LA MULŢI ANI POETEI BIANCA DAN !

LA MULŢI ANI POETEI BIANCA DAN !

În lirica românească actuală se aud, uneori, uşi trântite, cuvinte aruncate pe fereastră sau scrâşnet de roţi dinţate.

Nu e şi cazul Biancăi Dan  o „balerină” discretă, ce dansează cu fluturii,  având drept sentiment – cum spunea Odysseas Elytis „un cristal”.

L.M.

Iubesc animalele, pădurea și pietrele. A fost o vreme când poezia m-a sal-vat de mine însămi, mi-a pansat rănile și mi-a scris povestea.

Bianca Dan

PLEDOARIE PENTRU VIAŢĂ

m-au schimbat la naştere, aveam

un zâmbet caucazian

lipit de peretele celălalt o lună plină

ascundea focuri de armă şi păpuşi sugrumate

am fost prea aproape şi nu m-au recunoscut

meritam cel puţin o identitate, dar nu s-au implicat

în detonarea unui început similar cu agonia

plus sau minus crimele lui jack

remarcam siluete prinse pe tavan

fără să pun la socoteală antrenul

nu era nimeni vinovat că s-a născut un mort

şi mai era somnul care nu mă lăsa să plec

decât atunci când dispăreai şi lumea

era mai mică cu fiecare ceas,

mă mai caută şi acum prin cimitire

în noptile de Sabat

cu câini şi arme de foc,

dar de fiecare dată dau peste altcineva

căruia să-i smulgă inima şi să spună

c-au învăţat să iubească.

ATÂT DE MULT PRAF, PENTRU ATÂT DE PUŢINE CUVINTE

Trebuie să mă opresc,

dau cu aspiratorul când se face târziu

-prea mult praf şi prea puţine cuvinte

Te rănesc de două ori pe zi, şi mi-e sete,

mi-e atât de sete încât aş bea otravă

doar să te văd că respiri,

să-ţi trasez liniile din palmă

ca atunci când iubeşti

şi pe inimă ţi se-aşază praful.

Până azi, nu scriam cuvântul iubire,

acum îl scriu pe pereţii cerului,

pe urmele de paşi dintre anotimpuri,

pe oasele sfinţilor, când mă rog

să nu obosesc de atâtea păcate,

te las să-ţi lipeşti buzele

de fiecare cruce crescută în mine.

SĂ NE IUBIM ÎN PIELE DE ŞARPE

Încă mai simt degetele tale pe urma de spini

Fiecare nor obosit ce ne privea

Într-un film mut cu adolescenţi pe role

Ce-şi căutau începuturile în lumina fiecăruia

Încă mai simt că eram predestinaţi

Să ne iubim în piele de şarpe

Şuierând, timpul să ne uite povestea

Încă mai simt povara ploii pe tâmple

Uitându-se cruciş din Cadillacul tău roşu

Nu uita să plângi când eşti fericită, mi-ai spus

Înainte să-mi arunci cenuşa în mare.

POEMUL FĂRĂ PICIOARE

sărută-mi palmele şi abţine-te să mori

sunt vremuri grele, iubire,

mi-am întors pe dos sufletul şi-mi trăiesc viaţa

pe apucate

ca un partipris cu Dumnezeu

mi-au înverzit gândurile

castingul unui cer îmbrăcat în ploaie

îmi îneacă puii de vrabie din colţul luminii.

e tot mai greu să te găsesc acasă

nu mă asculţi când mă întorc să-ţi scriu

singurul poem fără picioare, dar cu mâinile

lungi

atât de lungi încât au îngheţat tăcerea.

LUMINA DIN FIECARE

am ezitat când stelele s-au izbit de pămant

spălam morţii şi îi aşezam în vitrine,

mai ţii minte cum li se potriveau hainele

apoi deschideau ochii şi ne fixau cu milă

ca pe nişte eunuci bătrâni într-o eră

de matriarhat

până şi copiii se jucau de-a sicriele,

îngropau păpuşi de la brâu în jos

scotocind în nisip după gâze

şi chestii lumeşti pe care alţii

le pun la păstrat în borcane

şi mai erau acele scări

peste care treceau licuricii

şi nu mai vedeam decât

şerpi încolăcindu-se de lună

copaci negri dansând deasupra ferestrelor

ca şi cum ar vrea să înghită lumina din fiecare

e cineva care să alunge întunericul din noi

fără să-l doară palmele de atâtea stele?

SUNT ZILE...

sunt zile în care nu plâng, nu sap fântâni

nu deschid uşa nimănui,

mă târăsc prin pereţi în sala de aşteptare

îmi acopăr urechile

moartea are un limbaj bifurcat

stăm de vorbă până târziu, tragem sforile

ascultăm cum bate ploaia în coşul pieptului

neliniştea propriei linişti

sunt zile când nimeni nu mă caută

şi învăt arta izolării, preţul vorbelor fără rost

în mintea mea stau deschise toate cercurile

de ieri, de azi, de pretutindeni

ne ţinem de mână şi construim pentagrame

din propriile oase.

