RETROSPECTIVĂ LIRICĂ - CELE MAI FRUMOASE POEZII (I)

CELE MAI FRUMOASE POEZII

RETROSPECTIVĂ LIRICĂ

DIN POEZIA ANILOR 2010 (I)

În anul 2010, fără un motiv anume, am început să străng într-un folder o serie de poezii, intitulându-le „Dulcea devălmăşie”. Nu au existat nici un fel de criterii, legate de numele, vârsta sau statutul autorului. Astfel încât, de multe ori, după un poet de notorietate urmează un elev de liceu sau un necunoscut. Subiectiv, totuşi, credeam şi cred că în textele acsestea se află licurici şi sori, sau candele cu lumină lină pâlpâind în efemeritatea vieţii. Aleg acum, pentru domniile voastre, câte o poezie din fiecare autor (în ordine alfabetică) în speranţa că lectura va fi, pentru iubitorii genului liric, una agreabilă.

LM

ARMINA FLAVIA ADAM

SOARELE DIN PIEPT

în zilele de vară,

tata aduna soarele în coşul pieptului,

îl ţinea strâns lângă atrii,

până aproape de sărbători,

la prima ninsoare slăbea lanţul,

îl lăsa să zburde o vreme între patru pereţi,

să privească pe geam la trecătorii grăbiţi,

să se pitească printre jucăriile noastre,

de Crăciun ne chema să împodobim bradul,

eu aşezam globurile după rang, după neam,

tata se urca pe scaun,

scotea din piept soarele, îl aşeza tocmai în vârf.

se înserează, pe dinainte îmi aleargă o moarte,

îmi lasă în păr semne albe –

îl aştept pe tata să îmi aşeze lumina

pe frunte.

MIHAELA AIONESEI

...DE-ATÂTA RISIPIRE

de-atâta risipire

aerul îşi târâie cuşca de iepuri crescuţi

să văd cum le tremură umbra

când luna îşi înfige colţii

sânge înăbuşit de strigăt

privirea foşneşte veveriţă

veşnic flămândă

printre pomii decoraţi cu vizuini

nu-i loc pentru scorburi

de-atâta risipire

umblu cu o pânză de lumină încărunţită pe chip

şi nu mai am timp...

de stânci mă ţin ca de aripi

muşc din cer să nu mă strige iarba înapoi

când urc zdrobită

tâmpla muntelui coboară

turme de miei neprihăniţiun

fel de rătăcire în alb cu mine

cea neştiută, cea înghiţită în fiecare zi de alt lup

mi-ai dat suflet, Doamne,

dar aş fi vrut şi un trup să nu mă doară

de-atâta risipire

pământul.

AIDA AITONEAN

EVANGHELIE NOCTURNĂ

i-am zis lui Dumnezeu

de-acum încolo

te vei numi Victor!

Şi n-ai să mai pleci

nicăieri niciodată

uite, ţi-am lăsat aici lista:

coffeta – pentru orele lungi

dinaintea Genezei

mentă – câmpii nesfârşite de mentă –

pentru cei plecaţi speranţe

apoi vaccin conta ciumei

un poster cu Bob Dylan

ştii tu ca-n Învierea lui Lazăr

iar noaptea abia noaptea

vom sta liniştiţi

şi nici nu-i vom spune mamei

că e vorba de xanax.

îmi rezerv dreptul de a dormi

din când în când doar o să ies

să mă plimb pe ape

în timpul ăsta tu

vei curăţa cartofi

cu ganglionii umflaţi a indignare

în timpul ăsta tu

vei împodobi odăile cu dantelă

şi gaz metan

FLORENŢA ALBU

2000 – I

O, Doamne, ce ninsori - ce haos

de ninsoare!

Eu stau la fel în piaţa din

decembrie

a revoluţiei -

stam cu toţii acolo

aşteptând un semn de sus

o dezrobire

de la cer înspre pământ -

în piaţa altui an comemorând

sărbătorind

deceniul ori sfârşitul de-nceput -

Noi stam la anul 2000 imaginând

istoria de la-nceput

când se bătea sfârşitul -

Erau alţii tinerii de-atunci;

de-acum noi petreceam cu moartea

Ei îşi imaginau azi petrecerea

cu viaţa-n alt mileniu -

Eu încheiam istoria afurisind-o -

Ei o inaugurau un ev cu artificii -

prea tineri - prea bătrâni - şi noi

şi ei.

Istoria se stinge ca un foc de

artificii...

La anul 2000 nu se mai moare

dar nici nu se trăieşte mâine...

SYNTIA ALBULESCU

ADDENDA LA CASTELUL LUI KAFKA

Şi pentru că se făcuse târziu,

timpul intra pe o ureche

şi pe cealaltă ieşea...

oamenii se năşteau din argint viu,

exilau sufletul în câte o stea

moştenită din tată în fiu,

uitau fericirea la masa de seară,

la prânz o treceau la obiecte pierdute,

mai bătrâni c-o întrebare,

mai pustii cu o vară,

bolnavi de tăceri şi de soare

de vino şi du-te,

de dacă şi vrut pe nevrute,

nu mai ştiau nici să se sărute

şi visele se umpleau de praf în sertare...

