MAGICIANUL DIN MINE - CINCI POEŢI DE LIMBĂ ENGLEZĂ

MAGICIANUL DIN MINE - CINCI POEŢI DE LIMBĂ ENGLEZĂ

 În prefaţa volumului „MAGICIANUL DIN MINE”, Doamna Lidia Vianu notează: „De mai mulţi ani încoace, în fiecare primăvară, studenţii Universităţii din Bucureşti şi ai Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan se întâlnesc cu un grup de scriitori britanici, care stilizează traducerile lor din literatura română.

Fiecare dintre cei cinci poeţi invitaţi să lucreze cu studenţii în anul 2018 ne-a dat câteva poeme pentru această antologie de început a Masterclass-ului.

Cartea lor, precum şi Masterclass-ul pentru care vin poeţii britanici la Bucureşti, sunt o punte între literaturile română şi britanică, între România şi lume (...).

Masterclass-ul de Traducere Literară se sprijină pe câteva arii importante ale culturii române: Universitatea din Bucureşti, Institutul Cultural Român, Muzeul Naţional al Literaturii Române, Uniunea Scriitorilor din România, şi Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale. Acest Masterclass este prima încercare de a le arăta studenţilor în practică ce important este să traducă literatura propriei lor generaţii, şi, mai ales, să o traducă profesionist.”

În volum sunt prezentaţi poeţii: Caroline Carver, Kavita A. Jindal, Peter Phillips, Anne Stewart şi Dorothy Yamamoto.

Caroline Carver

Caroline Carver a câştigat multe premii, printre care prestigiosul UK National Poetry Prize şi Italian Silver Wyvern. A publicat şase volume de poezie.

„TRANS SILVAM”

În Transilvania, în Carpaţi,

sunt urşi, sunt lupi

chiar dacă eu nu i-am zărit când eram acolo

Fie să mi se deschidă pădurea aceasta 

ca o carte!

să mă primească o casă cu tavanul brăzdat 

de bârne

cu odăi abia luminate cu şifoniere cu fructe

sculptate

cu podele de lemn mat cu iz de ţuică

Fie să respir parfum de pin şi de muşchi

zăngănitul talăngii dimineaţa într-o casă

cu caii în ogradă iar picioarele cailor atât de lungi încât ar putea

da fuga până la lună şi înapoi înainte de amiază

Fie să dorm în acelaşi pat cu istoria (chiar dacă la căpătâi

plutesc noaptea stafii) Fie să vină

contele acela atât de chipeş că mă podideşte plânsul la vederea lui

MAMA URAGAN

Saba o să mă azvârlu în geam cu ochii larg deschişi

o să vorbesc cu gura plină de foc apă funingine

o să mânjesc cu noroi din cocină pereţii pe care tocmai i-ai spoit

o să dau jos hainele astea vechi şi ponosite

ca să mă tăvălesc în noroi să aduc ploaia

o să vorbesc neruşinat ca spiritele rele ce posedă trupuri

cu vorbe jamaicane stâlcite şi murdare

cotcodăcite ca la tăierea capului

Saba şi dacă-mi taie capul eu tot o să alerg

de ce tot vrei să mă linişteşti?

de ce vorbeşti blând când eu urlu ca Hurricane Mama?

de ce nu urli şi tu?

mă dau cu capul de podea tu-mi spui vorbe

îmi crestez braţul tu-mi spui vorbe

sfâşii faţa de masă perdeaua cuvertura

tu-mi spui vorbe

nu se poate umple gaura din capul meu

nu se mai vindecă mâinile crăpate de soare

pe tata nimeni nu-l mai aduce înapoi la noi

zici că tot mai am amintirile

da am amintiri

şi o să le tot am

atunci când mă arunca în sus

aia e o amintire

când fuma pipă seara

altă amintire

când umbla pe plajă şi-mi zicea

blestemă fata mea blestemă

altă amintire

când râdea în hohote de-i zburau păsări afară pe gură

altă amintire

eu n-am să mai plâng

am să tac mâlc ca luna lucind pe apă

luna care face pe apă drum lung dorit şi aşteptat

o să- zic minţii mele du-te pe apă după lună

adu-mi apă Saba

după ce o iau pe drumul lunii am să dorm

Kavita A. Jindal

Kavita A. Jindal a scris Raincheck Renewed, publicat la Chameleon Press şi foarte apreciat de critici. A scris până acum nuvele, poeme şi eseuri, publicate în antologii şi reviste din UK şi din lume.

