REMEMBER - ALEXANDRU OPROESCU

REMEMBER

ALEXANDRU OPROESCU

(8 mai 1940 – 26 mai 2017)

Se împlinesc, iată, 80 de la naşterea strălucitului cărturar buzoian Alexandru Oproescu, cel ce a fost sacerdotul unui templu cultural (Biblioteca Judeţeană „V. Voiculescu”) căruia i-a dedicat întreaga sa viaţă.

NEHOIU, PRIMA IUBIRE

(Fragmente)

Am venit pe lume la 8 mai 1940, în localitatea buzoiană de munte, binecuvân-tată de Dumnezeu, Nehoiu. Până sprem mijlocul anilor ’70, când s-a trecut cu forţa la sistematizarea viitorului oraş, locuiam în casa noastră, ridicată de tata înainte de război pe traseul spre Braşov, chiar în centru şi prea aproape de şosea spre a putea fi salvată de buldozer. Negustor fiind, gândise să-şi mute aici „vadul” de lângă apa Buzăului şi micul pârâu ce dădea numele aşezării, spaţiul comercial ce-i fusese rezervat după nuntă (decembrie 1929) de mătuşa Mariţa Rădulescu, soţie de boier din spiţa întemeietorilor comunităţii, energică şi cu grijă faţă de rude. Fără copii, a şi adoptat o nepoată, pe sora mai mică a tatei, viitoarea mea naşă Octavia.

Părinţii erau pătârlăgeni Constantin Oproescu (1903 - 1966) şi Alexandrina, fostă Şugă (1907 - 2003); tata, cu rădăcini în Chiojdu şi Ardeal, mama, în Pătârlagele şi Macedonia „ţinţarilor”. (...)

Tata s-a şcolit un timp la Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanţa, fiind coleg cu viitorul medic Ion Puric (actorul Dan Puric, fiul său, a copilărit în Nehoiu, unde doctorul se stabilise înainte de anii ’50). Dar viaţa îl aruncă repede în vâltoare, şi la 16 - 17 ani e băiat de prăvălie la un vestit patiser din Bucureşti, seara prezintă produsele la Gambrinus într-un stil ce-i atrage atenţia marelui Constantin Tănase, client al localului. „Vino, tizule, la Cărăbuş, că ai stofă de actor!”, iar răspunsul era politicos acelaşi: „Mă aşteaptă negustoria, ca să am din ce trăi!”. (...)

În timpul cât jucă „rolul vieţii”, a fost lângă oameni, i-a iubit şi a intrat în con-ştiinţa lor. „Vadul” lui era un loc fără egal, unde se spuneau poveştile zilei, copiii în drum spre şcoală găseau pe prispă bomboane gratis, localnicilor sărmani li se dădeau mărfuri alimentare pe credit, la fel şi celor din „colonie”, căci firma Göetz, când a construit fabrica de cherestea a produs şi o migraţiune de austrieci, evrei, ruşi, poloezi, unguri etc (...)

Dacă taică-miu, răzbătător, se ocupa de soarta familiei, de viitorul copiilor, pen-tru care în momentele grele folosea întreaga putere de persuasiune spre a obţine legal ce şi cât era necesar (a ştiut şi să piardă), mama, prin excelenţă casnică, credincioasă, bună şi calculată, avea o solidă ascendenţă spirituală, cultul tradiţiei şi respectul valorii

Până să fac eu umbră pământului, era viaţă prosperă în staţiunea montană Ne-hoiu. Lângă elegantele construcţii pentru salariaţii fabricii, găseai aici hoteluri cu pen-siuni, restaurante şi prăvălii, spital, cinematograf şi sală de spectacole, stadion, lăcaşuri de cult şi şcoli bine conduse, în care oficiau dascăli luminaţi ca Virginia Rădulescu sau, un timp, George Popovici, colaborator la Sfatul sătenilor şi alte foi animate în zonă de Serbescu - Lopătari, prieten şi stimulator al nu mai puţin celebrului Moş Tarcoci, col-portorul legendelor Penteleului.

