RETROSPECTIVĂ LIRICĂ - CELE MAI FRUMOASE POEZII - II

CELE MAI FRUMOASE POEZII

RETROSPECTIVĂ LIRICĂ

DIN POEZIA ANILOR 2010 (II)

În anul 2010, fără un motiv anume, am început să străng într-un folder o serie de poezii, intitulându-le „Dulcea devălmăşie”. Nu au existat nici un fel de criterii, legate de numele, vârsta sau statutul autorului. Astfel încât, de multe ori, după un poet de notorietate urmează un elev de liceu sau un necunoscut. Subiectiv, totuşi, credeam şi cred că în textele acsestea se află licurici şi sori, sau candele cu lumină lină pâlpâind în efemeritatea vieţii. Aleg acum, pentru domniile voastre, câte o poezie din fiecare autor (în ordine alfabetică) în speranţa că lectura va fi, pentru iubitorii genului liric, una agreabilă.

LM

ROXANA DIANA BALTARU

BICA RAVECA

Bica Raveca avea oasele slabe

şi era tăcută ca o creangă de măceşe

căreia respiraţia

îi fură din amintiri

cu un fel de părere de rău

Îşi împletea părul

în doua cozi lungi şi subţiri

atunci o surprindeam cântând

pe colţul cuptorului

de parcă o deprindere

de pe vremea când în părul ei

se ascundea spiritul horelor

începea să-i ridiculizeze chipu-i istovit

deseori apăreau pete de galben

pe acele şuviţe tulburător de rare

şi atunci spuneam

că are să întinerească

dar ea îşi îndesa cozile

într-un batic negru cu flori mari

şi îmi zâmbea într-un fel alb

câteodată se aşeza lângă nuc

spunea că iar o apasă spatele

i-au încârceiat picioarele

îi răspundeam să aştepte să-mi termin

cazemata de frunze

ea aştepta

încet apoi mergeam în casă

- mă lăsa să-i masez coastele

cu un lichid vechi

în care erau petale de crin

şi bucăţi de castane

Bica Raveca mi-a spus că îmi pot face

radieră din castane

avea spatele fierbinte

eram convinsă că acolo,

dincolo de pielea ei subţire

apune soarele

şi nu înţelegeam de ce înainte

de a dormi ea scuipă lumina

într-o cană de plastic verde,

cana ei cu lumină pe care dimineaţa

singură mergea şi o planta

nu am ştiut niciodată unde.

când plecam de acasă

avea lacrimi de copil în ochii ei mari

plângea încet - eu îi mângâiam mâna

strânsă între uşile timpului,

îşi îndesa părul alb înapoi

în baticul mare

mă săruta pe frunte

şi Doamne,

ne ascundeam una faţă de alta

prefăcându-ne că nu auzim

vocea aceea sinistră

din ţărâna straturilor care

...îi chema deja mâinile pe nume

în ziua în care am ieşit din salonul alb

ea nu mai plângea deloc

mă înfricoşa seninătatea

din pleoapele-i adânci.

toată lumină, nici urmă de carne

pe chipul acela blând

i-am zâmbit cu ochii larg deschişi

deşi cineva mă strângea

cu putere de suflet ca de o haină

când am părăsit camera

Dumnezeu nu era acolo

aşa că timpul a încuiat uşa

cum a ştiut el mai bine.

