit şi eu în soare ca ei?

Viaţa mea a fost tot ce vrei,

câteodată fiara,

câteodată floare,

câteodată clopot ce se certa cu cerul.

Azi tac aici, şi golul mormântului

îmi sună în urechi ca o talangă de lut.

Aştept în prag răcoarea sfârşitului.

Mai este mult? Vino, tinere,

ia ţărâna în pumn

şi mi-o presară pe cap în loc de apă şi vin.

Botează-mă cu pământ.

Umbra lumii îmi trece peste inima.

EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII 

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

GORUNUL 

În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn
cum bate ca o inimă un clopot
şi-n zvonuri dulci
îmi pare
că stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge.

Gorunule din margine de codru,
de ce mă-nvinge
cu aripi moi atâta pace
când zac în umbra ta
şi mă dezmierzi cu frunza-ţi jucăuşă?

O, cine ştie? - Poate că
din trunchiul tău îmi vor ciopli
nu peste mult sicriul,
şi liniştea
ce voi gusta-o între scândurile lui
o simt pesemne de acum:
o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet -
şi mut
ascult cum creşte-n trupul tău sicriul,
sicriul meu,
cu fiecare clipă care trece,
gorunule din margine de codru.

STELELOR 

C-o mare de îndemnuri şi de oarbe năzuinţi în mine
mă-nchin luminii voastre, stelelor
şi flăcări de-adorare
îmi ard în ochi, ca-n nişte candele de jertfă.
Fiori ce vin din ţara voastră îmi sărută
cu buze reci de gheaţă trupul.
şi-nmărmurit vă-ntreb:
spre care lumi vă duceţi şi spre ce abisuri?
Pribeag cum sunt,
mă simt azi cel mai singuratic suflet,
şi străbătut de-avânt alerg, dar nu ştiu - unde.
Un singur rând mi-e rază şi putere:
o, stelelor nici voi n-aveţi
în drumul vostru nici o ţintă,
dar poate tocmai de aceea cuceriţi nemărginirea.

VENIŢI DUPĂ MINE, TOVARĂŞI! 

Veniţi lângă mine, tovarăşi! E toamnă,
se coace
pelinul în boabe de struguri
şi-n guşe de viperi veninul.

C-un chiot vreau astăzi să-nchin
în cinstea sălbaticei mele minuni, care pleacă
lăsându-mă singur,
cu plânsul,
cu voi,
şi cu toamna.

Veniţi mai aproape! - Şi cel care are
urechi de-auzit să audă:
durerile nu sunt adânci decât atuncea când râd.
Să râdă deci astăzi în mine
amarul
şi-n hohote mari să-şi arunce pocalul în nori!

Veniţi lângă mine, tovarăşi, să bem!
Ha, ha! Ce licăreşte-aşa straniu pe cer?
E cornul de lună?
Nu, nu! E un ciob dintr-o cupă de aur,
ce-am spart-o de boltă
cu braţul de fier.

Sunt beat şi as vrea să dărâm tot ce-i vis,
ce e templu şi-altar!
Veniţi lângă mine, tovarăşi! Ca mâne-o să mor,

dar vă las moştenire
superbul meu craniu, din care să beţi
pelin
când vi-e dor de viaţă,
şi-otravă
când vreţi să-mi urmaţi! - Veniţi după mine, tovarăşi!

SCRISOARE

Nu ţi-aş scrie poate nici acum acest rând,
dar cocoşi au cântat de trei ori în noapte -
şi-a trebuit să strig:
Doamne, Doamne, de cine m-am lepădat?

Sunt mai bătrân decât tine, mamă,
ci tot aşa cum mă ştii:
adus puţin de umeri
şi aplecat peste întrebările lumii.

Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină.
Numai ca să umblu printre lucruri
şi să le fac dreptate spunându-le
care-i mai adevărat şi care-i mai frumos?
Mâna mi se opreşte: e prea puţin.
Glasul se stinge: e prea puţin.
De ce m-ai trimis în lumină, Mamă,
de ce m-ai trimis?

Trupul meu cade la picioarele tale
greu ca o pasăre moartă.

AMURG DE TOAMNĂ

Din vârf de munţi amurgul suflă
cu buze roşii
în spuza unor nori
şi-aţâţă
jăraticul ascuns
sub vălul lor subţire de cenuşă.

O rază
ce vine goană din apus
şi-adună aripile şi se lasă tremurând
pe-o frunză:
dar prea e grea povara -
şi frunza cade.