DINCOLO DE PLOAIE

nu-ţi aparţin, nu-mi aparţin nici măcar mie,

singuratatea e contagioasă, microbul

care suprimă tăcerea

nu e nimic după ziduri, poate firele de nisip

prin care am lăsat lumina să zburde

iartă-mă, mă ierţi? te-am pus pe gânduri

şi erai atât de limpede, încât

mă vedeam prin tine

acum nu mai văd decât nisipuri mişcătoare,

iubirea asta s-a revărsat în fântânile arteziene

astăzi, toate femeile se îmbracă în roşu,

îmi pun masca de ploaie şi ies la cafea,

palmele tale ude îmi aleargă prin păr

încă de dimineaţă.

PRAF ŞI RULETE RUSEŞTI

vaya con Dios, mi-ai spus, rotindu-ţi mâna

într-un fel aparte

mâine vei fi departe

şi vor creşte muşchi între 2 cuvinte

fărâme de amintiri vor cenzura

rămăşiţele ultimei nopţi

doar praful va mai spune poveşti cu zâne

spiriduşii vor muri în cufărul cu scrisori

înroşind răsăritul cu fiecare sfârşire

mâine voi fi departe

şi cine-ţi va mai veghea visele din balcon

când tresari şi te-acoperă ploaia

ca o vendetta zeiască

te prefaci că dormi, dar mă priveşti printre gene

cum citesc Amantul doamnei Chatterley

în şoaptă

şi-ţi voi lipsi de câte ori vei auzi clinchet

de pahare

sau zgomotul ruletei ruseşti tropăind

departe, aproape, departe

CEVA DESPRE CARE NU VREAU SĂ VORBESC

am vrut să scriu ceva hard

dar mi s-au aburit ochelarii

şi până să alung demonii ai aprins lumina

nu voi uita niciodată zgomotul uşii

nu mi-ai mai spus pe nume până atunci

nici măcar nu ştiu dacă eram apropiaţi

ai plecat înainte să-mi aranjez rochia

am rămas cu un picior dezgolit

şi-o pasăre moartă în gură

strângând din dinţi am uitat să şterg sângele

ştreangul mototolit de sub pat,

ca un animal bolnav

unica tortură pe care mi-o permit eşti tu

eşti mult prea atent la detalii,

data viitoare promit să mă nasc om.

PE MARE

ploaia îl fură pe Dumnezeu din visele noastre

şi pescuim în cascade mori de vânt

e vechi aerul în zilele bune şi greu

mai deunăzi am irosit un cuvânt

ca să şterg din mine talazul

şi-am făcut surf pe marea Sargaselor

vrând, nevrând tu erai acolo singurul mal

singurul popas erai limpede şi gol

precum infinitul într-o picătură de rouă

şi-atunci mi-am tăiat o bucată din suflet

şi ţi-am croit veşminte

ca să mă porţi cu tine când ţi-e frig.

IUBITULE, AZI ÎŢI SCRIU POEMUL ZĂPEZII

poemul alb ca laptele,

fără semne de punctuație

pe care-l topești sub limbă

și rămâne un gust de ceață.

poemul-fulg, dintr-o felie de timp

să-nvelești oamenii de zăpadă

și frigul nu va mai fi

decât o castană coaptă.

poemul-șoaptă, pe care l-am desenat

pe fiecare geam, cu flori de gheață.

NEPUTINŢĂ

lumina a amuțit de prea multe metafore,

de prea mult întuneric și muștele se strâng în jurul ei,

dând roată, încolțind-o ca pe o pradă bună de devorat.

încerc să o salvez, închizând-o în colivie,

dar are reverul pătat cu sânge și chloroform.

nici morfina n-o mai ajută, iar durerea ei mă sufocă

și nu pot s-o resuscitez.

ploaia mă stinge cu o palmă grea

și vorbesc cu prieteni imaginari în oglindă,

bezna mă acroșează ca un lup flămând,

căruia i se văd oasele prin piele.

tremur și frigul își înfige colții,

până când simt lumina șiroind eliberator,

ca o ofrandă ne-nțeleasă și păgână

a unui poet ce nu-și mai găsește cuvintele

MOARTEA E UN GRAFFITI SCRIS PE INIMĂ

moartea nu are profil de facebook

deși e prietena tuturor o găsești la colțul blocului

asmuțind câinii îți împinge mașina îți leagănă copilul

oriunde ai nevoie de ea chiar și pe timp de pace

împarte vieți pe carosabil seacă fântâni

dezbracă mirese în noaptea nunții

și toamna e mult mai sociabilă

se simte în largul ei printre atâtea frunze

sărută mai apăsat  predă alchimia

notează în agendă informații confidențiale

celor plictisiți de spovedanii web

s-au îndrăgostit de ea toți vecinii de palier

de mersul ei cu vino-ncoa

bărbații vor s-o agațe la semafor

însă e atat de inaccesibilă

ca o senzație de arsură în plexul solar

AZI NOAPTE AM PUS CAPĂT ZILELOR

azi noapte am îmbătrânit 

părul mi se răsfira pe umerii tăi şi era cald

o stare cataleptică bântuia străzile până la identificare

te ţin de mână strâns îţi strivesc degetele

să nu-mi fugi odată cu timpul

în această noapte am o mie de ani

oraşul nu mă mai încape şi luna s-a făcut mică  pe cer

în ochii tai văd îndrăgostiţi care se dezmiardă

încă de la începutul lumii.

azi noapte am pus capăt zilelor

în care credeam că moartea e o femeie desculţă

care bate la uşă în fiecare seară apoi te dă uitării

ca şi cum  nu te-ar fi iubit niciodată.