IOAN BARB

DIMINEAŢA UNUI APĂRĂTOR DIN OFICIU

începe o nouă zi de infern

cu hipertensiunea ce tremură

sub retină intru în sala de judecată

picioarele mă poartă din inerţie

nu fac nimic să le opresc

cunosc drumul

zăpuşala deschide ferestrele

aerul îşi prelungeşte aripile

de pe străzi

pare un peisaj din hitchcock

intră un aprod cu faţa albă ca varul

albă de sfânt

aduc arestaţii ca pe nişte orbi

direct din dubă

o mică lumină le coboară din ochi

lunecând pe cătuşe

apărătorii plutesc sub robele negre

învăluiţi ca nopţile în întuneric

par nişte vulturi pleşuvi solitari

pe cine vor condamna azi

un glas piţigăiat

de domnişoară trecută

rupe tăcerea cercetează iscoditor

ochii i se aprind

ca două gămălii fixate în spaţiul

dintre urechea dreaptă

şi urechea stângă

este opt jumate vine şi

grefiera băţoasă

aruncă un teanc de dosare

pe masa cojită

lumina curge ca un lichid gălbui

pe sub tavan

prin uşă trece abătut judecătorul

cu faţa ca hârtia gâtul lipseşte

înfăşurat în gulerul roşu

apărătorii sar în picioare

se rostogolesc precum pietrele

în prăpastie cer

peste rând amânări fără discuţii

sar şi eu ca un resort în picioare

oare pe cine apăr astăzi

buimac văd cum de la mine

până la domnul judecător

aerul se deşiră ca o cortină

mă aud cerând un nou termen

pentru pregătirea apărării

clientul îmi aruncă săgeţi

din boxa acuzaţilor

îmi face semn disperat din cătuşe

nu înţeleg acuzatul

are chipul meu privirea mea

îi citesc resemnarea

cineva poate va fi eliberat

va pleca în cuibul său

peste o zi o săptămână un an

dar cu mine ce se va întâmpla

mâine mă voi întâlni

Ecaterina BARGAN

PREGĂTEŞTE-ŢI ŞI TU HAINELE NEGRE ODATĂ

e ciudat cum oamenii găsesc mereu

alte explicaţii pentru adevărurile

cele mai simple.

suntem blestemaţi să ne naştem

pe rînd şi tot aşa să murim,

unul după altul.

îngropăm bunicii prea devreme şi

totodată mult prea tîrziu.

ne plimbăm prin suflete străine ca

prin secţiunile frigorifice

de carne de la metro.

aşa mă ghemuiesc în mine,

în singurătatea mea tremur.

şi nu se găseşte nimeni să-mi spună:

trezeşte-te copile de pe bancheta

din spate, că am ajuns,

suntem acasă.

DUMITRU BĂLUŢĂ

MEMORABILUL BOTEZ

Mâinile date cu rutina ceremoniei,

la atingerea creştetului,

deodată au tremurat

ca şi cum s-au suprapus

cerul, apa, pământul, focul…

Au simţit doar ei:

botezătorul şi cel botezat.

Ceilalţi aşteptau

pe malul Iordanului

scrierea scripturii.

MIRUNA ŞTEFANA BELEA

AUTOPORTRET

eu

sunt strănepoata lu

crețucrețu,

de făcea cu gură de lup.

de făcea de bine ori de rău,

n-am aflat

și dacă nu mi-ar fi dragă legenda

m-aș îndoi chiar de faptul

că făcea cu gură de lup.

eu

am crescut cu povești cu vrăjitori

și preoți care îi înving întotdeauna

cu ajutorul sfinților,

dar despre taica crețu nu am auzit

să fi fost învins.

pesemne era un vrăjitor aparte,

cu o gură de lup strașnică.

sunt strănepoata unui mag!

n-am talente vrăjitorești, ce-i drept,

trăiesc secular,

într-o casă cu gresie și cu faianță

cu părinți și cu animale de pluș.

nu am văzut niciodată

o gură de lup

așa cum mi-o imaginam la taica:

uriașă, înspăimântătoare,

mâncând orice cu oasele ei albe,

mișcându-se tainiccocor

cu dinți ca niște degete

ușoară ca o umbră-a unui nor.

crețu

a murit de mult

dar se mai aude și acum prin sat

de isprăvile lui

și mulți săteni care mă văd pe drum

mă salută indiferent

ca și cum n-aș fi decât o umbră,

o amintire a lui crețu.

eu

nu sunt decât

gura de lup

rămasă de la taica.

