EXILUL DE ACASĂ - ILIE CONSTANTIN

EXILUL DE ACASĂ

ILIE CONSTANTIN

(16 februarie 1939 - 5 februarie 2020)

România nu este Republica lui Platon, dar o similitudine există: valorile ei cul-turale sunt exilate, fie în moarte, fie în uitare sau pe continente încă nedescoperite. Aşa cum s-a întâmplat cu Brâncuşi, cu George Enescu, cu Eugen Ionescu, cu Eliade, cu ...

Noi, românii, avem stupidul obicei de a picta icoane cu sfinţii culturii noastre, la care ne prefacem că ne închinăm sau, din când în când, stăm la cozile celebrităţii, ca să le atingem moaştele pe care le închidem apoi în debara...

În această catedrală simulată, a „mântuielii neamului” am adăugat, la începutul anului încă un nume: Ilie Constantin. Născut la 16 februarie 1939, a studial la Liceul Sfântul Sava din București (1953 - 1956), apoi la Facultatea de Filologie – Universita-tea din București (1956 – 1961). Debutează editorial în 1960, cu  placheta „Vântul cu-treieră apele”, prefaţată de Al. Philippide (în acelaşi an debutaseră editorial şi Nichita Stănescu sau Cezar Baltag) 

După absolvirea studiilor lucrează în presa cotidiană, apoi la Studioul Cinema-tografic Bucureşti, la revista „Luceafărul” (1967 - 1973). În această perioadă publică mai multe volume de versuri dar și traduceri din poezia franceză și italiană (Eugenio Montale, Umberto Saba). În 1973 se autoexilează în Franţa, unde, în 1991, i se acordă titlul de Doctor în filologie, la Institutul Național de Civilizații și Limbi Orientale din Paris. După revoluţie revine din exil, în exilul de acasă...

LM

CELĂLALT

Pe malul râului în întuneric,

la țărmul trecerii și neîntoarcerii.

Nu văd nimic, peștera cerbului e stinsă

și niciun suflet nu mai bâjbâie după jăratic.

Aud cum umblă apa.

Pe malul râului în beznă,

cu simțurile mișunând de apă;

în întuneric ca o piatră

pe malul apei, și aștept.

M-am aplecat adânc pe râu, și tot nu-l văd,

e apa doar un strat al întunericului?

Mă încovoi asemenea unui pod nesigur:

o, nu pe mine, vreau să mă zăresc

ci râul însuși!

Tot mai aproape-i apa, Doamne,

ființa ei pe care în zadar

trecutul stăruie să se așeze.

Mă încovoi tot mai primejdios, și iată

mă prăbușesc pe râu întreg, pe totdeauna,

și-un strigăt mă îneacă, fiindcă simt

de jos în sus cum mă izbește în obraz

celălalt chip al meu – precum un pește odios.

DE PESTE LACRIMI

De peste lacrimi te căutam,
de prin memorie,
Doamne, din amintire, și-mi gâlgâia
inima în piept și de o năprasnică
trecere mă istoveam.

Cine se află în lume de-a binelea?
Cui îi răspunde
bolta profundă a norilor încuviințând?
De peste lacrimi, de prin memorie
viața mea vine, viața mea, viața.

NEGUŢĂTORUL DE SĂBII

I

                                      

Demult, într-o cetate fără vreme

Trăia un om ciudat, un neiubit,

Pe care-l pomeneau cumplit blesteme

Şi bănuieli îl ocoleau cumplit.

Neguţător de săbii şi pumnale,

Străin de toţi, însingurat, uituc,

Prin larme de bazar călca agale

Cu urme tăinuite sub papuc.

Şi faţa lui se întorcea-n uitare,

Fără de văz, în sine navigând,

De parcă asculta fără-ncetare

Rostit de mii de voci acelaşi gând.

La început cătare-avu destulă

Negoţul lui, şi nesecat dever,

Jur împrejur cetatea nesătulă

Cerea surâsul spadelor, sever.

Şi luptători pieriseră-n tăişe,

Copiii celor morţi creşteau bărbaţi.

Doar omul cu privirile piezişe

Sta neschimbat prin mulţii ani schimbaţi.

Din vârsta lui oprită, nefirească,

Un cerc de teamă se lărgi treptat

În preajmă, năzuind să se lărgească

De parcă timpul s-ar fi depărtat.

Ei blestemau fiinţa lui, neruptă

De nici-un semn şi fără-ncovoieri

Şi-l bănuiau de mult că se înfruptă

Din roade care nu cresc nicăieri.

Şi ce putea să fie acea hrană

Ce-l veşnicea ? Nu anii lungi, rămaşi

Din vieţi de tineri fără de prihană

Adăugaţi la viaţa lui – urmaşi ?

…Sta printre panoplii neguţătorul

Rememorându-şi straniul destin.

Trecutul se-ncâlcea cu viitorul

Şi însuşi se pândea ca pe-un străin.

II

Când se-ngusta de musulmani Bizanţul

În sfinţi trecându-şi teama, şi-n statui,

El, tânăr sclav, se minuna că lanţul

Lent ruginea pe vie glezna lui.

Lipsit de nume nu se răzvrătise

Şi nici nu se-ntâmplase-a fi bolnav,

De-aceea-l şi uitaseră-n abise

Stăpânii pe bătrânul-tânăr sclav.

Odată, hoinărind la întâmplare

Prin scorburile minei, ca un duh,

Răzbi sub constelaţiile clare

Şi leşină pe stânci de-atât văzduh.