Şi alţii merită strigarea întru pomenire: boierii Păltineanu şi Radu cu urmaşii Costică şi Ghiţică Rădulescu; preoţii Tache şi fiul Mitică Dinulescu, mai ales căr-turarul-publicist Dumitru Nicolaescu, cel mai longeviv slujitor al parohiei, din 1915 până în 1958 când a fost întemniţat; primarul Vasile Marin; doctorul ardelean Ion Babă; generalul Alexandru Stehan, magistratul şi moşierul (cu proprietăţi în zonă) Clery Sachelarie, căsătorit după război (decembrie 1950) cu Maria Tănase, în fine, co-mercianţii Angelescu, Ionescu, Stănescu, Podosu, Dicu, Buricea, Enache Petriceanu, spre a da doar câteva nume. (...)

Anii de-acasă s-au scurs într-un spaţiu din care nu prea evadam, fiind adesea bolnav, scăpat de doctorul Ion Babă din dubla scarlatină care mi-a lăsat sechele: o en-docardită rezolvată prin mare efort financiar şi îngrijirea până la sacrificiu a mamei.

Alături, în copilăria mea „de ţarc” (bănuiam doar ce-i peste deal, fără a ajunge vreodată acolo), se găseau sora Tanţa şi verişoara Genuţa, mult mai „răsărite” decât mine spre a ne putea înţelege, copiii mici ai vecinei, Gigi şi Titi Neagu, în preajma cărora mă aflam toată ziua, apoi Florin Curteanu, nepotul preotului, azi inginer în Ca-nada. Îmi plăcea să merg iarna la săniuş şi vara cu undiţa pe apa Buzăului, printre puţinele dorinţe împlinite, sau să privesc seară de seară decovilul încărcat cu lemne şi oameni de la munte. (..)

Viaţa după război se lega greu, nu rămăsese mai nimic din ce mi se povestise: de la zbaterea pentru propria familie la cea închinată tuturor, cum trebuia să procedeze şi tata. Şansa lui, dacă se poate spune aşa, a fost că nu făcuse politică „înainte”, deşi după antecesori simpatiile erau liberale. Cu grijă de a nu fi deconspirate, căci fidelii partidelor istorice vor fi aspru pedepsiţi, cum a fost cazul preotului ţărănist D. Nico-laescu, lider la alegerile din 1946 şi puşcăriaş în 1958. De aceea, când doi stăteau de vorbă şi-l invitau şi pe tata la discuţie, răspunsul lui era invariabil: „Mă scuzaţi, am treabă!”. Pentru a putea să înveţe „Alecuţu”, îmi zicea aşa ca să trăiesc cât moş Alecu pomoşnicul, donă statului întreaga avere, terenul de la Căldărăşti, după cel din fabrică naţionalizat în 1948. Grele timpuri! (...)

Lângă asemenea evenimente, doar apariţia din munţi a lui Moş Tarcoci, pe care-l admiram ca pe un monument, ne mai amintea de trecut. Nici nu devenisem şco-lar când asistam curios la mitinguri, în care participanţii erau parcă alţii decât cei pe care-i ştiam. Totul se schimbase peste noapte. „Ana - Luca – şi - cu - Dej - au - băgat - frica-n burgheji!” îşi răspundeau balcoanele ca într-un cor bine regizat. De unde atâta forţă la nişte ţapinari, gaterişti sau stivuitori de lemne? Nehoiu era o „piesă rară” în spaţiul muncitoresc al zonei şi trebuiau aduse întăriri. Iar eu, pionier din primele deta-şamente, aveam să-l jelesc pe „tătucul Stalin” când a murit, fără să realizez penibilul. M-am bucurat de zilele libere.

Ca o replică la ceea ce se întâmpla prin Nehoiu agitatoric, circulau glumiţe po-litice la adresa puterii comuniste, unul dintre „creatori” fiind chiar vecinul Duţu Neagu, om inventiv, hâtru şi curajos. Aici am auzit poezia de jale: „Ioane, Ioane/ Colectiv ţi-a trebuit,/ Stai în ladă-nghesuit/ Cu «Scânteia» învelit”. Apoi spectacolul de fiecare sea-ră al unui muncitor beat, cu o burtă luată de la abator, pe care o arunca în stradă după câinii vagabonzi, recitând în neştire: „Sunt sărac şi n-am nimic,/ Am doar piele pă bu-ric,/ Sărăcia-n fund mă-mpunge/ Eu tot fug… şi ea m-ajunge!”. După el, copiii, cu alaiul…