Laurenţiu Belizan

EPIFANIE

te iubesc aşa cum îşi iubeşte

un deţinut păianjenul

strivesc zilele le pun într-un colţ al ferestrei

aştept să văd cum le mănânci

noaptea ies din tine fire lungi rezistente

ca nişte gratii

umbra-mi ademenită capul stă să-ntoarcă

trebuie să fii tare!

moneda lui charon te arde în palmă

mi-ar plăcea să sculptez piese de şah

din gheaţă

am juca până tabla s-ar umple de apă

luntraşul ne-ar urca la prora

oraşele noastre au luat de-abia acum foc

nero are alzheimer a uitat tot

nu mai ştie nici măcar să se bucure

am rămas aproape singuri

i-au făcut o tomografie

în cap a rămas atât loc

încât ar putea intra lumea toată

acum ştiu!

ar trebui să-ţi dau mai mult decât inima

şi ficatul

ca să-i fac loc lui dumnezeu

Silvia BITERE

GRIGORE

Grigore este un copil simpatic

Locuieşte la mine în bloc pe scări

Merge cu liftul când are chef ascultă pe la uşi

Du-te dracului mâine dau divorţ de tine

m-am săturat

Viaţa lui Grigore începe în fiecare dimineaţă

În boxă pe scări în lift

Are tot timpul cu el un motan jucăuş din pluş

Îl trage de mustăţi

Tanti Silvia pe el nu-l doare

Se preface îi spun ia gâdilă-l pe burtă

Râde şi mă ia de mână

Îşi face jucării din miez de pâine

Şi apoi le mănâncă cu poftă

Azi am mâncat un cozonac şi un avocat

Ce ştii tu ce este ăla avocat Grigore

Ştiu că tata a plecat de acasă într-o zi

Mi-a spus rămâi cu mă-ta şi mama a plecat

şi ea strigând

Ne vedem la avocat

Când vine seara Grigore are o pătură cu lei

E rege doarme visează că se dă în tiribombă

Nu ameţeşte

Ce curajos eşti tu Grigore!

Ştie să-l citească pe verde în frunze

Ce culoare are părul meu Grigore?

E negru ca marea albastră

Cântă-mi ceva copile atunci

El plânge plânge plânge

Plâng şi eu

Ieri şi-a uitat viaţa la uşa mea

Am alergat să-i prind mirosul

În boxă am găsit urma mânuţelor lui

impregnată în vopseaua proaspătă de pe pereţi

A doua zi a treia zi mereu aşa

Grigore se ascunde în umbra mea

Ana Blandiana

SEMNE

Respir, respir,

Cum stau cu ochii-nchişi,

Simt stelele-ascuţite prin pleoape

Scriindu-mi pe retină semne moi

Ca peştii morţi pe luciul unei ape.

Se-ntâmplă ca în vis - respir, respir,

Bolta de sticlă groasă dă să crape

Când sângele luceferilor îngheţat

Se umflă-n ea şi nu îi mai încape;

Şi-atunci lumina scârţâie prelung,

Ca un pietriş sub botul unei sape,

Şi paşii tăi îndepărtându-se răsună

Cu dangăt surd de clopote sub ape

Înaintând atât de transparente

Că nu se văd aproape, mai aproape;

Se-ntâmplă ca în vis - respir, respir

Cleştarul care vine să mă-ngroape.

Alexandru Bora

SÂNGELE PĂRĂSEȘTE ÎNCET OGLINDA

am căutat deseori soarele:

nu l-am găsit niciodată.

el împrimăvărează numai locuri

din care-ai plecat -

spun proorocii.

el se arată doar celor morţi -

bănuiesc câţiva îngeri rămaşi

fără aură. nu sunt trist. atâta doar

că nu mai găsesc drumul parcurs

de la urlet la această

bâlbâială măruntă - semn că deja

sângele părăseşte încet oglinda.

pleoapele cad: sub ele cresc

halucinante mări de nisip