MARTIE - POEM AMĂRÂT

Ţanţoşi în iarbă - porumbei

Oare unde sunt astăzi cei care aveau cândva grija ta

Ciocănitoarea zdrenţuieşte

Adierea bucuriei nu te mai mângâie

Sfâşie veveriţa bulbii iviţi în primăvară

Motorul norocului - motor să fie? - uită să tresară.

MĂZĂRICHE PARFUMATĂ

(fragment)

Există oameni buni. Eşti sigur de asta de când te ştii. Vecina de alături, Lalitha, face appam proaspăt şi te cheamă să mănânci cu ea de fiecare dată - mai rar acum, e drept, pentru că, la fel ca şi tine, ea mănâncă puţin, iar copiii şi nepoţii ei nu stau prea des cu ea la masă. E nemulţumită, masa în familie nu mai e ce era, dar tu ştii că în multe locuri din lume aproape că nu se întâmplă ca trei generaţii să mănânce laolaltă, nici măcar de două ori pe săptămână.

Îi spui Lalithei gândul tău. Îi spui Lalithei şi multe alte lucruri, de fapt. I-ai mărturisit chiar şi cea mai importantă dintre ideile tale. Cum ea are deja optzeci şi doi de ani, adică destui ani în plus faţă de tine, nu-ţi faci griji că ar putea spune altcuiva. E Marea ta Idee, despre care nu spui nimănui. „Vase de croazieră amenajate pentru a servi drept case de bătrâni, dotate cu de toate.” Te pufneşte râsul când te gândeşti că nu e tocmai nouă ideea, că asta chiar se întâmplă uneori, în unele croaziere, dar ideea ta merge mult mai departe. Vrei organizare. Vrei calitate şi profesionalism pe măsură. Un vas-spital, dar altfel. Vase pentru vârstnici, dar vase de croazieră, la bordul cărora bătrânii să vadă încă lumea.

Încearcă să-ţi închipui. Nu ca un sfârşit de drum, nu ca un centru de îngrijire ascuns pe un drumeag de ţară, undeva în Anglia, unde să te stingi. Altceva decât sce-nariul care începe cu: „Am ajuns un neputincios, vin ca să mor aici, la voi.” Mai de-grabă să înceapă aşa: „Draga mea, ce am eu este incurabil: trimite-mă într-o croazieră.” Visezi la întinderea mereu schimbătoare a oceanului. Lalitha remarcă: „Eu credeam că e absolut la fel zile de-a rândul. Marea e mare. Albastru. Cenuşiu. Albastru.”...

Peter Phillips

Peter Phillips locuieşte la Londra. A publicat două plachete şi patru volume, la Hearing Eye şi Ward Wood Publishing. În anul 2010 a luat parte la vizita poeţilor la Universitatea Maximilians din München, unde a participat ca expert la atelierul de poezie şi a citit din propria lui creaţie. În 2016 a îndrumat studenţii Universităţii din Bucureşti.

BUCHET DE FLORI

Domnule White - pot să-ţi spun Bob?

Vă promit solemn:

O să avem mare grijă de cordul Dvs.

Chirurgul - adică eu, care vin din India -

va face operaţia.

Anestezistul din Siria

vă va adormi,

o asistentă din Sri Lanka

va da doctorului instrumentele medicale

şi nu vom uita niciunul dintre ele în corpul Dvs.

Un rezident din România

vă va coase cu mare grijă,

iar un brancardier pe nume Erik, din Suedia,

vă va duce cu patul cu rotile în salon.

E bine aşa?

Da, cred că e foarte bine, Domnule Chakrabarti.

Mulţumesc, Bob.

În curând inima ta va bate cu putere.

APROPIERE

Uneori fiul şi fiica mea se strâng

foarte tare în braţe. Poate pentru că mama lor

nu-i mai poate îmbrăţişa ca altă dată, cu chipul ei

catifelat. Amândoi s-au desfăcut de Dumnezeu,

aşa cum te desparţi de iubit ori iubită,

ştiind că nu va fi uşor - ca şi mine.