Neşansa a făcut ca în prima şcolaritate să nu am un singur dascăl, cum ar fi fost pedagogic, ci 4 sau 5, din care două nume le mai reţin: Elena Marchidan şi Micşunica Posea. De aceea, am început greu, deşi alături era sora mea, fată eminentă, care, cul-mea, în clasa a doua îmi va deveni învăţătoare. Aveam scrisul frumos şi în general eram corect, cât îmi permitea evoluţia de până atunci. La o dictare sub comanda ei, plasasem neinspirat, în titlu un „l” în loc de „f”. „Elev Oproescu, citeşte ce-ai scris!”, îmi ordonă peste umăr. „Albina pufoasă”, zic. „Încă o dată!”. Şi atunci, realizând de-zastrul, ne-am alergat printre bănci, iar directorul Tomescu, om cu mintea la cap, a tre-cut-o pe postul de secretară, de unde, târziu, s-a şi pensionat.

În ultimii ani de gimnaziu m-a prins teribil dragostea de carte, obţineam note bune, scriam poezii şi articole care au fost publicate în „Scânteia pionierului”, prin mai-iunie 1954, stimulat de profesorul de română Vasile Ionescu, ginerele preotului, în casa căruia zăboveam printre vechi ediţii, de la Neculce la Eminescu, Creangă, Cara-giale, Maiorescu, Ibrăileanu, Călinescu, Perpessicius. Fără a omite îndrumările un-chiului Nicolae Şugă, fratele mamei, fost bibliotecar la Fundaţiile Regale din Iaşi, care prin lungi convorbiri şi scrisori mi-a purtat paşii spre literatură. Însă vocaţia mea nu era cea de „poet”, simţeam că nu realizez mare lucru pe acest tărâm şi aşteptam o altă aple-care, ce avea să vină mai târziu, mai mult ca o acţiune conexă a profesiei generice de „slujitor al cărţii”. Cât de naive îmi par rimele de debut din Cântec despre vacanţă (1954)!: „Hei, vacanţa aşteptată/ A venit din nou, copii./ Bucuria noastră toată,/ Ce-i acum, dar ce va fi”. Sau scurta traducere după Puşkin, Deportaţi în Siberia, al cărui final îl mai reţin: „Cătuşe grele se vor sparge/ Şi temniţele vor cădea,/ Iar voi primi-veţi pentru luptă/ Din nou în mână sabia”. Atât, deşi versurile curgeau, multe recitate la serbări, şi epigramele pentru elevii îndărătnici pentru „Gazeta de perete” a şcolii.

Mama singură se preocupa cu adevărat de sensibilităţile mele, că sunt şi cu iu-bire de Dumnezeu, mai ales că evoluam normal în urma suferinţelor pe care mi le ali-nase, şi-i dădea raportul fratelui din Iaşi asupra micilor împliniri. O însoţeam la bise-rică în fiecare duminică, îmi plăceau cântările părintelui Nicolaescu, pe care mi le amintesc şi astăzi, după atâta rătăcire de religie până în decembrie ’89. În seara Revo-luţiei, mama se închina în faţa televizorului, văzând un preot acolo, spunându-mi: „Sunt fericită că de-acum nu-ţi va mai fi teamă de nimeni să intri în Sfânta Biserică!”. Aşteptase destule decenii.

Amintiri literare

ACASĂ LA MARGARETA STERIAN

Ce motiv puteam invoca în momentul în care m-am decis s-o vizitez pe celebra pictoriţă şi literată de origine buzoiană? Cel „ascuns”, de a-i surprinde, în atelierul său intim, acasă, însemnele vieţii artistice, devenite senzaţionale la un creator de aproape 93 de ani, nu putea fi însă deconspirat. Salvatoare fu ideea (reală, de altfel) a necesităţii reînnoirii „fişei” biobibliografice pentru noua ediţie a dicţionarului scriitorilor buzo-ieni, la care lucrez. Mai era şi imboldul bibliofilului, întregirea colecţiei personale de autografe cu „piese rarisime”... O clipă de răgaz (în concediu), un număr de telefon (descoperit pe căi întortocheate), curaj, o „voce” familiară amabilă la celălalt capăt al firului („a, da! pictorul Barzuca, pe care-l cunoscusem la Buzău, cu ani în urmă, în compania Margaretei Sterian”) şi o invitaţie: „Nu vă impacientaţi, Margareta vă pri-meşte spre seară, la orele 19 - 19,30; dimineaţa nu, exclus!”