Şi pentru că se făcuse târziu

părinţii plecau să moară departe...

dimineaţa irisul lor înflorea peste câmpuri

şi mai găseai nopţile mamei

în începutul unui gest de-a se retrage-n fiu,

şi mai treceau toţi orbii lumii în convoi,

împleticindu-se-n marea beţie

de a ajunge la castelul din mândra

şi amara împărăţie

ce-şi mută-n fiecare zi câte puţin hotarul

departe, mai departe-n noi...

NEGRU ALEXANDRA

EXHIBIT NO.1

Ce o să mai rămână

din noi,

iubire,

oase, păr şi unghii

aşezate după frumoasa

radiografie a morţii,

poate un volum de poezie bună,

citită cu voce tare, brutal,

după un pahar de absint

şi un pachet de kent rusesc,

în nopţile negre

ca filmele lui kubrick în care

ne-am văzut feţele desfigurate

şi am învăţat

să le iubim,

câţiva oameni în care am avut

curajul să credem, care

ne-au făcut să ne fie ruşine

cu dramele noastre mici,

de la care

am învăţat cum să ne scoatem

viermii din inimi şi cum să

coasem găurile acelea,

cărora le-am citit din ginsberg

şi plath,

pe care i-am infectat

cu demenţa noastră,

cărora le-am arătat

cât de frumos e oraşul

noaptea şi cât de nesigur,

o garsonieră goală

într-un cartier mort,

câteva mărunţişuri

uitate pe masa din bucătărie,

urma gândacului

pe care l-am strivit de perete

într-o mică criză de furie,

ce-o să mai rămână din noi,

iubire,

mă întreabă

vocea asta neagră

din capul meu

pe care o cunosc dintotdeauna.

ADRIAN ALUI GHEORGHE

PIAŢA DE LUMI

Cum discută zeii între ei:

– Ce faci?

– Ce să fac? Nişte cîmpuri, nişte dealuri.

– Îmi dai mie muntele acela?

– De ce nu? Cît dai...!

– Cinsprezece milioane de oameni ...!

– Puţin, foarte puţin...! Că e un munte

din granit,

poţi să îl compartimentezi în peşteri,

în camere secrete, în sihăstrii, l-am lucrat

două veşnicii şi ceva ...

– Cît ceri?

– Păi, îmi dai cincizeci de milioane de oameni şi

o sută de mii de capre, trei sute de caşaloţi

albaştri,

un milion de licurici cu care să delimitez totul

în nopţile cu lună

şi douăzeci de cireşi în floare

de pe versantul unui deal

de pe o insulă din Marea Chinei.

– A, e prea mult ...!

– Dar nu vezi? Florile de cireş au

imprimat

pe fiecare petală

chipul zeiţei

care încălzeşte universul,

a frumuseţii fără rest,

artiştii mei, milioane, au lucrat în adîncuri

cîteva sute de vieţi,

matriţa însăşi e un detaliu

al vieţii veşnice,

al morţii veşnice.

Hai, batem palma...!

(Un fulger mare a aprins bolta).

În noaptea aceea a fost

o ploaie de stele

pe care astronomii

nu au identificat-o cu

nici un alt fenomen cunoscut.

Leonard Ancuţa

PE MAMA SE BĂTEAU BĂRBAŢII

mama primea în casă mulți bărbați

le mîngîia piepturile păroase, îi bărbierea

apoi îi binecuvînta înainte să plece la război

eram mic pe atunci, îi priveam cum se duc

mîncam cireșe scuipam sîmburii

și îi îngropam așteptînd să crească alți cireși

dar nu se întîmpla nimic

bărbații o iubeau pe mama,

se întorceau fără cap doar pentru ea

și cum era obiceiul la noi în sat

îi puneau în pămînt și din ei creșteau cireși

tata lucra atunci pe o combină mare

și fuma fără filtru

cînd treiera vedeai babele cum se închină

preotul din sat se temea pînă și de mine

ca de drac se ferea cînd scuipam sîmburi roșii

în timp ce cîntam Johnny B Good

și mama își ascuțea cuțitul de turla bisericii

Doina Rândunica Anton

DOAR MĂ IUBESC

Miroase-a praf fierbinte prin unghere,

Se năruie lumina în fereşti,

Un arbore cu ramuri nelumeşti

Închide uşile dinspre tăcere.

Eşti gata de odihnă şi iertare,

Nu mai aştepţi vreun semn dumnezeiesc

Când unduiesc pereţii ca o mare,

Iar eu iubindu-te doar mă iubesc.

Se-mbie păsări înspre şoapta noastră,

Prin foi un vânt se primeneşte lin,

Mă ţii în braţe caldă şi albastră

Pe când se-ndoaie pragul de suspin.

Pe când paharul scânteind cuminte

Păstrează vinul viu şi sunător,

În casa cu miros de praf fierbinte

Tavanul tot e stele în fior.

Prin nuferii crescând din catifele

Ne-ngăduim privirile adânci,

Dar cum a fost sau cum va fi atunci

Va ştii doar luna albă din perdele.

MARILENA APOSTU

NUMAI NOPŢI NEDORMITE

Aici între aceste ziduri am fost fericiţi

zidurile sunt tot aici tu eşti foarte departe

ziua a murit de mult în zarzărul

din dreptul ferestrei

mă ghemuiesc în pat şi mă tot gândesc la tine

aerul din încăpere crapă de dor

şi în jurul meu risipite pe jos

numai nopţi nedormite

dimineaţa deschid larg fereastra

respiraţia mi se umple de frezii

chipul tău mă dezleagă

de albele nopţi

ca să pot trăi ai apropiat soarele