Când îi văd atât de apropiaţi între ei, simt în jurul meu

braţele ei atunci când am dansat prima oară,

încordarea mea în drum spre casa ei, şi odaia aceea îngheţată

ca un iglu, apoi sărutul fierbinte,

şi vocea Nanei Mouskouri. Şi acum mă întreb

cum de m-a lăsat s-o sărut, neîndemânatic cum eram,

în sandale, şi la prima întâlnire, pe deasupra.

Anne Stewart

Anne Stewart a publicat volumele: The Janus Hour (Oversteps Books, 2010), Only Here till Friday (Eng/Rom 2015, Eng/Sp 2016, BU) şi Let It Come to Us All (Eng/Rom, traducere de Lidia Vianu, Integral, 2017). Printre premiile primite se numără Bridport Prize, the Silver Wyvern (Poetry on the Lake, Italy) şi Hawthornden Fellowship.

ARGUMENT

El este „jumătatea mea”, chiar dacă vorba e tocită.

Înainte de el, Eu Nu Eram Încă. Eu sunt singura cheie,

el este pajura, eu capul, ori de câte ori dau cu banul.

Este cerul meu înnorat şi zăpada în care rămân urmele mele

de prea-târziu nechibzuite, eu sunt muşchiul verde

care-i odihneşte capul, el este alinarea învelişului meu.

Vorbele nu spun mai nimic. Ne hrănim din noi.

Suntem el-mai-fericit şi eu-mai-puternică. O jumătate va pieri

cândva, prea curând, dar, dacă izbutim să ajungem acolo

întregi, „noi” vom merge înainte. Vedeţi cum curge înăuntru

lumina, în scoica noastră nedeschisă? Mai bine să nu discutăm nuanţele şi să nu cădem pradă cuvintelor ce nu sunt suficiente,

când adevărul este că împreună suntem mult mai mult decât

„amândoi la un loc”,

fără nume şi fără de preţ. Eu şi cu el: noi.

APOI

Lacrimile astea nu sunt adevărate, zice ea. Sunt

valuri care-şi leagănă adormirea.

M-aş culca să dorm chiar aici, zice,

m-aş pripăşi aici în pietriş, la mare, în cenuşiul acesta prefăcut.

Uite, ridic braţele, hainele

alunecă, aşa ca algele duse de val;

m-aş cuibări în pietriş, linsă de valuri, alunecândă,

şi mâinile aspre ale mării mi-ar atinge corpul. M-aş răsuci,

iar marea mi-ar tremura timid, mai întâi, peste şira spinării,

roşu coral, albastru, verde, dar foarte curând

ar învăţa să mă cunoască. O voi îmbrăţişa, zice, şi mă voi preface în cameleon,

mă voi pierde în ea

şi nu va rămâne din mine decât un desen cu creta, linii şterse, şi locul crimei.

Mâinile ei descriu cercuri, desenează contururi.

Dorothy Yamamoto

Dorothy Yamamoto şi-a petrecut copilăria în Barnet, în partea de nord a Londrei, unde s-au stabilit tatăl ei, japonez, şi mama ei, englezoaică. Dubla ei origine este sursa de insipraţie în multe dintre poeme. În prezent locuieşte la Oxford, şi scrie cărţi non-ficţiune despre animale, şi, de asemenea, poezie.

LA TUNS

Foarfeca se mişcă

periculos de aproape de ochii mei.

Vine pe vârfuri, o simt, am în nări

ţigara tatei din scrumieră.

Dacă m-aş putea ridica-n picioare, aş urla

„Tată! Fă-mă altfel!

Lasă-mi bucle!

Orice, dar nu breton!”

Dar el doar asta ştie,

drept, de la o sprânceană la alta.

La sfârşit mă perie

stângaci cu peria de la şemineu.

A făcut-o şi pe asta. Unge foarfeca.

Eu mă uit fix în oglindă,

mă lasă mută monotonia vieţii,

fără să ştiu ce vreau, dar vrând.

IEPURI PE AEROPORTUL DIN DUBLIN

Am citit undeva

că în aeroporturi trăiesc iepuri

atât de vulnerabili dedesubtul

urletului lacom al motoarelor cu reacţie

dar feriţi de păsări de pradă

şi uneori gata să se ia la întrecere cu avioanele.

Atunci când avionul coboară în Dublin,

mă uit după iepuri

după trupul lor lipit de iarba ţepoasă

blana ciufulită de suflul aterizării

fiinţe de scaiete pufos

refugiate în margini

fără drept de trecere, fără prioritate...

Nevăzute.