Cu emoţii dublate, fireşte, urc patru etaje ale unui bloc elegant, din strada Ga-laţi, în plin centrul Bucureştilor, sunt introdus de Barzuca - amfitrionul - printr-un la-birint de camere, de fapt ateliere „de zi” („da, îmi spun, aici dimineaţa se lucrează, iar vizitele în orele cu lumină naturală sunt excluse...”, tablouri, multe picturi, şevalete, rafturi vechi, cărţi, flori şi un „bine aţi venit!”, semnul întâlnirii cu artista care, cu o dicţie elegantă românească, familiară şi în limba lui Shakespeare, în care l-a „echi-valat” pe Voiculescu, îşi cere scuze că fractura de la picior o imobilizează, deşi - zice - „eram sprintenă ca o căprioară, săream aproape de pe un trotuar pe altul”, însă „con-tinui să pictez, să fac sculptură, să scriu, să traduc, pentru că viaţa trebuie să aibă un sens chiar şi la vârsta mea de azi, nimic nu întrece splendoarea Creaţiunii şi bine-cuvântarea Muncii” („Da, îmi şopteşte Barzuca, anii din urmă s-au dovedit extrem de fructuoşi pentru Margareta, o revărsare de vitalitate şi talent; când nu face plastică, face literatură, uneori concomitent, şi una şi alta!”)

M. Steian - Autoportret

Vorbim apoi despre Buzău, evocat în prozele sale autobiografice din Castelul de apă („locuri un-de verdeaţa abundă, şi pe care aş vrea să le mai re-văd, poate la anul”), despre conjudeţenii care n-o uită („Chiriac Bucur este un minunat om”) sau des-pre muzeul oraşului natal („unde, între altele, se află şi o compoziţie «În menajeria circului», la care ţin mult”)

Îi privesc chipul cu trăsături încă frumoase, ca o Greta Garbo aproape centenară, spiritualizată de arderea continuă a multidisciplinarei şi simultanei sale arte: vers, proză, pictură, ceramică, tapiserie etc. - operă mereu adăugită, ce rămâne o „sinteză poe-tică”, unică la noi, între neoprimitivizmul viziunii plastice, universul liric sau expresia de neegalat a tălmăcirilor.

Un autograf pe recentul volum de Poezii, scos la Editura Eminescu în prestigioasa colecţie „Poeţi români contemporani” (pe care îl dorea „mai cuprinzător”), e semnul că vizita s-a încheiat. „Pe curând, la Buzău!”

ÎNTÂLNIREA CU ION CARAION

Şi eu am fost printre cei care l-au cunoscut pe Ion Ca-raion. Era în vara anului 1980, lucram în concediu la elaborarea formei finale a cărţii Scriitori buzoieni, care va şi apărea în sep-tembrie anul următor. „Comandamentul” întreprinderii îl aveam în Bucureşti, la d-l Ilie I. Mircea, originar din Smeeni, scriitor cu o vastă paletă a creaţiei. Locuia în Pajurei şi s-a oferit să mă ca-zeze, la el şi mâncam, nu mă lăsa buna sa soţie să mă ating de sa-lam sau conserve, cum îmi făcusem obiceiul a mă hrăni, sumar, prin hoteluri. Ba, mai mult, aveam telefonul la dispoziţie, iar di-mineaţa d-l Ilie I. Mircea mă însoţea la Biblioteca Academiei, îmi scotea cotele de la catalog, datorită sprijinului său vedeam zilnic zeci de cărţi, la unele zăboveam mai mult, chiar câteva zile. Nu mă lăsa până nu încheiam fişa unui autor, iar fostul meu profesor, director al Bibliotecii Academiei Române, Gabriel Ştrempel, îmi aproba publicaţii din „fondul special”, le şi fotografiam în ateli-erul lui Micloş de la subsolul instituţiei. La vorba mea, pentru nişte date pe care nu le descifram, l-a sunat pe Lucian Predescu, autorul monumentalei Enciclopedii Cugetarea, un prieten vechi. Când mi l-a dat la telefon, am crezut că-i o femeie şi i-am zis „să-rut mâna”, vocea îi era subţire, nu înţelesesem că se recomandase „Predescu, Lucian Predescu!”.