O, sufletul!
Să mi-l ascund mai bine-n piept
şi mai adânc,
să nu-l ajungă nici o rază de lumină:
s-ar prăbuşi.

E toamnă.

LINIŞTE

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud

cum se izbesc de geamuri razele de lună.

În piept

mi s-a trezit un glas străin

şi-un cântec cânta-n mine-un dor

ce nu-i al meu.

Se spune că strămoşii cari au murit fără de vreme,

cu sânge tânăr încă-n vine,

cu patimi mari în sânge,

cu soare viu în patimi,

vin,

vin să-şi trăiasca mai departe

în noi

viaţa netrăita.

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud

cum se izbesc de geamuri razele de lună.

O, cine ştie - suflete, -n ce piept îţi vei cânta

şi tu odată peste veacuri

pe coarde dulci de linişte,

pe harfă de-ntuneric - dorul sugrumat

şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie?

Cine ştie?

LUMINA RAIULUI

Spre soare râd!
Eu nu-mi am inima în cap,
nici creieri n-am în inimă.
Sunt beat de lume şi-s păgân!
Dar oare ar rodi-n ogorul meu
atâta râs făr'de căldura răului?
Şi-ar înflori pe buza ta atâta vrajă,
de n-ai fi frământată,
Sfânto,
de voluptatea-ascunsă a păcatului?
Ca un eretic stau pe gânduri şi mă-ntreb:
De unde-şi are raiul -
lumina? - Ştiu: Îl luminează iadul
cu flăcările lui!

GÂNDURILE UNUI MORT

De mână-aș prinde timpul ca să-i pipăi
pulsul rar de clipe.
Ce-o fi acuma pe pământ?
Mai curg aceleași stele peste fruntea lui în stoluri
și din stupii mei
mai zboară roiuri de albine spre păduri?

Tu, inimă, ești liniștită-acum!
Mult a trecut
de când îmi răsfrângeai în pieptul scund
un soare nou în fiecare dimineață
și-o suferință veche-n orișice amurg?
O zi?
Sau poate veacuri?

Un stânjen doar deasupra mea-i lumină.
Flori cu sâni de lapte îmi apasă lutul.
Să pot
eu mi-aș întinde mâna și le-aș strânge într-un mănunchi
să le cobor la mine,
dar
pământul poate nu mai are flori.

Gândul meu și veșnicia seamănă
ca niște gemeni.
Ce lume se va zbate azi în valurile zilei?
Ades un zgomot surd mă face să tresar.
Să fie pașii sprinteni ai iubitei mele,
sau e moartă și ea
de sunte și de mii de ani?

Să fie pașii mici și guralivi ai ei,
sau poate pe pământ e toamnă
și niște fructe coapte-mi cad mustoase, grele,
pe mormânt,
desprinse dintr-un pom, care-a crescut din mine?

DORUL

Setos îți beau mirasma și-ți cuprind obrajii

cu palmele-amîndouă, cum cuprinzi

în suflet o minune.

Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm.

Și totuși tu-mi șoptești: „Mi-așa de dor de tine!”

Așa de tainic tu mi-o spui și dornic, parc-aș fi

pribeag pe-un alt pământ.

Femeie,

ce mare porți în inimă și cine ești?

Mai cânta-mi încă-o data dorul tău,

să te ascult

și clipele să-mi pară niște muguri plini,

din care înfloresc aievea veșnicii.

CATREN

Ușor nu e nici cântecul. Zi

și noapte – nimic nu-i ușor pe pământ:

căci roua e sudoarea privighetorilor

ce s-au ostenit toată noaptea cântând.

NOAPTE LA MARE

Valul mai bate, același.

Raza e trează în turn.

Cald e nisipul pe plaje,

numai puțin dacă scurm.

Noaptea-i tîrzie, de august.

Orele - horele tac.

Cugetul, cumpăna, steaua

grea judecată îmi fac.

Murmură dor de pereche,

patima cere răspuns.

Ah, mineralul în toate

geme adînc și ascuns.

Sarea și osul din mine

caută sare și var.

Foamea în mare răspunde,

crește cu fluxul amar.

Margine-mi este argila,

lege de-asemenea ea.

Sînt doar metalul în febră,

magmă terestră, nu stea.

Capăt al osiei lumii!

Rogu-te, nu osîndi!

Vine cîndva și odihna

ce ispășire va fi!

Vine cîndva și odihna

ce ispășire va fi

anilor, aprigei sete,

febrei de noapte și zi.