Când soarele i se opri în gene

Mângâietor şi proaspăt, se trezi ;

Străvechiul lanţ se descleşta alene

Şi liberă sui întâia zi !

El într-un râu întârzie la scaldă

Înfricoşat de tânărul său trup,

Simţind sub pielea netedă şi caldă

Cum ritmurile sângelui erup.

Dar pentru ce pe el  îl alesese,

Şi cine ?, dăruindu-l din belşug

Cu şir de vieţi, prin generaţii dese

Ce între naştere şi moarte fug ?

Era frumos. Iubi. Îi fu întoarsă

Iubirea, pretutindeni, cu prisos.

Şi viaţa lui, din veşnicie toarsă

Se adânci-n iubire, nemilos.

Dar anii peste dragoste trecură,

Femeia ca ninsoarea se topi,

Iar el ştia că îl privesc cu ură

Şi furie bătrânii lui copii.

III

Atunci fugi în alt popor. O limbă

Necunoscută-i sună-n auz

Şi viaţa lui păru că se preschimbă

Cu noul grai silabisit confuz.

Şi lesne-i fu cuvinte noi să-nveţe

Pe gura unei noi femei, curând,

Şi se rugă pierdut de bătrâneţe

Când noii fii încărunţeau pe rând.

Şi părăsit de-atâtea ori cu sine

La capete de cicluri, mohorât,

El tinereţea ca pe o ruşine

Şi-o tăinuise. Şi-i era urât !

Nimic nu mai putea să-l mai încânte

Şi printre oameni zăbovind deştept,

Simţea un dor sălbatic să-şi împlânte,

Până la pumn, o sabie în piept.

Dar se sfia de propria fiinţă

Ca de o platoşă de împrumut.

În trupul ne-ncercat de suferinţă

Zăcea, ca într-o altă mină, mut.

NEMURITOARE

Nemuritoare broaşte ţestoase

vin de departe, pe dibuite:

la nordul mărilor de sargase

suie pe plajă să se mărite.

Atât de fără de timp le arată

corpul purtat între plăci ca o cruce!

E poate craniul uitării, iată,

care se-ntoarce, care se duce.

EFEMERIDE ŞI STATUI TRĂIND

Obişnuit de-atâta timp cu mine

Dau ritmul meu planetei călătoare.

Dar nimeni nu-l acceptă şi-mi revine

Pe braţ precum un şoim de vânătoare.

Mult nărăvit la propria bătaie

A inimii îmi pare că-i egală

Cu etalonul tainic ce şi-l taie

Pământu-n veşnicia orbitală.

Mari cercuri imperfecte, ca de cretă,

Sunt anii mei urmând să se cresteze

Şi linia lor strâmbă îmi repetă

Că lumea-i diferenţă de viteze.

Ninsoarea, frunza, turnul de cetate,

Aceleiaşi tăcute gravitaţii

Vânat, se surpă orb înstrăinate

Într-un vacarm coral de-acceleraţii.

M-aş pomeni bătrân, cum centenarii

Din Caucaz, în treapta unei zile

Trăite-n ritmul de furnici, pe arii

Întretăiate, spornice, febrile.

Absurdul ciclu de efemeride

Născute-n zori, la-ntâia stea ucise,

Spre-o întâlnire gândul mi-l deschide

Cu o umanitate din abise :

Cum vom putea acelor oameni-raze

Să le vorbim, în lumea lor afundă,

Când generaţii s-or schimba prin fraze

Tot istovindu-se să ne răspundă ?

Noi înşine, cei retezaţi de Parce

Prea timpuriu, dacă din somnolente

Stele s-ar întâmpla să ne debarce

Statui cu gesturi erodat de lente,

Cum le-am vorbi ?

Dar le-am vorbi ? Rapide

Mileniile le-ar veghea cu schimbul

Aşa cum trec pe lângă piramide

Popoare, seminţii, nisipuri, Timpul.

TEROARE DIN COPILĂRIE

Revii, teroare din copilărie,

Ameninţare de-ntuneric, rece,

Pereţii au substanţă rară, vie,

Prin care forme de temut pot trece.

Treptata beznă lasă prin unghere

Contur singurătăţii – ca o mantă

A cărei poală lunecă-n tăcere

Pe goale vizuini căscate-n pantă.

Sunt fiare mari vibrând de-atâta pândă

Şi răbdătorii şerpi, încinşi în zale,

Chiar câinii mei ce-aşteaptă să mă vândă

Acestei conjuraţii bestiale.

Şi mai ales sunt cele-fără-chipuri,

Proiecţii de fiinţe ne-ntâmplate,

Tot ce nu poate fi, ca din nisipuri

Se-alcătuieşte să mi se arate.

Oh, joc al nervilor febrili cu nervii

Extenuaţi !

Lumina izbucnită

Izbeşte precum suliţa Minervii

În formele-neforme ce palpită ;

În ritm de inimă pulsează încă

Şi în podele se preling, ursuze,

Cum smulse de pe aria adâncă

A mării se topesc pe bord meduze.

LIMBA FRANCEZĂ

Acum patruzeci de ani, punându-mi dintr-o toană

primii ochelari ai mamei,

ochii mei râzători de adolescent

n-au întârziat a plânge, investiţi

de scurtul şi opacul viitor al zării.

Departe în vârstă şi pe continent

mă pierd azi în limpedea duioşie

ce, din altă lume, mă sprijină în lume.

Şi uneori îi vorbesc mamei într-o limbă

pe care n-am învăţat-o de la ea.