Altădată, după ce i-am povestit că intenţionez să dau cărţii subtitlul „De la Mi-trofan la Ion Caraion” (deja aveam dactilografiată lucrarea într-o primă formă, cu fişele din Suplimentul „Vieţii Buzăului”, unde apăruseră în foileton în anii 1976 - 1980), îl sună pe marele poet şi, ca-ntre buzoieni, îl anunţă că are onoarea ca „eu” să-i fiu oas-pete, că lucram ca op-ul să apară într-un an, deja era al 5-lea de documentare. Când a pronunţat numele meu, l-am întrebat, în timp ce vorbea, dacă domnul Caraion mă cu-noaşte... „Da’ cum!”, şi-mi puse în mână receptorul.

„Bună ziua, domnule Obroescu, vă aştept! Vă va spune maestrul Mirea unde stau. Vreau să vă văd!”. Năuc de emoţie, vorbisem cu Ion Caraion, pe care-l ştiam din cărţi, şi totul prin surprindere. Glasul lui era baritonal, nu piţigăiat ca al lui Lucian Predescu, dar gândii... de ce mi-o fi spus „Obroescu”, sau poate am înţeles eu greşit. Mai apoi, aveam să mă conving că, atunci, înţelesesem bine.

A doua zi, după un telefon „de control”. prin care amabila mea gazdă îl anunţă că „am pornit”, luăm autobuzul până la Universitate, de acolo spre „Rosetti” pe jos. Această parte de drum îmi era cunoscută, nu şi imobilul unde locuia Caraion.

„Aici?”, întreb când oprim în faţa statuii lui C.A.Rosetti. „La etajul 8, cu intra-rea prin curte”, precizează domnul Mirea. Luăm liftul şi, după câteva secunde, sus, ne întâmpină poetul, care ne aştepta. În afara chipului de prin cărţi şi reviste, nu aveam nici o vagă idee cum arăta. A fost un şoc pentru mine când am văzut că e foarte mic de statură, cam ca Beniuc, pe care-l întâlnisem cândva. În fond - mi-am zis - talia nu era amănuntul important, şi Eminescu şi Beethoven au fost scunzi, fără ca aceasta să ne fi deranjat în receptarea operei lor.

La uşă, doamna Valentina, soţia, şi Marta, fiica lor de 13 - 14 ani, „fata cu po-veşti în palmă”, cum titra poetul o carte (dedicaţie) pentru copii. Intrăm în sufrageria apartamentului de 4 camere, cu mobilă confecţionată pe loc, durabilă, ca şi blocul nou, refăcut după cutremur. Domnul Mirea mă prezintă, iar gazda îl completează, lăsând impresia că mă cunoaşte bine (de unde?).

Mai târziu aveam să aflu că era la curent cu tot ce se întâmplă în Buzău. La casa părintească din Pălici îl avea pe fratele Virgil Diaconescu, mai tânăr cu doi ani, iar în satul de centru, Vipereşti, pe nepoata Liliana, elevă. Ilie I. Mirea îi arătă prima vari-antă a cărţii Scriitori buzoieni, iar domnul Caraion făcu repede observaţia că din su-mar lipseau M. Rudich (aflat atunci în Israel), Dem. Iliescu, N.N. Manolescu, Ştefan Crăciun, C. Frâncu, Al. Lungu, pe care n-ar trebui să-i omit. „Oare nu ştie că avem cenzură?”, gândi. După câteva clipe de tăcere, îmi aduse un exemplar din ultima sa carte Dragostea e pseudonimul morţii (poeme, 1980), pe care scrise: „Lui Alex. Oproescu – de sub agera pleoapă şi de pe făgaşul aceloraşi munţi ai Buzăului care-mi ocrotiră şi mie orizontul şi leagănele... I.C.” Iar pe o fotografie din 1978: „Lui Alex Oproescu, în pasiunea pentru carte a căruia se naşte mereu o poezie nescrisă şi vi-itoare. N-o vor citi decât cei ce l-au cunoscut... I.C.”

Cu aceasta, vizita memorabilă se încheie, căci bucatele de prânz începură să amiroasă. Vor urma, în iarnă, alte discuţii cu povestea lor tristă.